…aflat la New York de la data de 1 Decembrie 1998, ca “ permanent resident “ .
Oamenii mi s-au părut mulţumiţi – era o atmosferă de stabilitate economică (preţuri mici la alimente şi la articole de bază) şi de securitate. Oraşul pavoazat se pregătea de sărbători – la televizor apărea foarte des preşedintele Clinton, numai zâmbet anunţând cu entuziasm o nouă creştere la bursă, ca un semn şi o garanţie că economia e pe drumul cel bun şi că viitorul e luminos. “ Măi să fie, chiar aşa ? “ îmi spuneam, dorind să cred, dar înţelegând dorinţa preşedintelui de a culege lauri. De fapt am considerat că situaţia bună a Americii era în contextul prăbuşirii sistemului comunist (şi crizei din Asia), prăbuşire la care şi-a adus contribuţia Bush Tatăl (şi Reagan desigur), Clinton fiind cel care a cules roadele.Read more…
Fostul senator Rick Santorum a spus că Barack Obama ar fi putut să unească națiunea, dar de fapt a amplificat rasismul. Acest aspect e pus în evidență și de modul cum a reacționat în cazurile în care poliția a folosit arme de foc. „De fiecare dată când a fost o controversă cu cineva de culoare, Obama a fost părtinitor împotriva poliției. Obama nu ne-a unit, ci ne-a divizat.” Subscriu la această părere, ca și la cea a candidatului Trump, care în 2016 afirma că președintele Obama va intra în istorie ca unul din cei mai proști președinți ai S.U.A. Locuind de 20 de ani în S.U.A., am o părere despre fiecare din ultimii patru președinți, părerea limitată a unui simplu cetățean chemat la vot odată la patru ani, deci nevoit să aibă o părere. În cele de mai jos voi motiva prin exemple de ce mă raliez la cele afirmate de senatorul Rick Santorum.Read more…
După publicarea unor texte inofensive legate de balerine, sculptori sau amintiri de călătorie, încerc să expun câteva idei controversate. Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis săptămâna aceasta că produsele fabricate în Iudeea și Samaria nu pot fi etichetate „fabricat în Israel”, impunând schimbarea etichetelor în toate cele 28 de state membre ale UE. Înainte de pronunțare, UE nu considerase obligatorie o asemenea etichetare, dar acum va fi o cerință, iar Uniunea poate lansa proceduri legale împotriva oricărui stat care nu se conformează. Nu se solicită asemenea etichete descriminatorii pentru produsele fabricate în regiunile disputate din Kurdistanul ocupat de Siria, Irak sau Turcia, sau din Uiguria, Kashmir, Transnistria, Mali ș.a.m.d…Departe mine gândul de a mă amestecă în opiniile electoratului din Dacia Felix. Dar mă intrigă campania mass mediei române contra d-nei Viorica Dăncilă, (ca și campania anti-Bibi din mass media Țării Sfinte).Read more…
Deunăzi discutam (în contradictoriu) cu cineva foarte revoltat de ştirea că în Olanda se intenţionează eliminarea informaţiei privitoare la sex (gen) din cartea de identitate. „Asta e prea de tot!” spunea cu năduf nemulţumitul meu partener de conversaţie. De ce ar fi exagerat? – am replicat eu. Pur şi simplu e desuet. De altfel, nici nu ştiu ce relevanţă are această informaţie. Pentru a-mi întări spusele i-am dat de exemplu faptul că cărţile de identitate aflate în circulaţie în momentul de faţă, la noi, nu mai sunt trecute religia şi naţionalitatea, aşa cum se făcea mai demult. Atunci de ce s-ar mai înscrie sexul?. Pe de o parte aceste informaţii pot genera discriminare şi, pe de alta, nu sunt vitale, ca de pildă codul grupei sanguine. Dacă toţi oamenii au drepturi egale, ce mai contează informaţia despre gen?! Eventual, pentru statistici. Nu ştiu dacă mi-am convins preopinentul (masculin) dar nu m-am putut abţine să nu caut alte argumente în favoarea ideii mele privitoare la subiectivitatea definirii genului. Din câte am observat, abordarea genului variază în funcţie de limbă. În limba mea maternă, maghiara[1], nu există gen gramatical, mai exact părţile de vorbire flexibile au aceeaşi formă la masculin şi feminin. Tocmai din acest motiv maghiarii încurcă destul de des formele de masculin şi feminin din alte limbi. Din câte cunosc, la majoritatea limbilor indo-europene această împărţire pe genuri apare doar la persoana a treia, În acest caz aş putea spune că genul este o etichetă pe care ţi-o aplică ceilalţi (când nu eşti de faţă). Adică, până la urmă, genul este o categorie subiectivă, de percepţie.Read more…
Zilele trecute am văzut pe Netflix filmul Munich: The Edge of War al regizorului german Christian Schowochow după cartea autorului britanic Robert Harris. E un film de spionaj care se petrece la München în 1938. A fost anul când prim-ministrul Marii Britanii, Neville Chamberlain, și președintele Republicii Franceze, Edmond Daladier, au semnat cu Hitler și Mussolini pactul de la München, prin care au cedat Cehoslovacia puterilor Axei. Mai bine zis i-au satisfăcut conducătorului Germaniei naziste, Adolf Hitler, poftele de extindere, în speranța de a salva Europa de la un nou măcel. Marile puteri au jertfit o țară democratică, cu tradiții culturale, cu o industrie dezvoltată, care i-a dat omenirii pe Kafka, Hašek, Smetana, Dvořak. Ulterior prim-ministrul Marii Britanii a susținut că prin acordul de la München a câștigat timp în vederea pregătirii țării sale pentru războiul care a urmat la un an după semnarea tratatului. ntru a apăra minoritatea rusă din Donbass, parte integrală a Ucrainei. În 1938, evenimentele au început cu cedarea Regiunii Sudete, unde trăia populația germană din Cehoslovacia, și a continuat curând după aceea cu ocuparea întregii țări. Crimeea a fost anexată Rusiei încă în 2014, ca rezultat al unei acțiuni militare a armatei ruse, iar acum Donbass e noua zonă de dispută dintre armata ucraineană și naționaliștii ruși sprijiniți de Moscova. Asemănarea între cele două situații e evidentă. Pactul de la Geneva, Paris sau oriunde va fi încheiat, va fi oare un nou pact München, varianta 2022?Read more…
Narațiunea nu ține locul realității. Mass media occidentală s-a făcut de oaie în repetate rânduri. Putin n-a murit, din contră, cu certitudine va deveni noul-vechi președinte al Rusiei în 2024, sancțiunile împotriva Rusiei nu funcționează, Ucraina nu poate învinge și recupera teritoriile cucerite de Moscova. Pe termen mediu, Kievul are șanse să se prăbușească. Deocamdată ajutorul militar american e sistat de Congres, iar celelalte state occidentale care încă n-au întors spatele regimului Zelenski nu au capacitatea militar-industrială să ajute în mod corespunzător armata ucraineană. Aceasta a fost deja nevoită să ocupe poziții defensive pe toată lungimea frontului de circa 1100 de km, iar armata rusă a preluat inițiativa în câteva puncte, obținând câteva câștiguri teritoriale strategice în Donețk. Progresiștii radicali din întreaga lume somează Israelul prin manifestații violente să înceteze imediat ofensiva militară din Gaza și să încheie urgent un armistițiu cu Hamas-ul. Aceiași progresiști neînduplecați susțin „războiul împotriva lui Putin” până la ultimul soldat ucrainean și fac presiuni asupra „regimului democratic al lui Zelenski” ca nu carecumva să încheie un armistițiu cu diavolul de la Kremlin. Superbă dublă măsură, ce sminteli ale rațiunii elementare. Read more…
Israelul trece prin zile grele, negre. În ultimii doi ani, singurele momente de bucurie au fost eliberarea ostatecilor. În tunelurile întunecate ale Gazei mai sunt deținuți încă douăzeci de oameni vii, a căror eliberare nu face parte din prioritățile guvernului Netanyahu. Scopul principal al acestui guvern de extremă dreaptă este “Victoria totală”. Aparținătorii ostatecilor nu mai au încredere în guvernul actual și se adresează președintelui Statelor Unite. Trimisul special al președintelui american Donald Trump, Steve Witkoff, petrece mai mult timp în Orientul Apropiat decât acasă, încercând să negocieze eliberarea ostatecilor. Convingerea israelienilor este că guvernul american e mai interesat de soarta ostatecilor, decât guvernul Netanyahu. Ori de câte ori se întrevede o înțelegere privind eliberarea lor, guvernul Netanyahu, găsește un motiv de refuz. La șase luni după ultima conferință de presă, Netanyahu s-a hotărât să răspundă la întrebările ziariștilor israelieni (presei americane i-a acordat mai multe interviuri). A apărut cu un aer înfumurat, mai tot timpul a vorbit cu o mână în buzunar. După ce a trecut în revistă succesele militare în care și-a accentuat meritele personale, și-a prezentat argumentele pentru extinderea operațiunilor militare în Gaza, obiectivul principal fiind “Victoria totală” cu desființarea hamasului. Ostatecii, subiect mai puțin important.Read more…
Invitat de președintele Klaus Johannis și sprijinit de liberali, în plină criză de încredere în România, Dacian Cioloş a renunțat la Bruxelles și a venit la București. Întrebarea pe care mi-o pun este dacă a meritat acest schimb, adică să lase un post bine remunerat, un loc de muncă liniștit, un mediu de viață civilizat pentru nebunia din România. Ar fi bine de știut ce l-a îndemnat, că dacă avem răspunsul, ne dăm seama de ce se comportă așa cum se comportă, ca să zicem așa, uneori contrar așteptărilor.Read more…
Mi-a parvenit via Internet, articolul « Auschwitz 70 de ani. ALIVE » o carte cutremurătoare boicotată în România? semnat de Dvs. şi publicat în numărul de astăzi, 28 septembrie 2017, al Jurnalului Săptămânii, pe care îl conduceţi.
Articolul face vorbire amplu despre TVR Cluj şi vă mărturisesc că am fost uimită de faptul că nu aţi încercat să vă documentaţi – aşa cum se pretinde de la un jurnalist profesionist – din mai multe surse, inclusiv de la mine, dat fiind că din 2009 sunt colaboratoarea Jurnalului Săptămânii, trecută ca atare şi în caseta publicaţiei, şi… lucrez la TVR Cluj.Read more…
A vota este un drept stipulat în Constituție și noi, cei care am fi marea majoritate a celor cu drept de vot, am votat totdeauna. Da, am votat de câte ori am fost chemați să o facem. Chiar dacă nu a ieșit ce am votat, totuși fiecare dintre noi am simțit că ne-am făcut datoria și am mers la urne. Acum suntem în fața unui referendum care ne-a băgat în ceață pe toți, mai informați sau mai puțin, mai interesați sau mai puțin interesați, obișnuiți ai urnelor sau absenți din varii motive. Din păcate, tocmai tineretul pentru care se presupune că votăm ca să le fie mai bine, tocmai ei nu se prezintă la vot! Marea masă votează fără să știe ce sau pe cine și asta s-a demonstrat în multele răspunsuri hilare luate de pe la cetățeni. Paradoxal este că acest referendum este o încălcare a drepturilor omului și este făcut de către un partid care se declară social democrat! Să nu o lungim! Să trecem la o simplă analiză logică! Celor mulți care au afișat pretutindeni că boicotează referendumul și nu se vor prezenta la vot, le spun că se amăgesc crezând că asta va invalida referendumul.Read more…
Mulți dintre cititorii revistei Baabel se numără și printre prietenii mei de pe pagina de socializare, așa că ați avut prilejul să citiți ce am scris “la cald”, după primul tur al alegerilor prezidențiale din România. Atunci simțeam tristețea și frustrarea alegătorului care vede din nou spectrul unui tur doi în care avem de ales ”răul cel mai mic”. Așa a fost și în urmă cu ani, când am votat cu toții un președinte mai moderat față de varianta național xenofobă a celuilalt. Atunci am ales ce ne era mai potrivit în sensul de ponderat, am ales să votăm ”contra” a ceva și nicidecum ”pentru” ceva, pentru vreun program care să ne fie potrivit. Acel mecanism de vot ”contra” pare că nu mai este același, deși modelul este același. Aplicat astăzi, acel model de vot ”contra” poate crea surprize, pe care unii și le doresc în străfundurile sufletelor măcinate de înverșunare împotriva a tot ceea ce s-a adunat în multe decade, deja generații. Suntem în fața unei premiere: nu avem dezbatere ”unu la unu”. După unele voci, asta ar înseamna abandonul dezbaterii cu un contracandidat, care mai este și femeie. După alții, asta se traduce, ușor forțat și cu jenă, ”ce să discute El cu o femeie?!”. Read more…
Articolul de faţă este o dezvoltare a unui comentariu privitor la comentariul postat de Andrea Ghiţă la articolul lui Gabriel Ben Meron “Între subiectiv şi obiectiv – eterna dispută” .Deşi comentariul iniţial era axat pe o idee care m-a preocupat în timpul vizitei mele la Berlin, în 2001, m-am simţit obligată să văd filmul ecranizat după cartea despre care relatează articolul. Filmul este expresia vizuală a jurnalului scris de femeia între 35 şi 40 de ani, cunoscută drept ”Anonima”. Motivele care au determinat-o să scrie le-am perceput chiar de la început. Femeia era jurnalistă, vizitase Moscova şi alte ţări şi oraşe europene, cunoştea limbi străine, franceza şi mai ales rusa, care i-a fost un nepreţuit ajutor. În condiţiile apocaliptice în care a trăit, instinctul jurnalistic a condus-o să pună pe hârtie cele trăite şi simţite în Berlinul sfârşitului de război. În scurtul timp care mi-a stat la dispoziţie am verificat unele lucruri. “Anonima”, autoarea Jurnalului, este Marta Hillers, E interesant de menţionat că la publicarea cărţii în Germania (1959), împotriva ei s-au ridicat voci care susţineau că ea ar fi încercat “să mânjească onoarea femeilor germane”. Read more…
Da, părerea mea este că Israelul și israelienii trebuie să aibă conștiința împăcată în privința ajutorului acordat ucrainenilor. Ca orice refugiați din propriile case și orașe, obligați fiind să fugă în fața unei armate cotropitoare a cărei operațiune trebuie condamnată, ucrainenii merită din plin solidaritate și ajutor, în limitele bunului gust dictat de istorie, morală și conștiință, precum și prin filtrul interesului național al Israelului. Exemple de ajutor israelian nu lipsesc – Israelul a construit primul spital de campanie într-o tabără de refugiați ucraineni. Israel a votat recent la ONU pentru condamnarea atacării Ucrainei de către Rusia. De asemenea, mai mulți israelieni au înființat puncte de distribuție a alimentelor și medicamentelor în taberele de refugiați. Nu mai puțin important, Israel a primit pe teritoriul ei mii de refugiați ucraineni și nu numai evrei! Dar numărul de refugiați acceptați de Israel nu i-a mulțumit pe politicienii ucraineni. Motivul principal de limitare a numărului de refugiați acceptați de Israel este unul demografic, pe care voi încerca să-l explic. Între 2010-2012, în Israel au intrat ilegal, prin Egipt, aproape 100.000 de fugari din Eritreea și din Sudanul de Sud, în căutarea unui loc de muncă, deci nu refugiați politici. Dacă nu s-ar fi luat măsurile necesare, poate că astăzi am fi avut peste un milion de africani, care nu au nimic comun cu Israelul și menirea lui de a fi singura țară a evreilor. Read more…
Acest articol mi-a fost inspirat de cel scris de Anca Laslo în ediția de joi. Ar fi trebuit să fie un comentariu, dar sunt prea multe de spus despre subiect, de aceea l-am scris ca o opinie separată. Știu că sintagma ”eu cu cine votez” ar fi trebuit să se deprecieze, fiind utilizată de atâtea ori, dar s-a dovedit că este nemuritoare, este foarte actuală și după o sută și ceva de ani, când a fost concepută de Caragiale în O scrisoare pierdută. În perioada comunistă toată lumea știa cu cine trebuie să voteze, prea mare alegere nu aveai, de fapt nu aveai deloc, dar după 1989, odată cu apariția a zeci de partide, o adevărată inflație, expresia s-a valorizat. Inflație, inflație, dar din cele 40 de partide, câte erau la începutul anilor 90, îți puteai găsi unul care să se apropie de viziunea ta. Aveai opțiuni, știai cu cine să votezi. Este adevărat, de-a lungul vremii, foarte multe dintre ele au dispărut sau chiar dacă nu, nimeni nu știe că mai există, doar uneori se întâmplă să dai de o clădire cu un afiș care anunță că aici este sediul partidului X și te miri că a supraviețuit.Read more…
Ideea articolului mi-a venit dintr-un sentiment de nedreptate pe care îl încerc de multă vreme din cauza aserțiunii foarte răspândite în societatea românească, potrivit căreia „evreii au adus comunismul”. Fără îndoială, mulți evrei au slujit comunismul. Unii, prigoniți de regimul fascist sau legionar, sperau în mod firesc, uneori chiar idealist, că noul regim comunist va instaura egalitatea dintre oameni, indiferent de naționalitate sau religie. Alții, mânați de sentimente de răzbunare sau de revanșă, au umplut aparatul represiv al noului regim pentru a-și regla conturile cu vechii persecutori. Au fost însă și mulți care au urcat pe valul noului regim din pur oportunism și dorință de parvenire. Trebuie să menționăm câteva amănunte esențiale în contextul relației evreimii române cu comunismul proaspăt instaurat: Comunismul a fost adus de armata sovietică și de administrația militară sovietică a României fasciste învinse, care, totuși, prin puciul reușit condus de regele Mihai din 23 august 1944, l-a înlăturat pe mareșalul Antonescu și a întors armele împotriva Germaniei hitleriste. Prin această faptă temerară, statul român a fost salvat și mai târziu Transilvania a fost reatribuită României.Read more…
Declara senatorul liberal Puiu Haşotti, revenind la microfonul de la care, cu câteva minute înainte, luase apărarea jurnalistei Oana Stănciulescu – propusă în Consiliul de Administraţie al TVR – pledând pentru separarea opţiunile politice greşite, de contribuţia culturală majoră a unor personalităţi controversate, precum poetul Radu Gyr. Senatorul şi-a argumentat afirmaţiile prin câteva versuri bine alese, după care s-a adresat plenului: „Asta-i o poezie legionară?!” Din Radu Gyr citase şi antevorbitorul său, dar din altă poezie, una emblematică: „Imnul tinereţii legionare”. Deputatul Aurel Vainer luase cuvântul pentru a-şi exprima nedumerirea…Read more…
Ne îndoim că elevul (mai ales cel din mediul rural) este în centrul preocupărilor învățământului românesc. Vom demonstra că articolul 253 din Legea Învăţământului este o posibilitate de „tunelare” prin care profesorii de la ţară – unde este nevoie acută de personal didactic calificat – ajung la licee bune din oraşele mari fără a fi promovat un concurs care viza direct aceste posturi. Bănuim că acest lucru nu se întâmplă fără oarecare proptele.Read more…
Întotdeauna am perceput legătura între autor şi autoritate (dincolo de rădăcina comună: latinescul augere) şi prin aceea că cele cuprinse într-o carte conferă autoritate semnatarului. Vreme îndelungată, în anii copilăriei, credeam că toţi autorii şi-au încheiat existenţa pământească, fiindu-mi imposibil de imaginat că cineva care şi-a pus numele pe o carte – fie şi „doar” un autor de manuale – poate respira acelaşi aer cu noi, cititorii. Abia mai târziu, după participarea la o primă întâlnire cu scriitorii, am înţeles că şi autorii sunt… oameni. Citeam cu nesaţ cărţile cumpărate sau (mai des) împrumutate de la bibliotecă şi admiraţia mea faţă de semnatarii cuvântului tipărit continua să sporească. În anii de gimnaziu îi admiram şi pe semnatarii articolelor din ziare şi mi se părea că niciodată, dar absolut niciodată, nu voi putea ajunge ca ei… Numele meu a început să apară mai întâi pe genericele emisiunilor, apoi pe ale filmelor documentare şi, ceva mai târziu, am îndrăznit să şi scriu, publicând articole în presa scrisă. Chiar şi în condiţiile în care sunt fondatoarea unei reviste online în care scriu (şi semnez) număr de număr, semnătura „pe hârtie” mi se pare mult mai prestigioasă, mai încărcată de responsabilitate pentru că e „definitivă”. Între timp anii au trecut şi tot mai multă lume m-a întrebat „De ce nu-ţi aduni articolele într-o carte?”. Într-adevăr… de ce mă încăpăţânez să nu public cartea pe coperta căreia s-ar concretiza negru pe alb (sau în alte nuanţe) autoritatea mea de …autoare?!Read more…
Declar, din capul locului, că duminică mă duc la vot în turul doi al prezidenţialelor şi am să pun ştampila pe numele lui Klaus Iohannis. Suntem în febra ultimelor zile dinainte de turul decisiv al alegerilor prezidenţiale şi nivelul emoţional este la cote foarte ridicate. Cele mai recente mesaje, nu foarte coerente, dar cu atât mai zgomotoase, lansate în spaţiul public de către contracandidata vocală a lui Klaus Iohannis riscă să ecraneze, pe moment, realitatea ultimilor ani. Am fost martori la o succesiune de asalturi asupra statului de drept, concretizate prin: modificările nocive aduse legilor justiţiei, sfidarea tuturor atenţionărilor din partea Uniunii Europene (ai cărei membri suntem cu toate drepturile şi îndatoririle aferente) îngrijorate de ceea ce se petrecea în România şi de ignorarea tuturor recomandărilor sale, acţiunea agresivă de confiscare a instituţiilor statului, modificarea cutumelor Curţii Constituţionale şi folosirea ei ca instrument pentru restrângerea prerogativelor prezidenţiale şi, nu în ultimul rând, la represiunea brutală (cu bâte şi gaze lacrimogene) a zecilor de mii de cetăţeni care protestau paşnic în capitală împotriva măsurilor antidemocratice şi antieuropene. Nu aş fi enumerat cele de mai sus dacă pe cealaltă poziţie a buletinului de vot pentru turul doi al prezidenţialelor ar figura un alt contracandidat decât cel care a girat – în calitate de premier – o serie dintre acţiunile de mai sus…Read more…
În urmă cu câteva săptămâni am publicat in Baabel o recenzie a cărții ”O femeie în Berlin”, o zguduitoare dare de seamă având ca subiect intrarea trupelor sovietice în Berlinul hitlerist și acoperind o perioadă de câteva săptămâni, de la sfârșitul lui aprilie și până la mijlocul lui iunie 1945. Se pare că acest volum, de fapt un jurnal personal și intim al unei berlineze de vreo 30 ani, este poate singura sursă obiectivă a evenimentelor legate de prima interacție dintre populația capitalei Germaniei naziste, un oraș în cea mai mare parte distrus de atacurile aliaților, și trupele ocupante sovietice. În acea recenzie am încercat, și am motive să pun sub semnul întrebării magnitudinea succesului sau eșecului acelei încercări, să mă țin de litera cărții și să nu adaug nimic de la mine, fiind sigur că orice încercare de interpretare personală ar fi o trădare a exactității istorice cu care a fost scris jurnalul. Știam (și chiar aminteam în acel eseu) de existența filmului inspirat după carte., dar nici nu-mi trecea prin cap să-l caut, influențat de gluma despre cei doi șoareci care ronțăiau pelicula unui film, spunând că preferau cartea.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
