Muzeul viu

Am convingerea că cititorii mei și-au dat până acum seama cât de mult iubesc orașul Oradea în care trăiesc de 35 de ani și pe care îl consider al meu. Ca atare, sunt încântată să văd că aici demersurile culturale primesc răspunsuri entuziaste din partea localnicilor, dovedind astfel că public interesat ar fi, trebuie doar să i se ofere ocazii. O astfel de ocazie de a ne bucura de frumusețe ne este oferită la Muzeul Art Nouveau ”Casa Darvas – La Roche”, muzeu situat în centrul orașului, în imediata apropiere a parcului Libertății, lângă Crișul Repede. Acum câteva zile a avut loc aici vernisajul expoziției temporare de pictură cu titlul Baia Mare – Natură și culoare”, care reunește 16 pânze ale unor pictori evrei aparținând celebrei Școli de pictură de la Baia Mare. Aceștia sunt: Béla Iványi-Grünwald, József Klein, Sándor Ziffer, Dávid Jándi, Márton Katz, Hugó Mund, Lazăr Zin (Singer), Pál Imre Erdős și Endre Vadász, reprezentanți ai diferitelor perioade de creație specifice grupului de pictori de la Baia Mare. Fundația de Protejare a Monumentelor Istorice din Județul Bihor (Oradea Heritage) și Muzeul Județean de Artă ”Centrul Artistic Baia Mare” oferă orădenilor această superbă posibilitate de a se bucura de câteva lucrări ale unor pictori celebri, unul dintre ei numărându-se chiar printre fondatorii Centrului Artistic Baia Mare, care a fost înființat în 1896 și a devenit un fenomen artistic complex și unic, funcționând până azi. Este vorba despre Béla Iványi-Grünvawald a cărui lucrare cu titlul La târgRead more…

Impresii canadiene (II)

După cele câteva zile petrecute la Mississauga și împrejurimi, așteptând să depășesc problemele create de diferența de fus orar, am pornit spre marea aventură – o excursie de vreo 10 zile în care urma să vizităm Quebec, Montreal și Ottawa. Începutul l-am hotărât eu, adică i-am spus nepoatei mele Andreea că vreau neapărat să vizitez Quebec. După ce a luat la cunoștință de dorința mea, ea a completat programul, astfel încât mă pot lăuda că am vizitat principalele orașe canadiene, inclusiv capitala. Desigur, erau orașele de pe coasta de est, dacă aș fi vrut să ajung la Vancouver, pe coasta Oceanului Pacific, ar fi însemnat să renunț la tot restul. Poate next time, dacă va mai fi, ceea ce nu cred. A fost un periplu minunat, cu avionul, trenul, autocarul, taxiul și pe jos; a lipsit doar vaporul, dar nu am avut când. Și acum să le luăm pe rând. Quebec, unde era să mor de frig, deși era de-acum început de mai, este o mică bijuterie europeană, aș zice. Aduce puțin cu Sighișoara, dar este un oraș dominat de apă, de râul Saint Laurent. De fapt, în Canada apa este pretutindeni, culminând cu cele patru râuri din Ottawa. Ne-am plimbat pe străduțele cu piatră cubică, am citit istoria clădirilor, toate renovate, și am făcut cunoștință cu istoria orașului, cu rolul Franței și cu puternica prezență a culturii franceze. Am fost la muzeu, la expoziția inuiților, la restaurante cu specific local (care nu mi-a plăcut), am fost prin magazine, am văzut și partea nouă a orașului, cel puțin atât cât s-a putut vedea în patru zileRead more…

Praga – o poveste de dragoste (2)

Voi încerca, dragii mei cititori, să vă iau într-o plimbare ca să vedeți Praga prin ochii mei. De la început vă avertizez nu voi vorbi deloc sau aproape deloc despre monumentele „clasice” – pe acelea le puteți găsi în orice ghid turistic. Pentru fiecare loc pe care îl pomenesc voi da adresa exactă ca să-l puteți vizita, pe Google Maps sau „per pedes apostolorum”, fiecare după gustul și posibilitățile lui. Întâi de toate vreau să vă conduc la hotelul meu preferat: „Dům u velké boty” (Casa de la cizma cea mare, pe str. Vlašská 30).Se află pe o străduță liniștită din Malá Strana, dar asta nu înseamnă că e greu accesibil: stația de tramvai din Piața Mare (Malostranské náměstí) e la o distanță de numai câteva minute. Hotelul este o afacere de familie, unde fiecare musafir este primit ca un prieten și răsfățat ca un prinț. (Ce ați dori să vă fac la micul dejun?) Ajunge să scoți capul pe fereastră și te simți în plin secol al XVII-lea. Read more…

Mila Magnifică din Chicago

În anul 1980, nou sosit în Ţara Sfântă, experţii în materie mi-au recomandat să anulez din curriculum vitae orice informaţie privind comunicările prezentate la simpozioane, examenele de doctorat, patente, publicaţii, precum şi alte deşertăciuni de acest gen care mă transformau într-un overqualified, un individ care nu poate fi angajat nicăieri şi niciodată. În consecinţă, ideea prezentării unor lucrări deosebite la o conferinţă de natură ştiinţifică sau tehnică a constituit, pentru mine cel puţin, un capitol încheiat. La sfârşitul anului 1987, în plicul cu antetul unei societăţi americane de hidraulică, am găsit o invitaţie de a participa la o conferinţă internaţională care urma să aibă loc în luna octombrie a anului următor în prestigiosul centru McCormick Place din Chicago. La data respectivă, fiind deja umblat prin America, ideea de a reveni la pupitrul unui asemenea forum mi-a surâs, trezind în mine vanităţi aparent adormite.Read more…

Călătorind prin Austria: Kapruner Tal și Salzburg

Părăsim Zell am See și după 15 minute intrăm în Kaprun, pe pitoreasca Kesselfalstrassee. Trecem de câteva teleferice care urcă spre masivul Kitzsteinhorn (3.000 m), precum și de staţia trenului alpin Gletscherbahn, asupra căruia voi reveni mai jos. Dar eu nu mă las amăgit de niciun teleferic şi continuăm sinuoasa Kesselfallstrasse până la capăt, unde parcăm automobilul și cumpărăm biletele spre Stausee Mooserboden. Suntem organizaţi ad-hoc într-un grup şi îmbarcaţi într-un autobuz care pătrunde într-un tunel dubios, urcând în viteză, timp de circa 20 de minute, până la Wasserfallboden, unde coborâm (cam palizi!), admirând lacul de acumulare inferior, prima staţie a călătoriei. Urcăm din nou în autobuz și finalmente o platformă imensă trasă de cabluri ne urcă la barajul lacului de acumulare superior, denumit Stausee Mooserboden. Read more…

Salvador Dali şi Ochiul Londrei – impresii de călătorie

Am ajuns în faţa intrării expoziţiei Dali Universe din County Hall Gallery, în mod absolut întâmplător. În timp ce încercam să înregistrez pe peliculă siluetele crenelate ale parlamentului şi Westminster Abbey, am remarcat prin obiectivul aparatului Cannon un element distonant care apărea în mod sistematic. Abia după ce am traversat Tamisa peste renumitul pod din faţa parlamentului britanic, am realizat că elementul disonant era o roată gigantică, denumită Ochiul Londrei, echivalentă cu ceea ce se poate vedea în Praterul vienez, dar diferită de aceasta prin tehnologia modernă de acţionare hidraulică şi mai ales prin amplasarea urbanistică total neadecvată…După sfertul de oră de rigoare în care am examinat cu spirit critic dar şi cu oarecare invidie profesională partea tehnică a problemei, am părăsit roata, nu fără a remarca nişte tineri vorbitori ivrit aşteptându-şi rândul la casa de bilete.Read more…

Trei arhitecți din Ierusalimul interbelic 3. Spyro Houris

Dacă Erich Mendelsohn era o vedetă de renume internațional (și a stat la Ierusalim numai 6 ani), iar Austen Harrison era o figură importantă a mandatului britanic (și cu greu a rezistat 15), Spyro Houris era localnic. Era un arhitect obișnuit, care proiecta case obișnuite în care locuiau oameni obișnuiți. Am dat peste el din întâmplare, când pregăteam articolul despre Romema https://baabel.ro/2022/02/o-plimbare-prin-romema/ Cea mai frumoasă casă din cartier, Vila Hamon, este opera lui. Acest lucru mi-a trezit interesul și, căutând material, am dat peste cartea Adinei Hoffman despre cei trei arhitecți și așa s-a înfiripat proiectul de față…Dacă Adina Hoffman nu ar fi făcut o adevărată muncă de detectiv, probabil că numele lui ar fi fost dat uitării.  Însă clădirile pe care le-a lăsat în urmă le cunosc și le admir de multă vreme, mai ales pe cele decorate cu ceramică armeană. Și totuși cine a fost Spyro Houris?  Că a existat aievea o dovedesc inscripțiile pe care le-a lăsat pe unele dintre clădirile lui.

Dacă Mendelsohn și Harrison au lăsat în urmă o bogată corespondență și au fost pomeniți în amintirile multor contemporani, despre biografia lui Houris nu se știe decât foarte puțin.  S-a născut în  1883 la Alexandria, în Egipt – dacă nu era chiar „localnic”, era dintr-o provincie apropiată din cadrul Imperiului Otoman și făcea parte din aceeași cultură.  Familia aparținea Bisericii Ortodoxe Grecești. Tatăl său, Gavriil Houris era arab creștin (Houris, scris mai adesea Khoury, este un nume arab foarte comun), mama era grecoaică.  Iar numele de Spyro l-a primit pentru că s-a născut… în ziua Sfântului Spiridon.  Vorbea araba, greaca și franceza.Read more…

La Salzburg, în sfârșit

De ani și ani de zile îmi doresc să ajung în acest oraș austriac, îmi pierdusem aproape speranța, fiindcă împlinirea acestei dorințe se tot amâna. Salzburg este orașul lui natal al lui Mozart, îmi doream mult să văd casa în care se născuse și grădinile Mirabell unde se plimba ca distracție și deconectare zilnică. Cu 20 de ani în urmă îi citisem corespondența și aflasem din scrisorile lui că nu iubea acest oraș, se simțea încătușat și plictisit, chiar grădinile Mirabell îl plictiseau, dar nu avea altceva mai bun, iar eu eram curioasă să văd locurile din care Mozart își dorea să scape. Toate detaliile pe care le știam despre viața lui mă atrăgeau, îl consider adăpostit în sufletul meu pentru totdeauna, îl ador de-a dreptul pe genialul zăpăcit și copilăros…La Salzburg, în casa în care s-a născut, pe Getreidegasse nr. 9, în încăperea unde este semnalată data nașterii sale, 27 ianuarie 1756, am fost din nou foarte emoționată. De fapt, în toate călătoriile mele, asta caut – emoția adevărată pe care n-o mai uit, cea care îmi va încălzi inima pentru totdeauna când îmi voi reaminti acele momente spunând ” am fost și eu acolo”.Read more…

Păpuşile de odinioară

Unul dintre motivele principale pentru care am ales să poposim la Székesfehérvár a fost Hetedhét Játékmúzeum (Muzeul de jucării „Peste mări şi ţări”), cunoscut și ca „muzeul păpuşilor”. Cred că în fiecare femeie, indiferent de vârstă, sălăşluieşte – chiar dacă bine ascunsă – fetiţa de odinioară, îndrăgostită de păpuşi… Cred că dorinţa de a-mi bucura ochii cu jucării îşi are rădăcinile în acei ani când priveam cu nesaţ jucăriile pe care ştiam că nu le puteam avea, dar asta nu-mi afecta încântarea de a le vedea. Această plăcere, rămasă nealterată de-a lungul deceniilor, m-a determinat ca în scurtul răstimp petrecut la Székesfehérvár să optez fără preget pentru muzeul păpuşilor, în detrimentul Muzeului Încoronării (cu deplinul acord al soţului meu – un împătimit de jucării). Intrăm în frumoasa clădire barocă din centrul oraşului – casa Hiemer-Font-Caraffa – care găzduieşte muzeul păpuşilor. E o zi lucrătoare de mijloc de septembrie, înainte de masă. Elevii sunt la şcoală, adulţii la muncă şi la ora aceea niciun alt vârstnic nu pare dornic să viziteze muzeul păpuşilor, astfel încât suntem singurii privilegiaţi care pătrund în această lume fermecătoare. În încăperile spaţioase de la parter, vitrinele dispuse cronologic prezintă scene de viaţă casnică sau socială. Păpuşile de mărimi diferite întruchipează mămici, domnişoare, fetiţe, băieţei şi chiar taţi, în sufragerie, salon, camera copiilor, bucătărie sau baie, respectiv la băcănie, la modistă sau chiar la spital. Păpuşile, mobilierul, uneltele şi obiectele de decor din micile interioare au o vechime considerabilă: începând din veacul al XVIII-lea şi până în perioada interbelică.Read more…

S-a întâmplat la Nisa

În ziua în care am sărbătorit aniversarea noastră de 50 de ani de căsnicie, ne-am aflat (nu întâmplător:) la Nisa, frumoasa ”capitală” a Coastei de Azur. Nici că se putea un loc mai potrivit pentru un asemenea eveniment, de regulă unic în viața unui om. Păi da, poți să ai mai multe căsnicii în viață (sau niciuna cum este mai nou la modă:) dar să ai mai mult de un jubileu, e cam greu. Așa că dacă nu am avut parte de o nuntă ”adevărată” – așa au fost pentru noi vremurile atunci – am hotărât să ”o facem și mai și mai lată” după 50 de ani.
Read more…

Praga – o poveste de dragoste (3)

Odată trecut podul, puhoaiele de turiști continuă drept înainte, pe strada Karlová, către Piața Mare a Orașului Vechi (Staroměstské náměstí), eu însă propun să o luăm la dreapta, pe malul Vltavei, spre Hotelul Smetana (Str. Karoliny Svetle 34). Îndărătul unei fațade cât se poate de obișnuite se ascunde o perlă pe care am descoperit-o abia în primăvara aceasta, citind o biografie a lui Mozart: palatul Pachta. (Fig 3-1) Se povestește că după ce contele Pachta l-a invitat pe Mozart la cină, în loc să-l primească în sufragerie l-a încuiat într-o cameră, cerându-i să compună ceva înainte de cină. Așa au fost scrise cele „Șase dansuri germane” K. 509 – dar se pare că Mozart nu a apreciat purtarea contelui. Cum de nu am descoperit până acum palatul Pachta? Foarte simplu: palatul s-a păstrat în toată splendoarea lui de pe la 1750, dar de pe stradă nu se vede nimic. Vizitatorii interesați pot intra liber în curtea hotelului.Read more…

Ce se întâmplă dacă te-ai născut clujean ?

Cred că afirmația conform căruia “Poți să l scoți pe clujean din Cluj, dar nu poți să scoți Clujul din el” e foarte adevărată. Cu toate c-am plecat de aici, de mai bine de treizeci de ani, îl simt ca orașul meu dintotdeauna . Nu mi-a devenit străin chiar dacă nu mai văd fețe cunoscute pe stradă sau in magazine. Mă plimb cu aceeași plăcere pe străzile lui; zidurile vechii cetăți, casele, parcul mi-s familiare, pe Matei Corvin îl consider membru de familie, intrând în librăria Universității, mă bucur la fel ca-n tinerețe de cărțile apărute și cumpăr fără să mă gândesc că voi plăti la aeroport surplusul de greutate a valizei. Fațada renovată a celor mai vestite clădiri ale orașului, cu amestecul natural al stilurilor arhitecturale, de la goticul desăvîrșit al Biserici Sfântul Mihail, la barocul Palatului Bánffy, la clasicismul Casei cu Coloane și al Casa Hintz, până la eclectismul clădirii Continental, mă fascinează totul. Clujul are atmosfera unui oraș cu suflet tânăr, cosmopolit și, din ce în ce mai mult european. Festivalul Internațional de Film, concertul de sfîrșit de an al filarmonicii Transilvania , spectacolul de o înaltă calitate artistică „Cel mai iubit dintre pămînteni” după Marin Preda, la Teatrul Național , au contribuit la imaginea unui puternic centru cultural. Din păcate , n-am reușit să ajung la nici unul reprezentațiile a celor două opere ale Clujului. Într-o săptămână nu poți vedea totul, m-a consolat un prieten.Read more…

Călătorii pe urmele muzicii

Subiectul acestui articol este muzica de operă pe care am savurat-o în excursiile noastre peste hotare. De obicei comandam biletele cu mult înainte, ca să fim siguri că găsim locuri. Când planificam o călătorie, căutam întâi programele culturale din orașul de destinație. De exemplu la Budapesta găseam de toate: teatru, operă, operetă, muzică clasică, balet. Prin 1998 am văzut Bal Mascat de Verdi, la celebra operă din Budapesta, construită la sfârșitul secolului al XIX-lea după modelul operei vieneze. Din păcate în ultimii ani ea este în renovare, majoritatea spectacolelor de operă fiind prezenate pe scena teatrului Erkel. Acolo am văzut Bohema de Puccini și baletul Spăgătorul de nuci al lui Ceaikovsky, amândouă realizări fantastice. O întâmplare hazlie a fost legată de spectacolul La Traviata, pe care urma să-l vedem la Budapesta în decembrie 2018. În rolul lui Alfredo urma să cânte celebrul tenor peruan Juan Diego Flórez. Cu luni înainte am cumpărat patru bilete online. Biletele îmi păreau cam ieftine… Dar era prima ocazie pentru fiul nostru Ephraim și soția lui Hila, de a vedea live o operă întreagă. Afară era frig și ningea. Am ajuns la sala Urania. De aici încolo totul s-a pe trecut ca într-o opera bufă. Aveam locuri în rândul întâi și mă bucuram că-i vom putea vedea pe cântăreți de aproape. Sala era destul de goală… Apoi scena mi s-a părut ciudat de îngustă și în pe ea era un ecran enorm. După câteva minute am înțeles: era o transmisiune directă de la Metropolitan Opera în New York! Când s-au stins luminile, ne-am furișat afară. Abia atunci am înțeles de ce erau biletele atât de ieftine…Read more…

Wellness – o distracție potrivită în epoca de pandemie

«Wellness să fie!» spuneau grecii antici, iar grecii cotemporani o mai spun și astăzi. Numai că la ei sună puțin diferit, și anume „ά άνεση θέλει να είναι”, care se pronunță „I ánesi thélei na eínai”, dacă puteau ține capul deasupra apei suficient de mult. Cam așa răsuna de pe pereții împodobiți cu mozaicuri, atunci când scăldătorii eleni își confirmau reciproc convingerile despre beneficiile acestor activități relaxante. După ei, romanii de toate vârstele și-au scufundat membrele obosite în apa caldă a izvoarelor termale pentru a se simți bine, sau pentru a găsi alinare după marșurile lor forțate. Acolo unde nu exista apă termală naturală, romanii au construit așa-numitele hipocausturi, cu care au generat artificial mult râvnita apă caldă. Dar helveto-daco-romanilor de azi nu le mai ajunge apa fierbinte de la robinet, pe care oricum o au acasă în fiecare zi. Nu, în zilele noastre e nevoie de peisaje elaborate, cu palmieri de plastic, cu saune și jeturi de apă caldă pentru a atrage consumatorii din baia de acasă și a-i convinge să folosească centrele generos amenajate. Contra cost, bineînțeles. În mod normal nu alerg după tentațiile oferite în mass-media, în broșuri ilustrate, în reviste publicitare și videoclipuri cu sirene care se bălăcesc fericite. Read more…

Farmacia Rodia – Muzeul Farmaciei din Oradea

Pe strada Republicii, pietonala care străbate centrul orașului Oradea începând din dreptul Teatrului Regina Maria și ducând până la Gara Mare, la numărul 33 se află clădirea unei farmacii care a funcționat ca atare nu mai puțin de 250 de ani – farmacia Rodia. Deși era una din cele mai vechi și mai cunoscute farmacii din Oradea, în urmă cu vreo zece ani ea și-a închis ușile și așa a rămas până de curând când, în anul 2019, în această incintă s-a deschis Muzeul Farmaciei. În minutele petrecute aici suntem purtați în trecut și ajutați să ne facem o idee despre modul cum se tratau oamenii odinioară, ustensilele folosite în laboratoarele farmaciilor de dinaintea epocii industriale, modul de păstrare a materiilor prime și a preparatelor farmaceutice și ambalajele vechi ale medicamentelor. Chiar neavând studii în acest domeniu, locul este fascinant vizita este o incursiune în istoria farmaceutică a orașului nostru. Existența primei farmacii din Cetatea Oradiei a fost consemnată în anul 1598, sub numele latin domus specierum et aromatorum. Locul găzduia plantele și condimentele necesare fabricării leacurilor și era dotat cu mojare, cu vasele trebuincioase și cu cuptoare. La vremea respectivă Cetatea găzduia și un spital.Read more…

Festivalul Euroiudaica din Oradea

Foarte recent, între 3 și 9 septembrie, Oradea a avut privilegiul de a găzdui o manifestare complexă, extraordinară se poate spune – și asta fără a exagera – intitulată Festivalul Euroiudaica. Au fost șapte zile de început de toamnă pline de manifestări și evenimente culturale de o mare diversitate și de o înaltă ținută calitativă. Însuși cuvântul ”festival” înseamnă sărbătoare sau timp sărbătoresc și, de această dată, poate mai mult ca în alte ocazii în care se folosește acest termen, am simțit sărbătoarea apropierii locuitorilor orădeni de toate etniile prin intermediul activităților desfășurate pe parcursul acestor șapte zile, începând de dimineață și continuând uneori până târziu în noaptea caldă de sfârșit de vară. Locațiile alese au fost de asemenea reprezentative pentru istoria iudaică a orașului.Read more…

Mănăstirea din Valea Crucii

Îmi amintesc de una din primele noastre călătorii la Londra.  Stăteam în gazdă (bed and breakfast).  Într-o seară ne-am întors obosiți și i-am povestit gazdei:
– Azi am vizitat Parlamentul.  Am fost și înăuntru.  Ce frumos este!
– Zău?  Eu stau de cincizeci de ani la Londra și încă nu am văzut Parlamentul pe dinăuntru. Și eu stau de cincizeci de ani la Ierusalim, am trecut de nenumărate ori pe lângă Mănăstirea Sfintei Cruci, poate a venit timpul să o vizitez? Și nu că ar trece neobservată!  Este o cetate impunătoare, se vede că e foarte veche.  Până acum un secol se afla în afara orașului, de aceea avea într-adevăr nevoie de ziduri de apărare.  Dar cum Ierusalimul a crescut, acum se află aproape de Parlament (Knesset), Muzeul Israel, campusul Universității.  Este o zonă cu multă verdeaţă, un loc ideal de plimbare și, datorită mănăstirii, zona a primit numele de Emek Hamațleva (Valea Crucii). Locul unde s-a construit mănăstirea nu a fost ales la întâmplare: după tradiție, acolo a crescut copacul din care romanii au făcut crucea pe care a fost răstignit Mântuitorul.  Sf. Elena l-a aflat cu trei secole mai târziu printr-o revelație divină. Read more…