Am ajuns la lacul cu acelaşi nume şi am înnoptat într-o vilă cu flori la fereastră din fermecătoarea localitate unde s-a petrecut acţiunea operetei „La calul bălan” (Im weißen Rößl, de Ralph Benatzky şi Robert Stolz). Am parcurs încântătoarea promenadă de pe malul lacului privind munţii împăduriţi din partea opusă, care sugerau imagini dintr-o lume extraterestră. Arhitectura medievală din St. Wolfgang ne-a introdus parcă în lumea basmelor scrise de fraţii Grimm… În ziua următoare am călătorit cu trenul alpin care urcă pe Schafberg la cota 1783 m., admirând magnifica vedere a lacurilor din Salzkammergut şi a munţilor Totes Gebirge şi Dachstein. Read more…
Din nou s-a ivit ocazia de a pleca în vacanță, dar restricțiile și pericolele pandemiei continuă să amenințe peste capetele noastre plecate. Unde mai putem călători? Și dacă la întoarcere va trebui să intru în carantină și toată supărarea angajatorului se va revărsa pe capul meu purtat și mai jos? Bântuiți de asemenea gânduri, cu doar câteva zile înaintea sezonului de vacanță, am fost nevoiți să recurgem la extreme: am consultat Google. Căutam o destinație tropicală, la mare și mai ales all-inclusive. Posibilitățile erau limitate, puteam pleca doar în Egipt, la Hurghada, sau la Sharm el-Sheikh. Am optat pentru cea din urmă, datorită posibilității de a merge la Taba, la granița cu Israelul (un drum de 200 km). Iar acolo aveam șansa infimă să o văd pe fiica mea israeliană, dacă va putea veni și ea prin Eilat. Speram că mi-l va arăta pe noul meu nepot prin gardul de frontieră, sau chiar că se va aventura pe teritoriul egiptean și să ne putem întâlni. Micuțul Ruben s-a născut în septembrie 2020, iar eu nu suportam ideea că aș putea să-l văd abia după ce își va fi terminat serviciul militar, sau poate nici atunci. Numai că totul s-a dovedit o iluzie. O cercetare mai atentă a arătat că copiii oricum nu au voie să treacă granița la Taba.Read more…
Pot să-mi închipui că un asemenea subiect va fi primit cu mirare. Aeroport la Ierusalim?? Probabil că majoritatea cititorilor au vizitat Ierusalimul cel puțin o dată în viață, dar nu cred că printre ei se găsește vreunul / vreuna care a aterizat la Ierusalim. Și totuși…Un aeroport primitiv, de fapt numai o pistă de aterizare / decolare s-a construit la Ierusalim în urmă cu peste un secol, în 1917. Era în plin război, generalul Allenby tocmai cucerise Ierusalimul, eliberându-l de sub stăpânirea otomană. Armata britanică și-a stabilit cazarma în sudul orașului și alături a construit pista, pe care doreau să o transforme cu timpul în aeroport. Numai că proiectul a eșuat. În 1922 s-a înființat în apropiere noul cartier Talpiot și locuitorii s-au plâns de zgomotul avioanelor. Până la urmă administrația britanică a cedat și a găsit un teren în afara limitelor (de atunci) ale orașului, lângă satul Kalandia, între Ierusalim și Ramallah. Construcția noului aeroport a început în 1924, acesta fiind primul aeroport din Palestina britanică. La început el a fost folosit numai în scopuri militare și pentru oaspeți de seamă – abia din 1936 a fost mărit și deschis pentru public. Tot de aici a plecat ultimul guvernator, Sir Alan Cunningham, odată cu retragerea forțelor britanice, în 1948. În timpul Războiului de Independență întreaga zonă a fost cucerită de Legiunea Arabă și alipită Iordaniei. Așezarea evreiască Atarot, aflată în apropierea aeroportului, a fost abandonată. Statul Israel a primit numai Ierusalimul de Vest, precum și un „coridor” care îl lega de restul țării. Cele aproape două decenii de stăpânire iordaniană au fost de fapt perioada de glorie a aeroportului Kalandia, rebotezat în 1950 Aeroportul Ierusalim.Read more…
Am pus în ghilimele „vecinii”, pentru că am fost într-adevăr vecini în spațiu, dar nu și în timp – familia Gaon a locuit în cartierul Beit Hakerem de la începutul anilor 1930 și cam până ce am venit eu la Ierusalim. Trebuie să fac un efort ca să-mi imaginez cum arăta pe atunci cartierul meu – fotografia de mai sus datează din 1931. Era o localitate rurală în afara orașului și un recensământ de atunci consemnează 550 de locuitori în 148 de case. „Centrul” era Beit Havaad (Casa comitetului) care slujea de primărie, sală de întruniri, băcănie și grădiniță. Așezarea era dominată de Seminarul David Yellin (încă neterminat în 1931, precum se vede în imagine), în jurul căruia s-au stabilit mulți profesori, intelectuali, scriitori… (Dacă în limba română seminar este o școală de pregătire a preoților, în ebraică este o școală pedagogică.) Moshe David Gaon (1889-1958) s-a născut la Travnik, fosta capitală otomană a Bosniei. Era fiul rabinului David Gaon. Nu mult înainte de Primul Război Mondial, Moshe David a venit la Ierusalim și în 1915 s-a înscris la Seminarul David Yellin. Clădirea nouă, cea din Bet Hakerem, încă nu exista, dar seminarul funcționa deja. Era printre primele școli pedagogice cu limba de predare ebraică, studenții săraci primeau sprijin material, dar după absolvire erau obligați să predea doi ani oriunde erau trimiși. (Sună cunoscut?) Moshe David a fost primul învățător în satul Moța din apropierea Ierusalimului. Read more…
Instalat în taxi am aflat că taximetristul se numea Șamir și era un sirian (care nu vorbea engleza:) Omul însă era dotat cu un telefon mobil cu program de translare din spaniolă în engleză în și vice versa.Sigur era incomod și nu întotdeauna inteligibil, dar până la urmă a funcționat și am aflat în primii 30 de kilometri cum a plecat din Siria cu 40 de ani în urmă, a trăit mulți ani în Venezuela apoi s-a retras la pensie în Tenerife unde șofează din plăcere și să-și rotunjească pensia. Mi s-a părut un om la locul lui.Read more…
Parafrazându-l pe Ion Creangă – Nu știu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la locul copilăriei mele… îmi vine în minte strada Şincai. Cei trei reprezentanți ai școlii Ardelene s-au regăsit nu numai în statuia din fața Universității, ci și în cele trei străzi paralele: Gh. Şincai, Samuil Micu și Petru Maior, în aproprierea marilor străzi Moților si Memorandului. Copiii care au crescut pe aceste străzi în anii ’50 – ’60 ai secolului trecut, frecventau aproape toți Şcoala Generală “Bob”, de pe str. Episcop Ion Bob. Ȋn timpuri mai vechi, str. Şincai s-a numit str. Hegedüs Sándor și – ceea ce e mai puțin cunoscut – și str. Paris.
La numărul 1 al acestei străzi, chiar pe colţ, se înălţa clădirea administrativă a Uzinelor Electrice, în stil Bauhaus, construită în anii ’30 ai secolului trecut. Lipită de casa Uzinelor Electrice, la numărul 3, am copilărit eu, într-o casă cu etaj, cu o tencuială roșu – brun, construită la începutul anilor 1930, după proiectul cunoscutului arhitect Heves.Read more…
Leul a fost un simbol al Ierusalimului încă din vremuri străvechi. După cum scrie în Geneza, cap. 49: Fiind pe patul de moarte Iacov a chemat pe fiii săi și a zis: Strângeți-vă și vă voi vesti ce vi se va întâmpla în vremurile care vor veni… Iuda este un pui de leu… Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui…Cu timpul, tribul lui Iuda a primit un loc dominant printre cele douăsprezece triburi ale lui Israel, regii David și Solomon au aparținut tribului lui Iuda, regele David a stabilit capitala regatului unit la Ierusalim. De atunci Ierusalimul a rămas pentru totdeauna capitala noastră, chiar dacă timp de multe secole acest lucru nu era o realitate fizică ci se afla numai în inimile evreilor răspândiți prin lume. Iar leul a rămas un simbol al Ierusalimului chiar și atunci!Read more…
La Dublin, asemenea altor orașe pe care am avut norocul să le cutreier de-a lungul anilor, mi-am respectat pe cât posibil obiceiul de a ocoli marile Muzeul se află în clădirea modestă a unei sinagogi de altădată, în cartierul Portobello, numit de mulți Micul Ierusalimatracții turistice. Norocul a făcut însă ca într-o seară ploioasă, în camera de hotel, studiind cam într-o doară harta primită la recepție, să dau peste Muzeul Evreiesc al Irlandei, situat în imediata apropiere, pe cheiul lui Grand Canal, pe care-l vedeam prin geam și care vrând-nevrând îmi amintea de lacul Parcului din Cluj, probabil datorită sălciilor plângătoare, ale căror ramuri mângâiau apa acestui colț liniștit al orașului.Read more…
Lumea de dinaintea pandemiei de coronavirus mi se pare deja foarte îndepărtată, o altă epocă, cu toate că nu au trecut decât câteva luni. În zilele acestea am primit câteva înregistrări video de la un concert „de dinainte”, pe care aș vrea să le împărtășesc cititorilor. Dar s-o luăm frumușel de la început.Fiica mea, Dina, a terminat filologia și apoi a studiat logopedia, meserie pe care o practică cu plăcere și cu succes. Ca logoped s-a gândit că vorbirea și cântatul au foarte mult în comun și s-a apucat, deja adultă fiind, să ia lecții de canto. La început era doar interes „de specialitate”, dar foarte curând a devenit dragoste pentru muzică. După vreo doi ani s-a înscris într-un cor de cameră și în ianuarie ne-a invitat la primul ei concert. S-a nimerit să fie exact de ziua ei! Era la sfârșit de săptămână, pe malul Mării Galileei, sau cum îi zicem noi, lacul Kinneret. Am hotărât să închiriem un apartament de vacanță și să petrecem weekendul împreună cu ea, cu ginerele și cu nepoții. Read more…
Imre Darvas a construit o casă la Oradea, acum mai bine de un veac. La fel au făcut mulți alții în orașul aflat în plină expansiune. Aruncând o simplă privire casei lui, încă înainte de a intra îți dai seama că ea este materializarea unui vis. Casa lui este absolut unică, spunându-ți parcă, ”eu am personalitate, tratează-mă cu respect, îți dau voie să intri și ai să-mi cunoști frumusețea”. Acum, această casă este un muzeu de o factură unică în România – Muzeul Art Nouveau ”Casa Darvas-La Roche”. A trecut un veac peste visul antreprenorului orădean Imre Darvas, un veac frământat de războaie, dureri și nedreptăți pe care omul care își dorea, în 1909, o casă superbă, nu le putea prefigura. Vreau să vă spun aici povestea acestei case și a oamenilor datorită cărora a apărut, mai ales pentru că, scriind despre ei, voi putea reda, sper, un moment dintr-un timp al belșugului, al inovării, al bunului-gust desăvârșit.Read more…
Anul acesta ne-am propus să repetăm concediul de anul trecut şi să ne ducem din nou, la început de septembrie, la Omiš. În acest orăşel, aflat pe ţărmul Dalmaţiei, la vărsarea râului Cetina în Marea Adriatică, stâncile semeţe se oglindesc în limpezimea mării şi ziua e ritmată de dangătul clopotelor care răsună din turlele vechilor biserici de piatră. Ne-a făcut plăcere să ne îmbăiem la soare pe plaja nisipoasă, să ne scăldăm în apa calmă şi mângâietoare mării, să ascultăm larma copiilor care sporovăiau în aproape toate limbile europene şi ne-am decis să revedem şi Splitul. Anul trecut am făcut un popas scurt în străvechiul Aspalathos, dominat de Palatul lui Diocleţian, vizitând doar sinagoga multiseculară. Îmi doream să hoinăresc din nou pe străduţele întortocheate, să privesc pe îndelete vestigiile palatului imperial construit de Diocleţian după ce a demisionat din poziţia de suveran, o minune a arhitecturii secolului III[1], care s-a păstrat în ciuda evenimentelor istorice furtunoase care au trecut peste el. Îmi împrospătasem informaţiile despre palat, despre bisericile şi clădirile emblematice ale orăşelului medieval construit între zidurile sale, şi aşteptam cu speranţă să le identific şi să le privesc pe îndelete. Am trecut prin poarta cetăţii şi am fost confruntaţi cu …viermuiala turiştilor. Practic era imposibil să înaintezi sau – în cel mai bun caz – trebuia să stai la rând ca să poţi merge pe străduţele pavate cu pietrele lustruite de paşii nenumăraţi ai celor care trecuseră pe acolo de-a lungul veacurilor.Read more…
Am scris de-a lungul timpului câteva articole în care prezentam părți ale arhitecturii orădene, reprezentative pentru curentul european de la începutul de secolului XX denumit Art Nouveau sau Secession. Probabil că voi mai găsi subiecte despre acest curent și amprenta pe care a pus-o pe orașul meu, tocmai pentru că îi dă o personalitate distinctă, îi conferă o unicitate atrăgătoare, celebrată anual cu diferite ocazii, unele inventate, dar toate binevenite. Există la Oradea o sumă de edificii cunoscute generic ca ”palatele orădene”, un titlu poate ușor pompos. Unele clădiri sunt concentrate de-a-lungul străzii pietonale, altele în cele două piețe centrale despărțite de Crișul Repede sau situate pe străzi adiacente. Nu sunt foarte multe, dar toate aparțin aceluiași stil, foarte bine conturat. Mai cu seamă în ultimii zece ani, clădirile au fost renovate, devenind atracții turistice și zilnic se văd grupuri de turiști, români sau străini, care le fotografiază și se bucură de frumusețea lor. Orașul meu are însă și o importantă parte barocă, nu foarte întinsă și relativ ”ascunsă” între parcuri ușor îndepărtate de centru, totuși foarte accesibilă. Este complexul format din Palatul Episcopiei Romano-Catolice, Bazilica Romano-catolică și ansamblul de clădiri numit „Șirul canonicilor”. Azi vă voi prezenta complexul baroc, un loc de o frumusețe și eleganță imposibil de ignorat și imposibil de ne-iubitRead more…
În anul 1985 mă aflam pentru prima oară în acest oraş splendid, cu aparenţă europeană, privind cu interes şi emoţie arhitectonica clasică a locului, atât de deosebit de restul Lumii Noi şi totuşi atât de american…În următorii cinci ani, la diferite date calendaristice, am petrecut aici mai mult de zece weekendÐuri, perioadă care face obiectul prezentelor note.Read more…
Anglia figura de multă vreme pe lista planurilor mele de călătorie, dar ea a fost „accelerată” de Brexit. Mă gândeam, și nu cred că am greșit foarte mult, la posibilitatea reintroducerii vizelor și chiar nu aveam nici un chef să stau la cozi pe la Consulatul britanic, acum când ne-am obișnuit să ”zburdăm” prin toată Europa numai cu buletinul. Se pot scrie multe lucruri despre o astfel de călătorie care m-a dus în locuri minunate și interesante, despre care am crezut în tinerețe că nu le voi vedea niciodată – de pildă British Museum –, dar ceea ce m-a urmărit tot timpul în aceste nouă zile, mai ales când am străbătut Anglia, au fost cărțile, lecturile mele legate de locurile vizitate. Nu este vorba de opere ale literaturii clasice engleze, toată lumea i-a citit pe Shakespeare (prima noastră oprire a fost Stratford upon Avon), Dickens, Bernard Shaw sau Glasworthy, ca să amintesc de câțiva, ci de cărțile că să zic așa ”personalizate”, care mi-au trezit amintiri, mi-au evocat copilăria, prima tinerețe sau maturitatea, chiar bătrânețea, deoarece pe unele dintre ele continui să le recitesc…Read more…
Este destul de puțin cunoscut faptul că au existat evrei în China din vremuri foarte vechi. Există documente care atestă prezența unor comercianți evrei pe Drumul Mătăsii în sec. VII-X. Pe una din stațiile de pe Drumul Mătăsii s-a găsit o scrisoare din sec. al VIII-lea, care se află acum la British Museum. Este scrisă pe hârtie (care pe atunci se fabrica numai în China), în limba iudeo-persană. La invitația împăratului, acești comercianți evrei persani s-au stabilit la Kaifeng, întemeind cea mai veche comunitate evreiască din China. Se presupune chiar că primii evrei ar fi ajuns în China după distrugerea Templului din Ierusalim de către romani (a.d. 70), dar nu există dovezi clare. La Shanghai s-a format o comunitate evreiasecă în a doua parte a sec. al XIX-lea. Erau comercianți veniți din Orientul Apropiat, cea mai importantă fiind familia Sassoon din Bagdad (căreia i se spunea și Rothschild ai orientului). Read more…
În ultimii ani am fost de mai multe ori in China, cu treburi. De la aeroport la hotel, de acolo la ședințe și înapoi. Uneori călătorii în afara Beijingului, cu trenul, tot cu treburi. Printre ele, foarte rar, câte o fugă spre un punct turistic cunoscut în întreaga lume: după mai bine de trei ani de călătorii în țara viermilor de mătase nu reușeam să înțeleg fenomenul social, politic și mai ales economic care are loc în China în ultimele decenii și care a transformat țara înapoiată și izolată de pe vremea lui Mao într-o supraputere care face concurență oricărei puteri occidentale, inclusiv Statele Unite. Și iată că luna trecută o excursie (da, excursie, nu călătorie cu treburi!) mi-a deschis ochii. Două săptămâni am cutreierat această țară imensă pe care niciun străin nu o poate cunoaște așa cum trebuie, pentru că nimeni (sau aproape nimeni) nu posedă instrumentele necesare pentru a înțelege ce se întâmplă acolo în aceste zile…Read more…
Spre sfârşitul lunii august 2013 am făcut o excursie care a cuprins frumosul oraş Stockholm şi capitalele ţărilor baltice. Impresiile acestei călătorii, ca şi relatarea de mai jos, sunt incluse în cartea de povestiri şi impresii de călătorie pe care am publicat-o la Bucureşti înaintea declanşării pandemiei universale, în martie a.c. Foarte aproape de hotelul în care am locuit la Vilnius, la sfârşitul verii 2013, se afla o sinagogă. Deoarece se apropia Rosh Hashana, am hotărât să o vizitez. Am întâlnit o doamnă religioasă, o localnică, cu care am stat puţin de vorbă. Printre altele, mi-a povestit despre slujba care tocmai urma să înceapă la orele 10:00, ca de altfel în fiecare sâmbătă. La întrebarea mea mi-a răspuns că există un rabin local care oficiază slujbele, un rabin israelian venind o dată pe lună pentru două săptămâni. În acea zi am avut ocazia să şi văd, parţial ce-i drept, una dintre ele. Am sosit cu cinci minute înaintea orei 10:00. La intrare, pe un jilţ de paie împletite, stătea un bătrân care mi-a făcut semn să intru pe uşa cealaltă, cea din stânga, nu pe unde intrasem cu o zi înainte. Am înţeles că era drumul spre balconul destinat femeilor. Read more…
Între anii 2003 şi 2010 am participat la forumul Taclale despre care am mai amintit în articolul scris despre reţele de socializare. Participanţii erau români trăitori pe diferite meridiane, în Europa, SUA, Canada şi chiar Australia. Acest grup de discuţii exista pe vremea când nu se inventase Facebook-ul şi se purtau discuţii variate, oamenii se ciondăneau câteodată. Cu timpul, „taclaliştii” s-au mutat pe FB. Mie experienţa respectivă mi-a fost suficientă ca să nu mai particip niciodată la forumuri, dar mai păstrez însemnările de călătorie scrise pentru forumiştii de atunci. Citind articolul despre Andaluzia, publicat de Peter Biro în Baabel, mi-am amintit de propria mea vizită în Andaluzia, din anul 2005, cu păţaniile de rigoare. Am decis să le public în Baabel, în două părţi. Sper să vă încurajeze să ajungeţi prin acele locuri, pe cât de frumoase, pe atât de calde. Dar ţineţi minte că nu există nici un oraş mai frumos decât Madridul. Vă doresc să aveţi ocazia să vă plimbaţi şi să vă bucuraţi de ceea ce oferă Spania.Read more…
În urmă cu vreo zece ani mi-a căzut în mână o carte pe care am citit-o cu deosebită plăcere: The Glass Room (Camera de sticlă) a lui Simon Mawer. Chiar dacă este un roman, ea are mai mult decât „un sâmbure” de adevăr: este povestea unei case (absolut reale!) și a proprietarilor ei, o familie evreiască înstărită din Brno, Cehia. De atunci îmi doresc să o vizitez, dar nu a fost simplu. La început era închisă pentru renovare și chiar după deschidere, numărul vizitatorilor e strict limitat, trebuie să te înscrii cu luni înainte. În vara aceasta s-a ivit ocazia potrivită – și m-am convins că vila este și mai frumoasă decât mi-aș fi putut închipui din imagini și din filme. Vila a fost proiectată de Ludwig Mies van der Rohe, unul din reprezentanții de frunte ai arhitecturii europene de după Primul Război Mondial și directorul școlii Bauhaus. Iar designul interior și mobilierul a fost realizat în colaborare cu Lilly Reich. Vila întruchipează cunoscutul principiu al lui Mies van der Rohe: less is more: simplitatea și lipsa aproape totală a ornamentației este compensată prin materialele deosebite și mai ales prin spațiile extraordinare pe care le creează. Mi-am pus întrebarea: de ce tocmai atunci și de ce tocmai acolo? Read more…
În ultimii ani eram convins că văzusem – ca turist – cam tot ce era de văzut în acea parte a lumii, adică în țara numită oficial Republica Moldova, dar care pentru mine rămâne Basarabia. De douăzeci de ani mă aflu acolo de vreo 2-3 ori pe an, iar amfitrionii mei și ai celor care vin împreună cu mine au grijă să ne ducă peste tot. Am vizitat locuri istorice, am cutreierat peste tot, inclusiv în Transnistria (o fâșie de pământ care nu are nici în clin nici în mânecă cu Basarabia istorică), am fost în nord spre Soroca și în sud spre Comrat, capitala găgăuzilor, am fost la Orheii Vechi, am vizitat locurile legate de istoria evreilor basarabeni. Am vizitat și cele mai cunoscute crame din acele locuri și din tot ce am băut, am rămas cu convingerea că Negrul de Purcari e cel mai potrivit gusturilor mele, deși crama mea preferată e Cricova. Cu fiecare ocazie m-am întâlnit cu folclorul moldovenesc, cu muzica a cărui sunet îl cunoșteam din copilărie, din partea cealaltă a Prutului. În acea după-amiază, după ce am terminat prima parte a treburilor și ne pregăteam pentru următoarea dimineață, tot foarte ocupată, ni s-a spus că vom merge la Strășeni. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
