Casa lui Tanti Bertuş (protestantă) şi a lui Nenea Leontin (greco-catolic) este graniţa. Ei îi spun conac, la fel cum îi zic şi sătenii. Noi ne adăpostim în bucătăria de vară. Şi aşteptăm. Aşteptăm acea noapte nevrednică de mai, când putem porni să ne facem nevăzuţi în zloată, pentru a nu dispărea în fumul unui coş îndepărtat. Ne ferim mai întâi de grănicerii maghiari şi apoi de cei români, care ne-ar preda Gestapoului dacă ne-ar captura. Dar dacă totuşi nu ne vor prinde? Noi, copiii – Marta, în vârstă cinci ani, Anikó, de trei, Mira (încă în pântecul mamei) şi cu mine, care am opt ani şi aş fi continuat să merg la şcoală, în clasa întâia, dacă mi s-ar fi permis – habar nu avem de aceste elemente hotărâtoare. Noi doar păşim prin noroi, înfriguraţi: „Nicio tuse, niciun strănut! Nu scoateţi niciun sunet!”. Fiecare strânge din răsputeri mâna mamei sale şi mergem fără să ştim încotro şi fără să ştim de ce. „De ce” este o întrebare foarte importantă. De ce a trebuit să ne sculăm din aşternutul pufos, în plină noapte? Să părăsim mobilele familiare, jucăriile îndrăgite, mirosurile cunoscute, matca sigură în care trăiam? Până şi păpuşa mea Lenci a putut rămâne acasă, doar noi păşim împleticindu-ne aici, la graniţă, noaptea, pentru că nu există decât noapte şi graniţă. Nicăieri nu mai suntem acasă. Suntem nicăieri. Noi suntem nimicul. Read more…