Marșul Vieții – pentru cine?

Apr 19, 2018By

Pentru prima dată, la o vârstă cam înaintată, am avut prilejul să particip, împreună cu un grup de elevi și profesori de la Școala ”Lauder din București, căruia i s-au alăturat tineri de la liceul ”Ion Creangă” și de la Chișinău, la Marșul Vieții, un drum de parcurs de la lagărul Auschwitz la cel din Birkenau, pe o distanță de trei kilometri. Cel din acest an a fost al 30-lea, evenimentul fiind inițiat în 1988 în Israel. Dacă citești informațiile despre Marşul Vieţii, vei afla că este un program educativ pentru tinerii evrei de pretutindeni, pentru a le prezenta concret ce a fost Holocaustul și metodele brutale prin care s-a efectuat exterminarea evreilor. Programul, elaborat de conducerea organizației mondiale a Marșului Vieții este complex, el nu se limitează doar la cei trei kilometri ci prezintă istoria ghetoului de la Varșovia și răscoala, ghetoul din Cracovia și soarta evreilor din acest oraș inclusiv fabrica lui Schindler, lagărele de la Treblinka, respectiv monumentele din pădurea de-acolo deoarece lagărul a fost ras de pe suprafața pământului de germani – și de la Maidanek, soarta evreilor din Tykocin, un ștetl polonez tipic, duși în pădure și împușcați, așa cum s-a întâmplat în multe orășele evreiești din Polonia.Read more…

Apr 19, 2018 6 comments

Portocala

Aug 9, 2018By

Aseară după spectacol, în timp ce mă demachiam, colegul meu de cabină, actorul Dumitru Onofrei, îmi spune: “Hai spală-te mai repede, îmbracă-te şi vino cu mine am să-ţi arăt ceva.” Onofrei era actor mai vechi la Teatrul Naţional şi mai în vârstă decât mine cu vreo 10-12 ani. Eu aveam 14 ani şi el avea 24 sau 26. Mă uitam la el ca la un frate mai mare şi el avea grijă de educația mea artistica. L-am urmat imediat şi am ieșit împreună pe la intrarea actorilor ce se afla în spatele teatrului direct în strada principală Cuza Vodă… Strada, în trecut atât de falnică şi mândră, era acum jalnică, de parcă trecuse un tanc peste ea. Nu magazine, nu cofetării, din cele două cinematografe numai unul mai funcționa, din când în când: Trianon. Ne-am oprit în faţa unui magazin de delicatese, prăfuit. Oblonul era tras, dar la lumina felinarului de pe strada ne-am uitat înăuntru, prin gratiile oblonului magazinului care era gol. Complet gol. La fel şi vitrina. Goală şi prăfuită. în mijlocul ei era o farfurioară cu ceva ca o minge de culoare galbenă. Onofrei se apleacă spre mine şi mă întreabă: „Ştii ce-i asta?“ „Nu”, zic eu cu ochii la globul auriu. Asta este o portocalăRead more…

Aug 9, 2018 3 comments

Dacă-i uităm îi omorâm din nou

Jan 17, 2019By

Nu i-am cunoscut. Nici pe el şi nici pe tatăl lui. El era un tânăr de 38 de ani. Încă locuia cu familia, pe strada Pitagora, în cartierul evreiesc din București. Era un tip deștept căruia “îi mergea mintea”, cu opinii liberale, sportiv, bine făcut, care juca fotbal ori de câte ori avea puțin timp liber.

În contrast cu el, tatăl său era un evreu de tip vechi, ortodox, care trăia pentru a-şi face datoria de evreu religios. Era un om cunoscut pentru tradiționalismul şi corectitudinea sa. Era capul unei familii cu opt copii, patru băieți şi patru fete. Viața lor era una obișnuită, asemănătoare cu a multor evrei care trăiau în București în anii 40 ai secolului XX. Nu erau bogați dar trăiau bine. Erau antreprenori şi conduceau o afacere cu textile. Se numărau printre furnizorii Casei Regale şi în ciuda dificultăților cu care se confruntau toți evreii din România acelor vremuri, se părea că erau pe drumul cel bun. Până într-o zi. Dimineața zilei de 21 ianuarie 1941 l-a găsit pe bătrânul evreu rugându-se, alături de alți evrei, la Templul Coral.Read more…

Jan 17, 2019 2 comments

De ce nu am rămas în Canada

Oct 31, 2019By

Când ne-am întors din deportare, rudele noastre din Montreal și din Los Angeles ne-au făcut prima ofertă de a ne mijloci o eventuală emigrare. Cred că părinții ar fi fost de acord, dar eu, care începusem chiar la 1 Mai 1945 anul I la facultatea de medicină la Iași și eram îndrăgostită până peste cap de viitorul meu soț, nici nu voiam să aud, mai ales că speram că și în România sfârșitul războiului va aduce o lume nouă. De altfel nici nu mă simțeam în stare să iau încă o dată totul de la capăt. Mai mult, aveam impresia că rudele nu erau chiar atât de entuziasmate de venirea noastră. Oricum, de continuarea studiilor nu putea fi vorba. Ei ne-au avertizat că în caz că vom reuși să emigrăm, urma mai întâi să lucrez și să-mi susțin sigură cheltuielile pentru învățătură. Sora mea mai tânără încă nu avea dreptul de decizie. Până la urmă, cu mii de mulțumiri, familia a refuzat oferta. Poate că am fi preferat Israelul, dar el încă nu exista ca stat și mărturisesc că pe mine nici această idee nu mă atrăgea, dar e adevărat că nici nu prea știam despre ce era vorba. M-am apucat serios să recuperez anii de învățătură pierduți. Am reușit de bine-de rău să fac ultimele două clase de liceu într-un an, am început medicina la Iași și în 1947 m-am tranferat la IMF București, m-am căsătorit și din dragoste, dar și pentru a obține buletinul necesar transferului. O nouă ocazie de a vorbi despre emigrare, de astă dată în Israel, a fost la începutul anilor 50, când a survenit primul val masiv de emigrări…Read more…

Oct 31, 2019 10 comments

Succese, avansări şi amintiri triste în 20 de ani de carieră…

Apr 16, 2020By

Noua mea funcție în Haifa mi-a asigurat – într-un colectiv dominat de absolvenți ai unor universități americane şi israeliene de elită – trecerea cu buretele peste păcatele mele ereditare (ca să spun aşa), cum ar fi: studiile făcute în România, ivritul negramatical cu un incurabilul accent valah şi lipsa unor grade de colonel în rezervă, atât de importante pentru avansare în Ţara Sfântă. La graţierea “tarelor” amintite mai sus au contribuit lipsa totală de inhibiţie cu care, în diverse faze, am susţinut în faţa yankeilor soluţii tehnice ieşite din comun, un număr de lucrări prezentate la conferinţe internaţionale, precum şi titlul american de Certified Engineer – toate la un loc constituind o vopsea made în UȘA, aplicată peste materialul uman de bună calitate (zic eu) sosit cu Tarom-ul la aeroportul Ben Gurion, în ianuarie 1980.Read more…

Apr 16, 2020 9 comments

Pâine

Sep 3, 2020By

În vara anului 1993 mă aflam la Galați, unde lucram la Teatrul Dramatic. Dimineața devreme primul drum era la piață, ca să-mi cumpăr de-ale gurii. Locuind în teatru și neavând frigider, eram nevoit să mă aprovizionez zi de zi cu alimente proaspete, fiindcă era vară și ce rămânea pentru a doua zi se strica. După ce mi-am cumpărat destul pentru ziua respectivă, m-am instalat în rând la pâine. Înaintea mea era un domn îmbrăcat elegant, cu costum, cravată, pălărie și ținea în mână o servietă. Era înalt și cu toate că era trecut de vârsta mijlocie, se ținea încă destul de drept. Când i-a venit rândul, s-a apropiat de vânzătoare și i-a întins mâna în care ținea bănuții pentru pâine. Fata i-a numărat din palmă și a observat că nu era destul (peste noapte pâinea se scumpise cu un leu). Domnul elegant nu era pregătit pentru o asemenea eventualitate. Neavând suma necesară, s-a retras tăcut și a ieșit. La rândul meu mi-am cumpărat pâinea și m-am îndreptat spre ușă. Când să ies, îl zăresc pe domnul meu, stând ceva mai departe de ușă, resemnat și cu ochii plecați…Read more…

Sep 3, 2020 9 comments

Odihnă între coline

Aug 26, 2021By

Adăpostit printre dealuri fermecătoare, înverzite de păduri și învolburate de ierburi, se află un sat cu o mie de locuitori, satul de unde începe istoria familiei mele dinspre mama, povestea pe care o cunosc. Tot ce a fost în familia mea înainte de satul Cuzap nu se mai știe. Îmi doream de zeci de ani să ajung la mormântul străbunicului meu, învățătorul Nicolae Reti, deși nici măcar nu știam dacă acest mormânt mai există. Îmi însoțiseră copilăria evocările bunicii mele despre viața lor, a copiilor învățătorului, trei băieți și cinci fete, de fapt unsprezece copii inițial, trei pierduți prin bolile copilăriei. Bunica mea Magda se născuse în 1907, deci amintirile ei îmi zugrăveau tabloul vieții unui sătuc de început de secol XX. Cei trei fii au urmat cu toții facultăți la Budapesta, iar fiicele s-au rezumat la a termina școala medie, cum era moda vremii. Au fost educați excepțional și pentru mine a fost întotdeauna uimitor felul în care cunoașterea și cultura găsesc modalitatea de a ajunge în mințile și sufletele oamenilor, însoțindu-le apoi viețile, în cele mai uitate și ascunse locuri – micul și aparent neînsemnatul sătuc transilvan.Read more…

Aug 26, 2021 17 comments

Scarlatina

Jun 30, 2022By

Curând după sosirea noastră în Israel, băiatul nostru s-a îmbolnăvit de scarlatină, (o boală infecțioasă caracterizată prin febră, amigdalită, erupție măruntă, cauzată de streptococul beta hemolitic, tratabilă cu antibiotic, cu prognostic foarte bun). L-am luat la dispensarul din cartierul unde locuiam. Medicul era tânăr, originar din Canada. Ebraică încă nu vorbeam, eram doar de două săptămâni în țară, și-am vorbit în sărăcăcioasa mea limbă franceză. Spre norocul meu ne-am înțeles perfect. – O boală banală în secolul douăzeci, mi-a spus medicul, când a văzut întristarea de pe fața mea. O boală banală?? În toamna lui 1944, într-o baracă de la Auschwitz, deținutul cu numărul A23784, mama mea, s-a îmbolnăvit. Avea febră și o erupție roșie, măruntă, pe tot corpul. – Clara, să știi că ai scarlatină, a spus cu groază Eva, kapo-ul barăcii. Dacă nemții descoperă că ești bolnavă, te trimit la camera de gazare.Read more…

Jun 30, 2022 6 comments

Graniţa (*)

May 4, 2023By

Casa lui Tanti Bertuş (protestantă) şi a lui Nenea Leontin (greco-catolic) este graniţa. Ei îi spun conac, la fel cum îi zic şi sătenii. Noi ne adăpostim în bucătăria de vară. Şi aşteptăm. Aşteptăm acea noapte nevrednică de mai, când putem porni să ne facem nevăzuţi în zloată, pentru a nu dispărea în fumul unui coş îndepărtat. Ne ferim mai întâi de grănicerii maghiari şi apoi de cei români, care ne-ar preda Gestapoului dacă ne-ar captura. Dar dacă totuşi nu ne vor prinde? Noi, copiii – Marta, în vârstă cinci ani, Anikó, de trei, Mira (încă în pântecul mamei) şi cu mine, care am opt ani şi aş fi continuat să merg la şcoală, în clasa întâia, dacă mi s-ar fi permis – habar nu avem de aceste elemente hotărâtoare. Noi doar păşim prin noroi, înfriguraţi: „Nicio tuse, niciun strănut! Nu scoateţi niciun sunet!”. Fiecare strânge din răsputeri mâna mamei sale şi mergem fără să ştim încotro şi fără să ştim de ce. „De ce” este o întrebare foarte importantă. De ce a trebuit să ne sculăm din aşternutul pufos, în plină noapte? Să părăsim mobilele familiare, jucăriile îndrăgite, mirosurile cunoscute, matca sigură în care trăiam? Până şi păpuşa mea Lenci a putut rămâne acasă, doar noi păşim împleticindu-ne aici, la graniţă, noaptea, pentru că nu există decât noapte şi graniţă. Nicăieri nu mai suntem acasă. Suntem nicăieri. Noi suntem nimicul. Read more…

May 4, 2023 12 comments

Fermierii evrei din New Jersey

Oct 30, 2025By

Statul New Jersey este supranumit Garden State (Statul Gradină) și numele este pe deplin justificat, nu doar de peisajele frumoase, ci și de numeroasele ferme care continuă și astăzi să producă legume și fructe vândute la supermarket, dar și direct de la fermieri. Unele ferme mai mici sunt vizitate de părinți care își aduc copiii să vadă animalele, să le mângâie și să încerce cum e viața de fermier. Copiii se bucură de această experiență și nu o dată își doresc să ia acasă un iepuraș, un miel sau chiar un mânz. Sigur că asta nu se întâmplă, dar părinții promit să mai revină. Aceste ferme au fost întemeiate de imigranți din Germania, Scandinavia, Polonia și alte țări est-europene, oameni care la un moment dat au fost disperați, dar și destul de curajoși să lase totul, să plece și să își clădească o nouă viață în altă parte. Printre aceștia au fost și mulți evrei din estul Europei. Nu știu de ce, dar când încerc să aflu mai multe din istoria lor, îmi vine în minte sfârșitul musicalului Scripcarul de pe acoperiș, când toți evreii părăsesc Anatevka pentru a-și căuta destinul și a o lua de la început în alt colț de lume. Poate unii dintre ei au ajuns și prin New Jersey? Dar musicalul se termină în momentul în care toți evreii din sat iau drumul pribegiei.Read more…

Oct 30, 2025 7 comments

Cuţitul vechi de un secol

Oct 8, 2026By

Privind această fotografie, oare cine își închipuia că va rezista timp de un secol? Cred că nici fotograful și desigur nici mirii. Și totuși o am și o păstrez ca pe o sfântă relicvă, deși bunicii au trecut demult într-o lume mai bună. Aș vrea să povestesc despre ascuțirea unui cuțit de bucătărie și urmările sale. Bunicul meu matern l-a cumpărat la o expoziție, în 1926, cadou pentru proaspăta sa soție. Cum a scăpat de confiscare în timpul războiului, nu știu. Ca „jidan” bunicul fusese trimis la muncă obligatorie la Odessa proaspăt cucerită de armata română, după lupte crâncene în care s-au tras peste 70 milioane de cartușe – cel puțin așa se scrie. Masacrul de la Odessa a fost declanșat în seara zilei de 22 octombrie 1941, cu titlul de „pedepsire” (represalii asupra populației civile), în urma aruncării în aer a Comandamentului militar român din Odessa de către partizani sau militari sovietici din armata regulată, explozie în care au fost omorâți 16 ofițeri români, inclusiv comandantul militar al orașului, generalul Ion Glogojanu, 46 soldați și subofițeri, câțiva civili și 4 ofițeri germani de marină.Read more…

Oct 8, 2026 14 comments

Tu Bișvat în copilaria mea

Jan 28, 2016By

Anul trecut, de Tu Bişvat, nepotul meu a plantat 5 puieţi de pomi fructiferi, desigur împreună cu parinţii lui şi asta pentru că este încă mic, dar obiceiul se imprimă şi va deveni o practică în anii viitori. Sper să fie aşa! Să nu credeţi că tatăl lui nu a plantat la aceeaşi vârstă şi la fel am făcut şi eu în urmă cu peste 50 de ani. În familia noastră este o tradiţie plantatul pomilor fructiferi şi nu numai, ci a tot ce reprezintă vegetaţie, fie că sunt pomi sau arbuşti. Desigur că vă întrebaţi unde am vrut să ajung. Am şi ajuns! La continuitate voiam să ajung, la rădăcini, la tradiţii, pentru că aceşti copaci prind rădăcini şi devin puternici…Read more…

Jan 28, 2016 10 comments

Oameni, case, amintiri – Strada Republicii din Cluj

May 24, 2017By

Pornesc de pe strada Şincai, unde am copilărit. Traversez Piaţa Păcii. În colt, “Croco”, unde ne adunam ca studenţi, la o cafea şi la o șuetă. Ajung la începutul Strazii Republicii. Strada e cunoscută astfel de mai toţi clujenii, deşi de-a lungul timpului a avut denumiri diferite. Până in 1918, în perioada Imperiului Austro-Ungar s-a numit Majális-út, între 1923-1941, Strada Regală, după război şi abolirea monarhiei a primit – în mod logic, numele de Republicii, iar după Revoluţia din 1989, pentru scurt timp s-a numit Gheorghe Bilașcu – intemeietorul Scolii Clujene de Stomatologie dupa 1918 la Univesitatea din Cluj. Apoi a revenit la denumirea din trecutul recent: Republicii.Read more…

May 24, 2017 5 comments

La Vancouver, cu Regele Mihai

Dec 12, 2017By

Revenind la dineul regal, câteva zeci de membri ai comunității locale ne-am adunat să-i primim pe Regele Mihai și Regina Ana, cu care am petrecut o seară fabuloasă. Cum Regina Ana nu vorbea româneste, am avut onoarea ca Majestatea Sa să fie așezată între mine și soția mea. Sincer să fiu, Regina a discutat mai ales cu Marion despre preferințele lor de muzică clasică și operă, dar i-am respectat alegerea. Eram înțeleși dinainte ca după plecarea suveranilor să ne întâlnim cu toții la noi acasă pentru un “drink” și niște tarte delicioase. Așadar, când seara se apropria de sfârșit, l-am rugat pe Dan, în românește, să le reamintească celor de față că îi așteptăm. De mult n-am fost atât de uluit, rămăsesem de-a dreptul “bouche bée” când Regina Ana mi s-a adresat cu un surâs: “What about us?? Could we also come to your home for a drink??” După ce mi-am revenit, am răspuns: “Of course, Your Majesty, please come!!”Read more…

Dec 12, 2017 11 comments

Schimbarea gărzii la Palatul Regal

May 3, 2018By

Ceremonia schimbării gărzii la Palatul Regal era și un prilej de manifestare a prețuirii și a respectului pentru familia regală. Este foarte greu de explicat acest sentiment azi, după 45 de ani de comunism, urmați de alți vreo douăzeci în care neocomuniștii au făcut tot ce le-a stat în putință pentru a mânji monarhia, pe regii noștri, gesturile lor. Motivul era foarte simplu: se temeau de revenirea monarhiei, înlăturată prin forță la 30 decembrie 1947. Când am intrat în clasa întâia primară, în septembrie 1940, știam deja cine este Regele, știam din presa care venea acasă și pe care tata ne-o citea, știam de la biserică, știam din povestirile celor mari. Evenimentele erau comentate în fiecare casă din București și nu numai. Cei mai bătrâni îi spuneau VODĂ, așa rămăsese de-a lungul vremii, de când principele Carol, devenit apoi Regele Carol întâiul, pusese piciorul pe pământul celei ce urma a se numi România.Read more…

May 3, 2018 1 comment

Cum am învățat medicina practică

Aug 9, 2018By

Când am început facultatea de medicină la Iași, în mai 1945, al Doilea Război Mondial era pe sfârșite și nici în visele mele cele mai frumoase nu m-aș fi putut gândi ce dezvoltare va lua știința în viitor. De aceea am folosit în titlu termenul de medicină practică, adică un fel de medicină generală, pentru că numai pe aceasta o aveam atunci în vedere: trebuia să te descurci înarmat numai cu stetoscopul, aparatul de tensiune și radiologia. Cum am mai scris cândva, credeam în misiunea medicului ca om care prin înțelegerea bolii, prin cunoștințele sale și posibilitățile de tratament, poate să aducă alinarea suferințelor și eventual vindecarea. Și din acest motiv, chiar în anul IV de studenție am dat concursul de externat (după sistemul francez atunci încetățenit în România) ca să lucrez timp de doi ani direct la patul bolnavului, iar apoi internatul. Acești ani au fost hotărâtori în evoluția mea ca medic. Trebuie să spun că cel mai mult am învățat atunci de la surori (nu existau atunci asistente) și chiar de la infirmiere.Read more…

Aug 9, 2018 2 comments

România 1989

Feb 14, 2019By

Eram plecat din țară de cinci ani când au avut loc evenimente din decembrie 1989. Am încercat să le înțeleg de departe, în timp și spațiu, pe baza celor citite în media în limba română – articole, comentarii, amintiri. Am citit mult, am selectat ceea ce mi se părea semnificativ și-mi permitea să asamblez un puzzle cu imaginea Revoluției. În cele de mai jos caut să prezint piesele acestui puzzle, așa cum mi le amintesc din cele citite, fiind adunate pentru uz propriu și căutând să fiu obiectiv. Nu folosesc cu plăcere termenul de „revoluție”, termen care mi se pare potrivit unor evenimente mari, progresiste, dar cu vârsta m-am dezumflat, aflând că în 1789 Bastilia era o dărâmătură unde mai erau doar câțiva deținuți, în 1917 la Petrograd Palatul de Iarnă era apărat doar de un batalion de femei, iar asaltul a fost făcut de trupe aduse de pe front, sub influență bolșevică și cu sprijin german. Urmarea acestor revoluții nu e subiectul acestei scrieri.Read more…

Feb 14, 2019 3 comments