S-a născut la Szolnok, în 1889, pe malul Tisei. Avea patru fraţi mai măricei. Mama lui pierind la naştere, tatăl lui s-a însurat din nou, cu fiica unui avocat înstărit de la Sighet. Împreună au avut trei fete şi unRead more…
O ZI de IARNĂ la EIN HOD
Îmi aduc aminte că soarele scăpăta pieziş spre asfinţit. Crestele muntelui Carmel păreau aprinse ca de un foc divin. Departe în zare, se vedeau ca prin pâclă, încă sclipind, undele verzi-albăstrui ale Mediteranei, gata să înghită razele de soare careRead more…
O dovadă din vremuri cumplite
Nu mai țineam minte că am păstrat acest document. Este actul cerut de poliția din Ungaria la orice mutare sau angajare. Așa era în timpul războiului, în 1944. Documentul este întocmit de mine, scrisul este al meu. Fusesem angajată ca fată la curățenie la hotelul Hungaria, din Budapesta, care aparţinea de hotelul Ritz unde m-am prezentat mai întâi, dar o funcționară superioară, Ilona Hovány, nu m-a putut angaja deoarece actul, bineînțeles fals, pe care îl procurasem al numitei Zsuzsanna Maria Koroly aparținea unei funcționare …Read more…
O vară la Câmpina
În mod categoric cel mai spectaculos sport practicat de noi în perioada practicii la Câmpina a fost înotul în canalul de evacuare al centralei electrice din localitate. În scopul răcirii agregatelor, o parte din apa rece a râului Prahova era pompată în centrală electrică. După operaţia de răcire, apă încălzită la o temperatura de 25-30 grade Celsius, era returnată în albia răului printr-un canal de evacuare lat de circa 4 metri. Dat fiind diferenţa de nivel între centrală şi râul Prahova, canalul era înclinat şi în consecinţă curentul de apă capăta o viteză apreciabilă.Read more…
Chipul bunicii Malka
Malka Fischman s-a născut la 1 mai 1901, la Bănişor, un sătuc pitit între dealurile blânde ale Sălajului. Mă întreb cum o fi ajuns familia Fischman, din îndepărtata Galiţie, tocmai în colţul acela uitat de lume? Se întâmpla prin anii 1850-60. Probabil sosiseră cu căruţa şi bătuseră un drum lung şi anevoios până au găsit un sat unde încă nu se stabilise nicio familie de evrei care să impulsioneze negoţul cu produse agricole. Cert este că toţi cei care odihnesc sub lespezile micului cimitir evreiesc din Bănişor (în total vreo 20 de morminte) fac parte din aceeaşi familie, Fischman, iar pe cea mai veche piatră tombală stă scris că acel petic de pământ – de circa un ar – a fost cumpărat pentru a servi drept cimitir.Read more…
1946 – Liceul Nicolae Bălcescu
Liceul Nicolae Bălcescu, amplasat lângă asa-numita “Piaţă Anton”, era relativ departe de locuința noastră de pe str. Soarelui. Iarna mergeam adeseori prin zăpadă. Am urmat acolo primele două clase de liceu, terminand de fiecare dată cu premiul I, într-o concurenta aprigă cu Alexandru Pavel, viitorul meu coleg de facultate, care obținea sistematic premiul II. Componenta sociala a elevilor era ceva mai modestă decât la primele licee ale orașului. Mulți copii de la ţară, unii navetiști, minoritari, etc. Unul dintre colegi, Raul Zaharia m-a informat că este “evreu catolic” !Read more…
Marșul Vieții – pentru cine?
Pentru prima dată, la o vârstă cam înaintată, am avut prilejul să particip, împreună cu un grup de elevi și profesori de la Școala ”Lauder din București, căruia i s-au alăturat tineri de la liceul ”Ion Creangă” și de la Chișinău, la Marșul Vieții, un drum de parcurs de la lagărul Auschwitz la cel din Birkenau, pe o distanță de trei kilometri. Cel din acest an a fost al 30-lea, evenimentul fiind inițiat în 1988 în Israel. Dacă citești informațiile despre Marşul Vieţii, vei afla că este un program educativ pentru tinerii evrei de pretutindeni, pentru a le prezenta concret ce a fost Holocaustul și metodele brutale prin care s-a efectuat exterminarea evreilor. Programul, elaborat de conducerea organizației mondiale a Marșului Vieții este complex, el nu se limitează doar la cei trei kilometri ci prezintă istoria ghetoului de la Varșovia și răscoala, ghetoul din Cracovia și soarta evreilor din acest oraș inclusiv fabrica lui Schindler, lagărele de la Treblinka, respectiv monumentele din pădurea de-acolo deoarece lagărul a fost ras de pe suprafața pământului de germani – și de la Maidanek, soarta evreilor din Tykocin, un ștetl polonez tipic, duși în pădure și împușcați, așa cum s-a întâmplat în multe orășele evreiești din Polonia.Read more…
Portocala
Aseară după spectacol, în timp ce mă demachiam, colegul meu de cabină, actorul Dumitru Onofrei, îmi spune: “Hai spală-te mai repede, îmbracă-te şi vino cu mine am să-ţi arăt ceva.” Onofrei era actor mai vechi la Teatrul Naţional şi mai în vârstă decât mine cu vreo 10-12 ani. Eu aveam 14 ani şi el avea 24 sau 26. Mă uitam la el ca la un frate mai mare şi el avea grijă de educația mea artistica. L-am urmat imediat şi am ieșit împreună pe la intrarea actorilor ce se afla în spatele teatrului direct în strada principală Cuza Vodă… Strada, în trecut atât de falnică şi mândră, era acum jalnică, de parcă trecuse un tanc peste ea. Nu magazine, nu cofetării, din cele două cinematografe numai unul mai funcționa, din când în când: Trianon. Ne-am oprit în faţa unui magazin de delicatese, prăfuit. Oblonul era tras, dar la lumina felinarului de pe strada ne-am uitat înăuntru, prin gratiile oblonului magazinului care era gol. Complet gol. La fel şi vitrina. Goală şi prăfuită. în mijlocul ei era o farfurioară cu ceva ca o minge de culoare galbenă. Onofrei se apleacă spre mine şi mă întreabă: „Ştii ce-i asta?“ „Nu”, zic eu cu ochii la globul auriu. Asta este o portocalăRead more…
Dacă-i uităm îi omorâm din nou
Nu i-am cunoscut. Nici pe el şi nici pe tatăl lui. El era un tânăr de 38 de ani. Încă locuia cu familia, pe strada Pitagora, în cartierul evreiesc din București. Era un tip deștept căruia “îi mergea mintea”, cu opinii liberale, sportiv, bine făcut, care juca fotbal ori de câte ori avea puțin timp liber.
În contrast cu el, tatăl său era un evreu de tip vechi, ortodox, care trăia pentru a-şi face datoria de evreu religios. Era un om cunoscut pentru tradiționalismul şi corectitudinea sa. Era capul unei familii cu opt copii, patru băieți şi patru fete. Viața lor era una obișnuită, asemănătoare cu a multor evrei care trăiau în București în anii 40 ai secolului XX. Nu erau bogați dar trăiau bine. Erau antreprenori şi conduceau o afacere cu textile. Se numărau printre furnizorii Casei Regale şi în ciuda dificultăților cu care se confruntau toți evreii din România acelor vremuri, se părea că erau pe drumul cel bun. Până într-o zi. Dimineața zilei de 21 ianuarie 1941 l-a găsit pe bătrânul evreu rugându-se, alături de alți evrei, la Templul Coral.Read more…
De ce nu am rămas în Canada
Când ne-am întors din deportare, rudele noastre din Montreal și din Los Angeles ne-au făcut prima ofertă de a ne mijloci o eventuală emigrare. Cred că părinții ar fi fost de acord, dar eu, care începusem chiar la 1 Mai 1945 anul I la facultatea de medicină la Iași și eram îndrăgostită până peste cap de viitorul meu soț, nici nu voiam să aud, mai ales că speram că și în România sfârșitul războiului va aduce o lume nouă. De altfel nici nu mă simțeam în stare să iau încă o dată totul de la capăt. Mai mult, aveam impresia că rudele nu erau chiar atât de entuziasmate de venirea noastră. Oricum, de continuarea studiilor nu putea fi vorba. Ei ne-au avertizat că în caz că vom reuși să emigrăm, urma mai întâi să lucrez și să-mi susțin sigură cheltuielile pentru învățătură. Sora mea mai tânără încă nu avea dreptul de decizie. Până la urmă, cu mii de mulțumiri, familia a refuzat oferta. Poate că am fi preferat Israelul, dar el încă nu exista ca stat și mărturisesc că pe mine nici această idee nu mă atrăgea, dar e adevărat că nici nu prea știam despre ce era vorba. M-am apucat serios să recuperez anii de învățătură pierduți. Am reușit de bine-de rău să fac ultimele două clase de liceu într-un an, am început medicina la Iași și în 1947 m-am tranferat la IMF București, m-am căsătorit și din dragoste, dar și pentru a obține buletinul necesar transferului. O nouă ocazie de a vorbi despre emigrare, de astă dată în Israel, a fost la începutul anilor 50, când a survenit primul val masiv de emigrări…Read more…
Succese, avansări şi amintiri triste în 20 de ani de carieră…
Noua mea funcție în Haifa mi-a asigurat – într-un colectiv dominat de absolvenți ai unor universități americane şi israeliene de elită – trecerea cu buretele peste păcatele mele ereditare (ca să spun aşa), cum ar fi: studiile făcute în România, ivritul negramatical cu un incurabilul accent valah şi lipsa unor grade de colonel în rezervă, atât de importante pentru avansare în Ţara Sfântă. La graţierea “tarelor” amintite mai sus au contribuit lipsa totală de inhibiţie cu care, în diverse faze, am susţinut în faţa yankeilor soluţii tehnice ieşite din comun, un număr de lucrări prezentate la conferinţe internaţionale, precum şi titlul american de Certified Engineer – toate la un loc constituind o vopsea made în UȘA, aplicată peste materialul uman de bună calitate (zic eu) sosit cu Tarom-ul la aeroportul Ben Gurion, în ianuarie 1980.Read more…
Pâine
În vara anului 1993 mă aflam la Galați, unde lucram la Teatrul Dramatic. Dimineața devreme primul drum era la piață, ca să-mi cumpăr de-ale gurii. Locuind în teatru și neavând frigider, eram nevoit să mă aprovizionez zi de zi cu alimente proaspete, fiindcă era vară și ce rămânea pentru a doua zi se strica. După ce mi-am cumpărat destul pentru ziua respectivă, m-am instalat în rând la pâine. Înaintea mea era un domn îmbrăcat elegant, cu costum, cravată, pălărie și ținea în mână o servietă. Era înalt și cu toate că era trecut de vârsta mijlocie, se ținea încă destul de drept. Când i-a venit rândul, s-a apropiat de vânzătoare și i-a întins mâna în care ținea bănuții pentru pâine. Fata i-a numărat din palmă și a observat că nu era destul (peste noapte pâinea se scumpise cu un leu). Domnul elegant nu era pregătit pentru o asemenea eventualitate. Neavând suma necesară, s-a retras tăcut și a ieșit. La rândul meu mi-am cumpărat pâinea și m-am îndreptat spre ușă. Când să ies, îl zăresc pe domnul meu, stând ceva mai departe de ușă, resemnat și cu ochii plecați…Read more…
Buletin de București – august 1947
Au trecut foarte mulți ani de atunci și parcă a fost ieri. Îmi amintesc fiecare amănunt. Era o secetă cumplită, o vară foarte caldă și o inflație atât de mare, încât kilogramul de mălai costa 600.000 lei. Tocmai terminasem anul III la facultatea de medicină din Iași și începusem să-mi dau seama ce înseamnă să fii medic, după cei doi ani de așa-zisă teorie. În anul III de facultate semiologia mi-a dezvăluit adevărata frumusețe a meseriei de medic și voiam cu orice preț să știu mai multe. Credeam că voi putea s-o fac cel mai bine la București, dar pentru asta aveam neapărată nevoie de un buletin de București. Singura posibilitate de a-l obține era căsătoria cu cineva din București, la fel ca în filmul lui Calotescu din 1983, Buletin de București. Dar eu nu doream o căsătorie fictivă, ci una adevărată. Mă săturasem de scrisori și voiam să fiu împreună cu viitorul meu soț. În luna august 1947 am căzut de acord să vin la București și să ne căsătorim civil, ca să-mi pot face formele pentru buletinul de București și apoi mutarea la I.M.F. București, ca să pot începe anul IV. Read more…
Amintirile unui medic stagiar rural (II)
Într-una din aceste duminici, în timp ce stăteam cu părinții mei care veniseră să ne viziteze, liniștea serii a fost întreruptă de țipetele și gălăgia unor localnici care încercau să între în incinta dispensarului. Tineri răniți, cu cuțite și topoare în mâini, însoțiți de prieteni sau membri de familie, invadaseră sala de așteptare. Nu știam cum să-i potolesc pe acești oameni, al căror comportament ieșise de sub orice control. Am văzut răniți plini de sânge culcați pe podea sau pe băncile din sala de așteptare. Nu aveam timp să stau pe gânduri, răniții trebuiau tratați de urgență. Părinții priveau speriați și îngrijorați prin geamul locuinței noastre, fiind martorii unei situații groaznice, la care erau expuși pentru prima oară în viață. Am cerut ajutorul miliției locale pentru a bloca intrarea publicului în sala de tratamente, l-am chemat de urgență pe Ion, asistentul meu cel mai versat în situații asemănătoare, și împreună am cusut rănile, le-am bandajat și încet, încet, toți răniții au părăsit dispensarul. Abia atunci am observat încă un rănit, aproape adormit sub una din băncile sălii de așteptare. Avea fața plină de sânge, inclusiv bandajul care-i acoperea urechea stângă. După ce am scos bandajul, am descoperit o imagine pe care nu o mai întâlnisem în viața mea: urechea era tăiată și atârna numai pe o bucățică de piele. Read more…
Pesach la Câmpulung
De Pesach mi-am amintit de copilăria din Câmpulung Moldovenesc şi modul în care petreceam această sărbătoare în familie şi m-am gândit să împărtăşesc aceste amintiri cititorilor revistei Baabel. Familia noastră nu era foarte religioasă, dar mama totuși respecta toate datinile. De fapt pregătirea întregii case pentru sărbătoare începea cu mai multe zile înainte. Nu vreau să vorbesc de curățenia care se făcea în toată casa. Chiar și în dulapurile de haine se făcea curat și în toate sertarele, mai ales în cele din bucătărie, ca să nu rămână cumva o firimitură de pâine. În ziua dinaintea sărbătorii se mânca în veranda de la intrare. Bineînțeles că noi copiii evrei nu mergeam la școală, absențele fiind motivate. Aveam în casă un set complet de veselă pentru Pesach: farfurii, cești, pahare și oale, care în timpul anului erau depozitate într-un loc special și înainte de întrebuințare erau spălate. Noi, copiii, sora mea și cu mine, făceam baie, ne îmbrăcam de sărbătoare și îl așteptam cu masa pusă pe tata care venea de la sinagogă.Read more…
Pesah – în Timişoara copilăriei mele
Pregătirile începeau cu săptămâni înainte. Toată casa era în fierbere. Se goleau dulapurile și sertarele, se mișca tot ce putea fi urnit din loc, se scutura, se freca, se lustruia, se fierbeau cratițe în lighene uriașe, se rânduia vesela deRead more…
GRĂDINIŢA din PIAŢA HIRSCH…
Într-una din zile tata m-a anunţă: – Te-am înscris la o grădiniţă. Acolo sunt toţi evrei, însă se vorbeşte numai limba germană. Ai învăţat ceva nemţeşte la Ploieşti cu D-şoară Button şi cred că te vei descurca!
Tu Bișvat în copilaria mea
Anul trecut, de Tu Bişvat, nepotul meu a plantat 5 puieţi de pomi fructiferi, desigur împreună cu parinţii lui şi asta pentru că este încă mic, dar obiceiul se imprimă şi va deveni o practică în anii viitori. Sper să fie aşa! Să nu credeţi că tatăl lui nu a plantat la aceeaşi vârstă şi la fel am făcut şi eu în urmă cu peste 50 de ani. În familia noastră este o tradiţie plantatul pomilor fructiferi şi nu numai, ci a tot ce reprezintă vegetaţie, fie că sunt pomi sau arbuşti. Desigur că vă întrebaţi unde am vrut să ajung. Am şi ajuns! La continuitate voiam să ajung, la rădăcini, la tradiţii, pentru că aceşti copaci prind rădăcini şi devin puternici…Read more…
Amintirile bunicului meu Moses Zwecker (II)
Acest text se bazează pe niște notițe scrise in limba germană de bunicul meu, Moses Zwecker, în 1976, la vârsta de 80 de ani. Partea a doua povesteşte despre părinţi, unchi, mătuşi şi educaţia la ţarăRead more…
Oameni, case, amintiri – Strada Republicii din Cluj
Pornesc de pe strada Şincai, unde am copilărit. Traversez Piaţa Păcii. În colt, “Croco”, unde ne adunam ca studenţi, la o cafea şi la o șuetă. Ajung la începutul Strazii Republicii. Strada e cunoscută astfel de mai toţi clujenii, deşi de-a lungul timpului a avut denumiri diferite. Până in 1918, în perioada Imperiului Austro-Ungar s-a numit Majális-út, între 1923-1941, Strada Regală, după război şi abolirea monarhiei a primit – în mod logic, numele de Republicii, iar după Revoluţia din 1989, pentru scurt timp s-a numit Gheorghe Bilașcu – intemeietorul Scolii Clujene de Stomatologie dupa 1918 la Univesitatea din Cluj. Apoi a revenit la denumirea din trecutul recent: Republicii.Read more…