N-am întâlnit oameni care să nu-și iubească orașul natal. Nu sunt eu o excepție. Dar după întoarcerea din deportare nu am mai călcat niciodată în Câmpulung și de atunci îl văd numai în vis. În ultimul timp, pentru problemele mele cu somnul, am recurs la un calmant care mă ajută și nu prea mai visez, așa că nu-mi mai văd orașul natal. Recent însă a apărut o știre despre o întâmplare din Gura Humorului, orașul vecin, și ea m-a făcut să mă gândesc, trează fiind, la orașul în care m-am născut și au reapărut din nou visele și orașul meu natal. Oare este la fel cum l-am lăsat în urmă cu 80 de ani, când am fost alungată? Cum o fi arătând acum? Sigur că nu l-aș recunoaște. Chiar dacă pe atunci era capitală de județ, străzile nu erau asfaltate și nu avea canalizare și apă curentă. O treime din populație erau evrei și asta mi se părea normal. Împreună cu sora mea și cu prietena mea Sarina Ionescu, și ea din Câmpulung, am încercat să ne amintim magazinele care erau în centrul orașului și am reușit să o facem chiar după foarte mulți ani. cum nu mai este niciun evreu la Câmpulung. A rămas numai cimitirul evreiesc, îmi închipui în ce stare este. Și totuși, când aud sau citesc ceva despre Câmpulung și despre satele învecinate, tresar. De fapt mi-e dor de copilăria și de tinerețea mea, asta o știu.Read more…
Post-scriptum la salvarea nou-născutei în lagărul de la Oberhohenelbe. Calvarul tatălui
În numărul din 25 iulie 2022 publicam în revista Baabel (https://baabel.ro/2022/08/intalnire-virtuala-dupa-decenii-cu-nou-nascuta-salvata-in-lagarul-nazist/)despre împrejurările salvării lui Julika Rachel Feldman şi a mamei ei, în lagărul de la Oberhohenelbe. Consider că prezintă importanţă şi relatarea parcursului şi încercărilor prin care a trecut tatăl ei şi câteva persoane care au conexiune cu povestea iniţială. Tatăl ei, Tibor Feldman, născut la Püspökladány în 1925, nu a putut urma medicina la Budapesta din cauza legilor antievreieşti. În martie 1944, ocuparea Ungariei de către Germania nazistă l-a găsit ca student la Institutul Rabinic. A fost internat în lagărul de muncă din Horthyliget, de pe insula Csepel, lângă Budapesta, unde a cunoscut-o pe Helen Jakubovits, sora medicală din uzinele Weiss Manfred, cu care s-a căsătorit în aprilie 1944. În urma unei razii germane, Helen a fost deportată la Auschwitz, iar apoi la Oberhohenelbe. La Horthyliget, Tibor Feldman a fost înrolat tocmai înainte de sosirea socrului meu, Miklós Steinberger, cu un alt detaşament de muncă, venit de la Baia Mare-Cluj-Satu Mare, după desfiinţarea şi curăţarea ghetourilor. Tibor a fost trimis la lucrări de fortificaţii în Ucraina subcarpatică, de unde a reuşit să evadeze şi să se refugieze la Casa de sticlă (Üvegház), de pe strada Vadász, aflată sub protecţia diplomatică a Legaţiei Elveţiei. Read more…
Minunea?!
Astăzi îmi vine în minte o întâmplare petrecută în țara mea natală, când purtam cravata roșie de pionier. Eram membru al cercului de rachetomodele al Casei Pionierilor și participam pentru prima oară la un concurs județean. Pentru a încuraja prieteniile dintre copii, în fiecare an concursul se desfășura în altă comună a județului – în acel an era la Podu Iloaiei. Am plecat cu trenul, apoi cu autobuzul și nu peste mult timp am ajuns pe câmp, dar categoria mea, Racheto-plan, era programată mai târziu, astfel că l-am rugat pe instructor: – Pot să verific încă o dată echilibrarea modelului? – Nu! Ultimele două săptămâni ai verificat zilnic. Deși trebuia să vii doar o dată pe săptămână, ai venit zilnic și cred că ai obținut performanța maximă. Era o încurajare dată unui copil nesigur care își căuta o ocupație. Arbitrii cronometrau timpul din momentul lansării până la aterizare. Pentru validarea „lansării”, în următoarea jumătate de oră pionierul trebuia să prezinte arbitrului modelul recuperat. Fiecare concurent avea dreptul la trei lansări, considerându-se cea mai bună – adică timpul cel mai lung. La prima lansare modelul meu a căzut într-o baltă, fiind imposibil de recuperat și ca atare această lansare a fost descalificată. Noroc că domnul instructor Chirica mă pusese să construiesc trei modele.Read more…
Râsu-plânsu Epocii de Aur
Deunăzi am intrat într-o dispută cu o cunoştinţă bună, privind interdicţia de circulaţie în timpul iernii, instituită de regimul Ceauşescu prin anii 1985. A fost ger şi a viscolit câteva zile în sudul României, după care s-a interzis circulaţia tuturor autoturismelor particulare din ţară, pe tot parcursul iernii respective şi – din câte îmi aduc aminte – câteva ierni la rând. Interlocutorul meu – care nu era deloc de rea-credinţă – o ţinea una şi bună că aşa ceva nu s-a petrecut, iar eu confund lucrurile, pentru că interdicţia circulaţiei autoturismelor se referea doar la alternanţa săptămânală a numerelor de înmatriculare pare şi impare. În schimb eu uitasem cu desăvârşire de această măsură ! Din conversaţia noastră, verificată apoi prin amintirile altora, s-a conturat un fragment din tabloul sumbru al totalitarismului ceauşist care se destramă pe zi ce trece şi – privit retrospectiv – se transformă într-un peisaj estompat şi idilic, pentru tot mai mulţi concetăţeni. Prima acţiune menită să salveze amintirile pe care le mai păstrez, a fost să deschid un fişier în care să stochez câteva sintagme cheie pentru acele timpuri detestabile: lipsa cronică a alimentelor şi bunurilor de larg consum, cozile interminabile la orice, frigul din case, întreruperile de curent electric, izolarea până la strangulare, amestecul şi scormonirea neruşinată în cele mai intime unghere ale vieţii, supravegherea continuă şi delaţiunea din partea oricui, minciuna şi propaganda deşănţată – ascultată, acceptată şi retransmisă – dedublarea, mimetismul, lipsa de reacţie, laşitatea, dezamăgirea până în rărunchi, inerţia şi teama…Read more…
TRISTA POVESTE A EVREILOR DIN GHEORGHENI
Tragediile nu se pot compara între ele. Fiecare cu pierderile, durerile sale…Dar pe mine mă doare în special ceea ce s-a întâmplat la Gheorgheni…În vara anului trecut am fost acolo, la inaugurarea unei plăci a evreilor din oraș pieriți înRead more…
ILUZIILE SPULBERATE ale MĂTUŞII RENKA
Povestea unui tipograf din Botoşani
Povestea mea se referă la un evreu din Botoşani care nu locuia în cartierul săracilor, dar nici între cei bogaţi. Eu am aflat-o cu totul întâmplător: În urmă cu câţiva ani, fiind în vizită în Israel, o bună prietenă mi-a dat un text care cuprinde foarte rezumativ biografia tatălui ei. Ea m-a rugat să-l citesc şi eventual să încerc să-l valorific. Este adevărat că m-am uitat foarte superficial prin el şi nu am realizat cât e de valoros este. Din întâmplare, mi-a căzut recent în mână şi socotesc că povestea este aproape emblematică pentru o mare parte dintr-o anumită categorie a populaţiei evreieşti a primei jumătăţi a secolului 20Read more…
Bunicii mei
Știu că toată lumea își adoră bunicii chiar mai mult decât pe părinți și că nu voi putea spune lucruri inedite, dar pentru că nu știu datele când au murit, socotesc 9 octombrie ziua morții lor, Jahrzeitul lor și-l voi comemora ca atare scriind ceva despre ei. De fapt bunicii mei au murit chiar în ziua deportării noastre, în clipa când au ieșit din casa lor unde-și petrecuseră toată viața lor modestă, crescându-și cei 7 copii așa cum s-au priceput mai bine.Read more…
Amintiri de la întâlnirile absolvenţilor de Medicină
Am început facultatea de medicină la Iași, în prima serie după război, în luna mai, 1945, primul an terminându-se în luna octombrie, adică numai după 5 luni. Eram foarte mulți studenți în această serie deoarece s-au adunat foști soldați, care s-au întors de pe front, mulți tineri evrei care întrerupseseră studiile din cauza legilor rasiale – cei mai mulți după ani de muncă obligatorie – și cei reveniți, ca mine, din ghetouri și lagăre, care pierduseră și ei 4 ani de studii. Tinerii evrei din București avuseseră norocul să li se echivaleze o parte din anii absolviți la institutele de învățământ evreiești care funcționaseră cu mari eforturi și sacrificii ,dar și cu foarte bună pregătire datorită profesorilor eminenți care au putut preda numai studenților evrei. Pentru mine, intrarea la medicină a fost o minune la care am putut accede numai pentru că a fost singura serie care nu a dat concursul obligatoriu. E sigur că nu aș fi reușit pentru că după cei 3 ani de ghetou trebuia să învăț din nou cum se învață. Cu mâna pe inimă pot afirma că în primul an de facultate nu m-am sculat dimineața mai târziu de ora 5 și nu m-am culcat mai devreme de ora 24.Read more…
Unchiul Sándor și pietrele de la crematoriu: familii pierite, familii reînviate
Aceasta este povestea a patru familii din Transilvania, Ezri și Ablakos (familia mea) și Grünfeld și Feldman (familia soției mele din partea tatei), originare din Marghita și Oradea, două orașe vecine din Transilvania. Istoria familiilor noastre continuă în sumbra perioadă a Holocaustului, apoi în Timișoara post-belică, unde ni s-au alăturat și familiile soției mele din partea mamei, Gömöri – Vásárhelyi și povestea continuă actualmente în Israel.Este o poveste atât de frecvent întâlnită la evrei în general și la evreii transilvăneni în particular, povestea evreilor care au trecut prin Holocaust și au supraviețuit.Read more…
Amintiri. Aleksikovo – Cernăuți – București. 1944-1946
Din al Doilea Război Mondial, cea mai mare și mai sângeroasă conflagrație din istorie, eu am amintiri frumoase. Din povestirile părinților știu că în vara lui ’41, când eu împlineam un an, Germania ataca Uniunea Sovietică, iar mareșalul ordona „Treceți Prutul!”. Tot atunci noi ne-am refugiat din Cernăuți cu unul din ultimele trenuri spre răsărit. Vagoanele erau supraaglomerate, tatăl meu, Dr. Josef Ehrenkranz, medic pediatru, a călătorit trei zile pe scara vagonului în timp ce soția lui, Leonore, cu un prunc în brațe (care eram eu) păzea cu strășnicie valijoara cu scutece, biberoane, alifii și medicamente pentru copil. Celelalte geamantane au fost furate de la bun început. În tren nu era apă. În stații se lua apă de la locomotivă, un lichid sălciu, ruginit, contaminat. Mai toți copiii s-au îmbolnăvit de dizenterie, unii au murit. Noi am coborât la Donețk, unde eu am nimerit la spital. Un alt refugiat, medic din Leningrad, m-a salvat cu niște sulfamide. Am rămas acolo câteva săptămâni. Pe tata l-au trimis să lucreze ca sanitar în mină. Dar cum frontul se apropia, ne-am continuat călătoria. Destinația stabilită pentru refugiații din vest (mai cu seamă evrei din Polonia, Ucraina, Bucovina, Basarabia) era de obicei Asia Centrală: Tașkent, Alma Ata… Noi însă ne-am oprit la Aleksikovo, o comună destul de mare, reședință de raion și nod de cale ferată, la vreo două sute de kilometri nord-vest de Stalingrad. (Azi Volgograd, v.att. hartă), pentru că aveau nevoie de medici. Acolo am petrecut anii războiului, de acolo datează primele mele amintiri.Read more…
Copiii din strada Pavel
La începutul secolului XX, marele romancier și dramaturg maghiar Franz Molnár a scris unul din cele mai frumoase romane pentru tineret ale tuturor timpurilor: „Băieții din strada Pál” (în maghiară A Pál útcai fiúk). De peste o sută de ani el a delectat generații de copii care creșteau la est de Viena. Inspirat de exemplul marelui maestru, la al cărui nivel nu voi ajunge din păcate niciodată, am ales un titlu asemănător. Numele străzii e practic același și articolul meu vorbește tot despre întâmplări pe care le-am trăit în copilărie, chiar dacă acestea s-au petrecut în alt loc, în altă perioadă și în alte împrejurări. Nu am aceleași pretenții literare, dar strada Pavel a existat cu adevărat, la fel și copiii de care mă leagă amintiri, unele vesele, altele mai puțin. Trebuie să fi fost prin 1965 când am părăsit în sfârșit locuința din fabrica Cotex, Oradea și ne-am mutat în primul nostru apartament normal, în strada Pavel (pe atunci Severinului) Nr. 29. Read more…
2 martie: sâmbăta în care se face apelul la memorie
Adeseori când mergeam cu mașina prin Maramureș obișnuiam să fredonez Beltz, Mayn Shetele Beltz…! ascultând povestea Oanei despre cum în copilărie, jucându-se cu copiii din sat pe colinele ce împrejmuiesc Ungurașul, a descoperit împreună cu ei „un cimitir evreiesc”. Dar astăzi nimeni din sat nu mai știe nimic de el și nici de evrei nu pare să-și mai amintească cineva. Și totuși…Sâmbăta zilei de 2 martie, ajunată cu același refren nostalgic de film, în care Moishe Oysher, cantorul evreu din SUA născut la Lipcani a debutat, îmi aduce monografia orașului Baia Sprie în față. Curios, îi propun Oanei să căutăm consemnări despre evreii locului. Read more…
Răsfoind o agendă telefonică de-acum 20 de ani
Un cititor al revistei Baabel a menționat ironic numărul mare al amintirilor, rememorărilor pe care le publicăm. Nu înțeleg ce rău este să alegi un astfel de subiect, fiecăruia dintre noi ne place să evocăm niște clipe frumoase sau mai puțin frumoase din viața noastră și să le împărtășim cititorilor în ideea că le va plăcea sau îi va interesa. Sigur, se întâmplă și contrariul, deși rareori, așa cum s-a văzut din reacția cititorului menționat.Și mie mi s-a întâmplat să mai aștern în Baabel câteva rânduri cu amintiri, nu prea des, fiindcă îmi place să trăiesc în prezent. Dar zilele trecute, când făceam ordine într-un dulap, ceea ce mi se întâmplă rar din lipsă de timp, am dat de un carnețel, o agendă telefonică veche de peste 20 de ani. Însemnările din ea – nu erau numai numere de telefon – mi-au făcut plăcere, amintindu-mi de o epocă frumoasă, interesantă și plină de entuziasm din viața mea.Read more…
Un petec de hârtie care mi-a schimbat viața (în bine)
Am mai scris în ”Baabel” cum am devenit ziaristă, (https://baabel.ro/2013/03/eva-galambos-cum-am-devenit-ziarista/) dar a existat un amănunt pe care atunci nu l-am amintit și datorită căruia am putut să-mi realizez visul și să mă pregătesc pentru această carieră. Am menționat atunci că cel care m-a îndrumat spre jurnalism a fost tatăl meu. El și-a dat seama că am înclinație, ușurință în scris și… fantezie și a ținut cont și de opinia profesoarei mele de română. Îmi povestea despre Facultatea de Ziaristică de la Sorbona, pe care o absolvise profesoara mea de franceză, doamna Ileana Mann. Visul meu era Parisul, dar la jumătatea anilor 50, când am absolvit liceul, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Am găsit în schimb Facultatea de Ziaristică de la București, în cadrul Universității C.I.Parhon (așa se chema atunci Universitatea București) și am luat decizia neclintită că locul meu este acolo! n primăvara și vara anului 1955 am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere. Am luat programa și m-am pus pe învățat. Erau materii la care eram bună, chiar foarte bună – română, istorie, limba rusă și Constituție – nu aveam nevoie de nicio meditație. Totuși, în paralel, sfătuindu-mă și cu părinții, m-am pregătit și pentru franceză; nu voiam să urmez Filologia ca să mă fac profesoară, ci Facultatea de traducători, pe-atunci exista așa ceva. Examenele se dădeau după 15 august, așa că spre 10 august m-am dus la București, singură. Cu câteva zile în urmă împlinisem 17 ani și mă consideram pe deplin matură…Read more…
Prima poezie publicată, prima dezamăgire, primii fani
Din perspectiva unei jumătăţi de secol trebuie să recunosc că în anii de şcoală generală eram un destoinic „pui de om nou”. Schimbarea s-a produs odată cu intrarea în clasa întâi, când am fost înscrisă la secţia română, deşi nu vorbeam nici o boabă româneşte. Până atunci trăisem în universul familial, într-o continuă navetă între casa de la periferie a familiei Friedmann, bunicii mei adoptaţi, cu un solid background cultural maghiar, şi locuinţa părinţilor mei, tineri supravieţuitori ai Holocaustului, de origine muncitorească, entuziaşti constructori ai lumii noi, dar care nu mă iniţiaseră în această acţiune mobilizatoare. Hrana mea spirituală consta din poveştile şi poeziile citite peste săptămână de către Bunica Erzsi şi duminică, de către tata. Bunica avea o ediţie princeps a poeziilor lui Petőfi, din 1884, care mă fascina cu coperta aurită şi ilustraţiile sugestive. Tata îl prefera pe Arany János, dar îmi citea cu plăcere şi din Ady Endre (din care nu înţelegeam mare lucru).Şcoala a venit „la pachet” cu iniţierea mea ideologică, pentru că acolo am auzit prima oară despre Partid, despre tovarăşii Gheorghe-Gheorghiu Dej, Ion Gheorghe Maurer şi Chivu Stoica. De altfel, pe peretele clasei erau expuse tablourile tuturor membrilor Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Român şi le silabiseam numele de îndată ce am învăţat literele alfabetului.Am fost foarte mândră când am primit cravata roşie, iar din clasa a V-a am început să scriu versuri șchioape – evident – despre patrie şi partid.Read more…
Revelioanele tinereţii noastre
În fiecare an, când se apropie 31 decembrie, mă inundă nostalgia şi adeseori depăn amintiri cu prietenii vechi, clujeni, astăzi trăitori pe alte meleaguri, la fel ca mine. Cu toţii ne amintim de lucruri asemănătoare, petrecute în ajunul Revelionului: coafor, croitoreasă, manichiură, pedichiură, cosmetică. De altfel, e o tradiţie ca de Revelion să îmbraci lucruri noi, să-ţi pui bani în buzunar, ca să intri „bogat” în noul an. Cumpăram alimente din belşug, pentru că în noaptea de Revelion erai „obligat” să mănânci tot timpul. Se înfiripau iubiri, dar se evitau despărţirile de revelion, pentru că atunci era interzis să fii trist şi să plângi.Read more…
Clujul după o jumătate de secol
Aveam doar 24 de ani când mi-am părăsit orașul natal, Clujul copilăriei și al tinereții mele. Proaspeți absolvenți ai renumitei Facultăți de Medicină și Farmacie din Cluj, promoția 1972, am fost obligați să părăsim orașul pentru a face trei ani de stagiu în comuna Bătarci, la granița cu Ucraina, la vreo 50 de kilometri de Satu Mare. Eram deja căsătorit cu o colegă de facultate, Iuliana, și aveam un copilaș de două luni. Unele amintiri legate de anii trăiți la Bătarci au apărut deja în revista Baabel. Evadarea ocazională din acest “capăt al lumii” a fost posibilă mulțumită micului nostru Trabant, cu care reușeam să părăsim uneori dispensarul în care trăiam și lucram zi și noapte. Vizitele la Cluj (sau la Carei, unde locuiau părinții noștri), erau foarte rare și atât de scurte încât adesea abia aveam timp să ieșim în oraș, să ne plimbăm și să ne bucurăm de frumusețea lui arhitecturală, de parcuri și de grădina botanică, sau să ne delectăm cu o audiție muzicală în sala filarmonicii sau a minunatei opere-teatru național. Trebuia să ne întoarcem cât mai repede. Durerea despărțirii de cei care ne erau atât de dragi se împletea cu un sentiment de teamă care ne copleșea tot mai mult cu cât ne apropiam de locul nostru de exil. Oare ce surprize neplăcute ne vor întâmpina la intrarea în dispensar? A decedat vreun copil? A fost vreo naștere complicată? Era un coșmar care ne urmărea de fiecare dată când părăseam comuna. Singura posibilitate de a scăpa de acolo era obținerea permisului de emigrare în Israel. După aproape trei ani am reușit! Aveam 27 de ani și eram hotărâți să facem acest pas, conștienți că va trebui să ne despărțim de familiile noastre, că vom trăi departe de ei, că vom fi nevoiți să ne confruntăm cu o sumedenie de greutăți care ne vor întâmpina ca noi emigranți în Israel.Read more…
Amintiri la bătrânețe
În tot ce am scris pentru Baabel am încercat să nu vorbesc despre mine și familia mea. Dar cum am ajuns la o vârstă pe care o cunosc toți cei care citesc revista Baabel, cred că a venit timpul să scriu despre amintirile personale și familia mea directă (părinți, soră, nepoți). Poate că aceste amintiri sunt deformate de vârstă, dar sper că păstrează totuși realitatea. Circulau în familie câteva legende pe care mi le-a povestit mama și care au devenit acum amintirile mele. Una dintre ele e povestea suzetei de care mama și-a amintit când am început facultatea de medicină. La vârsta când mai foloseam suzeta, în timpul unei călătorii cu trenul de la Câmpulung la Rădăuți împreună cu părinții, am pierdut suzeta și am plâns toată noaptea. A doua zi, primul drum al lui tata a fost la farmacie, de unde s-a întors victorios cu două suzete. Marele necaz al părinților a fost când n-am vrut să iau în gură suzeta, pentru că era roșie și am motivat că nu vreau Blut (sânge). Atunci chiar m-am dezvățat de suzetă și n-am mai avut nevoie de ea. Dar povestea nu s-a terminat. Foarte mulți ani, chiar până în adolescență, nu am mâncat nici tomate și nici pepene verde, din cauză că erau roșii și îmi aminteau de suzetă. Când m-am înscris la medicină, mama spunea că nu voi fi în stare să văd sânge.Read more…
Genealogie IV. Despre Siegfried și Malvine
Scriind recentul articol despre Jakob Rosenfeld care a fost medic la Viena, a emigrat la Shanghai, ajungând apoi general în armata Chinei comuniste, mă tot gândeam la unchiul mamei mele, Siegfried Schaffel. Cei doi aveau multe în comun: Siegfried a fost și el medic la Viena, a emigrat la Shanghai… Într-o doară am dat o căutare pe Google și, spre mirarea mea, am descoperit că internetul îl cunoaște. El apare, desigur, în articolul meu, unde povesteam cum am descoperit casa din Shanghai unde își avea cabinetul. Apare și în poveștile mamei mele, Erika Schaffer, publicate și în engleză, pe un site dedicat evreilor din Cernăuți. Asta era cam tot ce știam despre Siegfried și soția sa, Malvine, sora mai tânără a bunicii mele. Dar am mai găsit și altele. De pe site-ul cimitirului Montefiore din Queens, New York City am aflat data decesului, 29.12.1957 și „adresa” mormântului. La cerere se poate obține și o fotografie. De fapt, fotografie aveam, dar de calitate îndoielnică și știam doar că este undeva la New York. A urmat însă o surpriză mult mai mare. După război, aproape întreaga arhivă a comunității evreiești din Viena a fost transferată la Ierusalim, la Arhivele Centrale pentru Istoria Poporului Evreu. Unele documente au fost scanate și puse la dispoziția publicului. Printre ele am găsit câteva referitoare la Siegfried și Malvine. Read more…



















