Cum a ajuns Ceaușescu în Israel

Era 23 August, prin anii optzeci. Dis-de-dimineață, înainte de defilare, Alexandru, directorul Trustului de Transporturi Județene dintr-un oraș din Transilvania, a trecut pe la autobază, ca să se asigure că toate materialele pentru demonstrație sunt pregătite. A intrat în biroul lui și și-a pregătit o cafea; mai era suficient timp până când coloana angajaților urma să iasă pe poarta întreprinderii. S-a așezat comod la masă, bucurându-se de gustul și aroma cafelei și gândindu-se la concediul mult așteptat. Când prietenul lui, Adrian, economistul, a intrat în birou, i-a văzut fața înmărmurită și nu a înțeles de ce acesta se uita uimit la peretele din spate. – Alex, ai văzut portretul lui Ceaușescu de pe peretele din spatele tău? – Ce e de văzut în mod special? – s-a mirat Alex. – Întoarce-te și o să ai o surpriză, – i-a spus Adrian. Alex s-a întors și-a rămas cu gura căscată. Ceaușescu avea barbă și mustață, iar în loc de ochi erau două găuri. – Cine a făcut măgăria asta? – s-a auzit țipând. – Liniște, nu striga, i-a spus prietenul lui, închizând ușa. Oricine ar fi autorul, tot n-o să aflăm și e mai bine.Read more…

Caniculă la München

Era nesuferit de cald la Munchen, copiilor le era foame așa c-am intrat la restaurantul cel mai apropiat. Era un restaurant croat, zăpușeală în interior, mai ceva ca la Beer-Sheba în august. Doua ventilatoare leneșe nu reușeau să ne facă mai bine dispuși. O femeie , în jur de 70, cu păr argintiu dirija chelnerii şi nu scăpa din ochi pe bucătari. Era proprietara localului. Din când în când se uita şi în jur la clienții. Figura ei îmi era foarte familiară şi încercam să-mi dau seama de unde. Brus am înțeles totul. Semăna foarte mult cu mama mea. Când a trecut lângă masa noastră , ca să întimpine niște clienți vechi, i-am văzut numărul de înregistrare de la lagărul de concentrare din Auschwitz, la fel ca pe brațul mamei meleRead more…

Cum n-am devenit dentist

O dată pe săptămână, miercuri, venea la noi Rică, de la Huși, aducând cu el o valijoară în care ținea tot ce avea nevoie pentru practica de dentistică. În afară de o bormașină cu pedală, acolo se aflau tot felul de cleștișori pentru extracția de dinți, cutii cu fiole de novocaină, o cutie de metal cu o seringă, un fel de vas de cauciuc în care făceam preparatul pentru luarea amprentelor gingivale și așa mai departe. Pe vrememea aceea, prin anii 1946-47, nu era dentist în Răducăneni, așa că Rică îndeplinea o funcție importantă pentru bunăstarea și sănătatea gurilor din târgușor. Rică închiria o cameră într-o casă de lângă noi și pentru că era vară și nu aveam școală mă tot perindam pe lângă el și mă uitam pe fereastră plin de curiozitate la tot ce făcea. Rică a ieșit, m-a apucat de ceafă și m-a luat în “cabinet”, mi-a dat un halat alb și m-a angajat “asistent”. Aveam abia unsprezece ani, eram fericit și tare mândru. Iată-mă deci mâna dreaptă a lui Rică. Funcția mea era să țin capul pacienților în timp ce Rică facea o extracție, să le aduc paharul cu apă la nevoie, apoi dezinfectam instrumentele așa cum m-a învățat Rică.Read more…

O povestire cu trup și suflet

Această povestire încearcă să evidențieze veșnicul conflict și dialog logic sau ilogic și adesea discordant între suflet, cel care decide, și trupul care îi acceptă decizia sau se opune în mod instinctiv și fizic deciziei. De obicei, în copilărie și în tinerețe ne împrietenim foarte repede cu oamenii, dar cu anii ne împrietenim tot mai greu. Devenim mai suspicioși, mai pretențioși și mai arțăgoși. Și această schimbare de caracter creează un conflict între sufletul și trupul nostru. – Din cauza ta nu mai am prieteni – îi reprosează sufletul trupului. – Dar de ce? – întrebă trupul. – Fiindcă te-ai făcut leneș și nu mai mergi la restaurante, nici la petreceri și nici la oameni acasă, așa că nu mi-a mai rămas nici un prieten. Astfel, cu timpul, şi vechea prietenie între trupul și sufletul nostru devine instabilă.Read more…

Preotul, doctorul, Dragoș, un IMS și o împărtășanie

Mitru Ghiriti, secretarul Consiliului Popular din Gherța Mică, a avut o idee bună când a pus televizorul din sala de ședințe a primăriei în geam, astfel că puteam să vedem programele de pe verandă. Aici se strângea intelectualitatea satului să urmărească împreună câte un meci de fotbal. Preotul Nichifor Nicolae, originar din Oltenia, era suporterul echipei de fotbal Universitatea Craiova; Stanislav Petre, inginerul agronom, originar din Timișoara, era suporter al Politehnicii Timișoara; echipa preferată a tehnicianului veterinar, Dragoș Vasile, și a lui Mitru, secretarul, amândoi localnici, era Olimpia Satu Mare, iar eu, doctorul, susțineam Universitatea Cluj. În afara meciurilor de fotbal, vizionam împreună și filme, având astfel ocazia să le discutăm. Mai vorbeam de noutățile din sat, de politică – cu precauțiile din acea perioadă – și din când în când gustam și câte un pahar de pălincă. Într-o duminică după masă, când se transmitea partida dintre U Cluj și U Craiova, foarte importantă atât pentru preot, cât și pentru mine, a sosit în un om al bisericii, foarte agitat. – Domn’ părinte, Zoltán Csapós e pe patul de moarte și trebuie să veniți să-i faceți împărtășania. (Era singurul maghiar din sat, fusese contabilul CAP-ului și era căsătorit cu Mărioara lui Handru.) – Dar Zoltán e catolic, cum să-i fac eu împărtășania? – întrebă părintele.Read more…

Ferestre deschise

E sâmbătă dimineața și îmi beau cafeaua pe balcon. E o zi senină, cu soare blând în ciuda lunii noiembrie. În dreapta mea se întinde deșertul cu formele sale variate, de o culoare maro care dimineața are o nuanță de cafea cu lapte, la amiază e galben ca Sahara și la apusul soarelui devine roșiatic. Sper că nu va avea aceeași soartă ca deșertul care înconjura periferiile orașului, transformat în cartiere de locuit. De când am venit la Beer Șeva, am locuit întotdeauna în apropierea deșertului. Prima clădire în care am locuit, imediat după venirea noastră în Israel, era în capătul orașului. Aveam o senzație de „sfârșitul orașului și al civilizației”. Pe dealurile nisipoase cu smocuri de iarbă pășteau oi și cămile, însoțite de beduini și de câini. De atunci, deșertul a fost înlocuit treptat de betonul blocurilor. Iată-mă din nou locuind în apropierea deșertului. E ora opt dimineaţa, majoritatea vecinilor încă nu s-au trezit. Nu mă întrebați de ce, dar îmi plac ferestrele deschise și mă întristează vederea celor închise și cu rulourile trase. Read more…

Roiul

Era prin 2007. Mă aflam la Brno, în apartamentul unuia din băieți. Dusesem nepotul la grădiniță și de-abia venisem acasă. Am ieșit pe balcon după niște rufe întinse la uscat. De obicei, ușa de la balcon era deschisă, dar atunci am închis-o, nu știu nici eu de ce. După nu mult timp, lumina naturală a scăzut brusc și camera a fost inundată de un ropot puternic, ca atunci când te afli în mașină și cade grindină. Puzderie de insecte se loveau de geamul ferestrei și al ușii dinspre balcon. Din izbitură insectele cădeau vertiginos lângă geam, pe balcon. După câteva secunde unele începeau să se miște, dar nu-și puteau lua zborul imediat, probabil din cauza amețelii. Eu le vedeam ca pe niște pete mici și negre care alunecau pe geamuri. Din momentul în care se făcuse întuneric în cameră, apreciați, vă rog, cam câte albine s-au izbit de geam. Spectacolul de sunet dar fără lumini a continuat minute bune. Deodată s-a auzit o sirenă. Eram speriată. Nu știam ce se întâmplase. Trăiam aceeași groază pe care o văzusem la personajele din filmul lui Alfred Hitchcock Păsările, doar că aici era vorba de albine.Read more…