Menora (continuare)

După cazarea la hotelul Colosseo Gardens, primul drum al celor doi anchetatori de la Elyon a fost la vestitul Arc al lui Titus. Au fotografiat cu meticulozitate fiecare detaliu al monumentului, sperând că metoda folosită cu micul tablou aflat la Duomo din Pisa va aduce date suplimentare. Arcul lui Titus era aproape de Forul Roman. A fost construit în anul 81 de împăratul Domițian, după moartea fratelui său mai în vârstă Titus, pentru a comemora victoriile acestuia, inclusiv asediul Ierusalimului (70) şi cucerirea Iudeii. Read more…

Pantofii noi

La un moment dat am trecut pe lângă un magazin de pantofi de lux şi de marcă pentru bărbaţi, şi nu m-am putut abţine să nu admir vitrinele aranjate cu gust şi iluminate foarte atrăgător. Am observat din nou ceea ce am constatat de mult că este regula generală pentru prezentat încălţămintea într-o vitrină. Mărimea de pantofi pentru bărbaţi este maximum 40, iar pentru femei 35. La aceste mărimi , proporţiile estetice par ideale, şi pantofii arată atrăgători. În decursul anilor am fost dezamăgit de fiecare dată când am cerut numărul meu 45, şi vânzătorul mi-a adus o cutie enormă din care am scos două broaşte ţestoase imense, care erau de fapt aceeaşi pereche de pantofi pe care am văzut-o în vitrină, dar mărime Yetti, omul zăpezilor. Am intrat în magazin şi imediat mi-au picat ochii pe o etajeră specială cu pantofi foarte frumoşi de marcă, cu preţuri triple sau cuadruple faţă de ce eram în general dispus să cheltuiesc pe pantofi, dar pentru că aveau doar o singură pereche din anumite modele, preţurile erau reduse cu 50%. Perechea care mi-a plăcut cel mai mult, era numărul meu, 45, aşa că i-am încercat şi se potriveau de minune şi erau şi foarte comozi.Read more…

Săpunul de glicerină

Imaginea translucidă, chihlimbarie, a săpunului Cristal – al cărui clăbuc trebuia folosit cu economie – reprezenta culmea luxului la sfârşitul deceniului al şaselea, când apa curentă lipsea din casa bunicilor mei (adoptaţi), iar eu mă îmbăiam într-o covăţică de tablă zincată. Zilnic, bunica Erzsi aducea două găleţi de apă rece de la cişmeaua din curtea casei vecine (a lui tanti Bartalis). La sfârşit de săptămână mama mă lua acasă la ea (tata era la doctorat, la Moscova) şi mă spăla cu multă energie în baia cu faianţă strălucitoare, cadă încăpătoare şi robinete nichelate în perete, din care ţâşnea apa fierbinte. Duşul îşi revărsa fasciculul puternic care îmi înfiora pielea ca şi când ar fi fost năpădită de furnici. Mama mă săpunea zdravăn, mă spăla pe cap şi mă clătea cu râvnă, fără a da atenţie faptului că apa cu săpun (Cheia) îmi irita ochii, şi îmi spunea: „La bunici nu este nici măcar apă curentă, acolo te speli de mântuială”. De fapt, mama folosea cuvântul maghiar „macskamosdás” (spălat de pisici) iar eu nu prea pricepeam ce nu-i plăcea pentru că, după câte observasem, Ţilu-Milu, pisica din casa bunicilor, se spăla de mai multe ori pe zi, cu multă atenţie şi migală. Read more…

Violonistul de la graniță

În 14 octombrie 2020 au început negocierile între Israel și Liban în legătură cu apele teritoriale. Motivul: gazele naturale de pe fundul Mării Mediterane. Discuțiile se făceau prin intermediul ONU și al unei delegații de diplomați americani. Era prima dată, din 1990 încoace, când între cele două țări aflate în stare de beligeranță aveau loc tratative pe acest subiect. Evenimentul a avut loc într-o bază militară UNIFIL din sudul Libanului, la două sute de metri de linia albastră de demarcație între cele două țări. (Nu există granițe, Libanul nerecunoscând existența Israelului.) Fotografii și reporterii de la diversele posturi de televiziune din toată lumea așteptau cu nerăbdare ca delegații să iasă din corturile unde aveau loc tratativele. Era prima zi a tratativelor și convorbirile durau de peste patru ore. Atmosfera era încordată, între cele două părți nu lipseau neînțelegerile și era foarte posibil ca tratativele să eșueze. La câteva sute de metri de baza militară UNIFIL se afla o unitate a Armatei Israeliene. Meir, care se înrolase voluntar, se pregătea să exerseze la vioară. Era liber, după o noapte în care a fost de pază și avea timp să se ocupe de instrumentul lui preferat. De fapt, el era elev la yeșiva (şcoală la care tinerii ultra-ortodocși învață Talmudul), de mic copil îi plăcea muzica, tatăl său i-a cumpărat o vioară folosită, dar bani pentru profesor de muzică nu avea, așa încât Meir a învățat singur. Cunoștințele de folosire a instrumentului și le-a însușit de pe Google…Read more…

Igal, eu și o rachetă

Am parcat mașina lângă intrarea în piscină. Parcarea era goală. Centrul Sportiv era închis din cauza unui nou conflict militar între Israel și fâșia Gaza. În Beer Șeva încă nu căzuseră rachete, așa încât speram să pot înota și în ziua respectivă. La intrare stătea încă un veteran al piscinei, pe care îl cunoșteam din vedere. După ce ne-am salutat, “colegul” meu s-a prezentat: – Igal sau Boris, cum vrei să-mi spui. Am făcut șase kilometri pe jos până aici și poftim, acum pot să mă întorc, dar mai întâi aş vrea să mă odihnesc puțin la umbră. Era o zi caldă de sâmbătă, în care preferi să stai lângă instalația de aer conditionat. – Te duc eu acasă cu mașina, dacă dorești, i-am spus, dar hai să bem întâi o cafea. Am pornit la drum, dar după câteva minute s-a declanșat alarma aeriană. Am parcat în partea dreaptă a drumului – spre norocul nostru circulația nu era mare – și ne-am întins pe trotuar cu capul protejat între mâini. Am auzit un zgomot puternic, nu departe, apoi încă unul mai slab, provocat probabil de proiectilul lansat de sistemul antirachetă. După zece minute ne-am ridicat și ne-am scuturat hainele de praf.Read more…

Excursie şcolară

Ca în fiecare trimestru, este o excursie școlară – undeva, ca „să ne cunoaștem țara”. Dar odată cu creșterea în vârstă a elevilor aceste excursii devin mai dificile și în „locuri mai grele”. Poate ca un fel de pregătire premilitară? Așa și la ea – cu o lună înaintea excursiei a primit o întreagă listă de lucruri pe care trebuia să le aducă în bagaj. Inutil să vă spun că uitat complet de ea. Și-a adus aminte doar în ziua dinaintea excursiei, adică tocmai sâmbătă, când toate magazinele sunt închise și unele se deschid doar seara la ora șapte. Ca atare mama și fiica au plecat seara la cumpărături, iar tatăl a pregătit și el tot ce a putut – dar nu prea mare lucru. Planul inițial prevedea culcarea domnișoarei la ora opt seara și scularea la cinci dimineața, dar a fost puțin decalat culcându-ne la miezul nopții. Desigur că scularea s-a făcut la ora cinci: întâi părinții, iar peste o jumătate de oră și domnișoara care a început să împacheteze ultimele lucruri. Tocmai când ne gândeam că va trebui să chemăm un taxi, am primit telefon de la dirigintă – despre care știam că nu merge în excursie:Read more…

Dispensa

În copilăria mea a existat un an în care am făcut ce am vrut. Starea aceea de libertate nu am mai întâlnit-o niciodată de atunci. Era în anii ’50, înainte de a merge la școală. Sora mea, care era cu doi ani mai mare, începuse clasa întâi la 6 ani și ceva și mama s-a gândit să fac și eu același lucru. Nu știu cum rezolvase pentru ea, dar la mine trebuia să obțină o dispensă. Era singura posibilitate ca un copil să înceapă școala înainte de a împlini 7 ani. În ziua când urma să i se semneze hârtia care îmi dădea dreptul să încep școala la 6 ani și jumătate, nu am vrut să rămân acasă și am mers cu mama după dispensă. Am ajuns în locul cu pricina, mama a intrat și i-a spus funcționarului pentru ce venise, iar domnul acela a întrebat-o dacă mă crede potrivită să încep școala. Mama a răspuns că da și întrebările au continuat. Cum arăt? Ce înălțime am? Surprinsă de întrebări, i-a spus că sunt cu ea de mână. Desigur, domnul stătea la un birou și pe mine nu mă văzuse, pentru că, probabil, avusese privirea în niște dosare. Eram mai mică decât înălțimea biroului plus hârțoagele de pe masă! La rândul lui, surprins și înduioșat, domnul a rugat-o pe mama să renunțe la ideea de a mă înscrie la școală. „Lăsați fetița să mai crească, tovarășa Dincă! Nu vedeți ce mică este?” Eu nu-mi amintesc decât biroul, dovedit zid de netrecut, părtaș la refuz și la ceea ce avea să se întâmple. Înduioșată de argumente sau nemaiștiind ce să spună, mama a renunțat la dispensă… În acel an nu m-au mai dus la grădinița fabricii, unde fusesem până atunci, după anii de creșă, și nici nu au ales altă grădiniță în cartier. Nu știu din ce motiv. Așa că am cam umblat tot anul hai-hui prin zonă, în loc să încep ce îmi doream. Îmi amintesc perfect că bântuiam pe străzi de dimineața până după prânz, când venea sora mea de la școală, dar nu știu dacă mergeam în grup cu alți copii sau chiar o făceam de capul meu.Read more…

Primul mărțișor!

Anul acesta, primul meu mărțișor a venit din partea nepoțelului meu, cu câteva zile înainte de 1 martie! El a venit într-o seară, cu o figură serioasă și un plic lipit cu grijă, ca să nu văd ce este înăuntru. Mi-a spus ca nu cumva să mă uit înainte de ziua de început de primăvară, fiindcă stric toată surpriza! Să nu vă mire că am făcut așa cum mi-a spus, pentru că suntem în fiecare zi modelele de conduită ale copiilor și nepoților și dacă promitem ceva trebuie să respectăm. Acum, în dimineața de 1 martie, am deschis pliculețul și m-am bucurat pentru că ghinda din lână avea culoarea preferată în perioada asta de nepoțelul meu, deci, fusese ales chiar de el!Read more…

Pentru două vocale

Directorul postului de radio Kol Israel era Moshe Hovav, un israelian de origine Yemenită, care a decis că limba ebraică corectă este limba care sună arăbește, sau cel puțin cu caracter potrivit Orientului Mijlociu, indiferent că în Israel pe atunci se auzea o cacofonie de accente și că la Teatrul Național Habima actorii, în majoritate originari din Rusia, vorbeau cu puternice accente rusești. La radio trebuia să troneze puritatea limbii ebraice și această puritate însemna să sune oriental. Ne aflam în orient și trebuia să ne încadrăm în spațiu, cu toate că majoritatea emigranților erau de origine europeană și cu toții aveam un ochi spre occident. Am vrut tare mult să lucrez la Ierusalim. Tocmai mă înscrisesem la Universitate și mi-ar fi fost foarte la îndemână să locuiesc în oraș. Mai ales că Ierusalimul îmi plăcea foarte mult și aveam acolo mulți prieteni. Prima parte a examenului, partea orală, în care trebuia să dai dovadă de o cunoaștere serioasă a literaturii universale și a politicii, am trecut-o cu note mari. După câteva ore mi-a venit rândul la partea cea mai serioasă: vocea radiofonică.Read more…