Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel. Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile. Read more…

Vreau să spun o poveste. Reală. Poate nu e reală, dar nu contează, merită a fi spusă. S-a petrecut în vara lui 1965, prin iunie, când am ajuns soldat într-o unitate militară de la Săcălaz, lângă Timișoara. Unitate de geniu – nu are nici o legătură cu ceea ce în mod curent în lumea culturalicească numim genii, oameni ieșiți din norma curentă – Leonardo da Vinci, Enescu, Picasso, – geniu este o armă din cadrul armatei române, adică face lucrări de construcții, poduri, terasamente, baraje, șanțuri, etc, o explicație vulgară și nu cea oficială) cu regim de batalion disciplinar. Pe vremea aceea însemna un regim militar mai sever, dar nu era pușcărie. Adică regim de detenție. Sapa, lopata și târnăcopul erau unelte de bază și nu puștile. Niște vechituri, ZB-uri de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin pentru instrucție. Eram 850 de noi recruți. Aproape nouă sute. Sau puțin peste. Am tot făcut hârtii pe vremea aia, pentru diverși gradați, dar am uitat esențialul. Câți eram. Mulți. După prima zi deja se știa fiecare ce învârte. Doi cu liceul, alți doi cu câte doi ani de facultate, categorie din care făceam și eu parte. Apoi urma grosul. Patru sute și ceva analfabeți („Câte clase ai?” „Vreo două…” „Nu am nicio clasă, muncesc de la șapte ani… ”Știi să scrii?” „Nu… Știu pe A și pe O, e ca zero, cifrele le știu, știu să număr bani…” „Știi să citești?” „Nu!” Plus variante. Am participat direct la toate acestea. Mai erau și vreo sută de secui, Nem tudom romano, cam așa suna cândvorbeam cu ei, mai mult prin semne, ți-e foame, somn etc.) Plus patru sute și ceva cu antecedente penale (jumătate pentru viol – „Cât ți-au dat?” „Patru ani!”) și jumătate pentru – atunci am învățat termenul care nu mi-a ieșit din cap, nici până azi foarte clar – delict silvic. „Cât ai făcut pârnaie?” „Doi ani jumate… Am luat o căruță de lemne din pădure”. Variante. Lumea românească în care plonjam era cu totul alta decât cea în care trăisem până atunci la București.Read more…