Pantofii noi

La un moment dat am trecut pe lângă un magazin de pantofi de lux şi de marcă pentru bărbaţi, şi nu m-am putut abţine să nu admir vitrinele aranjate cu gust şi iluminate foarte atrăgător. Am observat din nou ceea ce am constatat de mult că este regula generală pentru prezentat încălţămintea într-o vitrină. Mărimea de pantofi pentru bărbaţi este maximum 40, iar pentru femei 35. La aceste mărimi , proporţiile estetice par ideale, şi pantofii arată atrăgători. În decursul anilor am fost dezamăgit de fiecare dată când am cerut numărul meu 45, şi vânzătorul mi-a adus o cutie enormă din care am scos două broaşte ţestoase imense, care erau de fapt aceeaşi pereche de pantofi pe care am văzut-o în vitrină, dar mărime Yetti, omul zăpezilor. Am intrat în magazin şi imediat mi-au picat ochii pe o etajeră specială cu pantofi foarte frumoşi de marcă, cu preţuri triple sau cuadruple faţă de ce eram în general dispus să cheltuiesc pe pantofi, dar pentru că aveau doar o singură pereche din anumite modele, preţurile erau reduse cu 50%. Perechea care mi-a plăcut cel mai mult, era numărul meu, 45, aşa că i-am încercat şi se potriveau de minune şi erau şi foarte comozi.Read more…

Săpunul de glicerină

Imaginea translucidă, chihlimbarie, a săpunului Cristal – al cărui clăbuc trebuia folosit cu economie – reprezenta culmea luxului la sfârşitul deceniului al şaselea, când apa curentă lipsea din casa bunicilor mei (adoptaţi), iar eu mă îmbăiam într-o covăţică de tablă zincată. Zilnic, bunica Erzsi aducea două găleţi de apă rece de la cişmeaua din curtea casei vecine (a lui tanti Bartalis). La sfârşit de săptămână mama mă lua acasă la ea (tata era la doctorat, la Moscova) şi mă spăla cu multă energie în baia cu faianţă strălucitoare, cadă încăpătoare şi robinete nichelate în perete, din care ţâşnea apa fierbinte. Duşul îşi revărsa fasciculul puternic care îmi înfiora pielea ca şi când ar fi fost năpădită de furnici. Mama mă săpunea zdravăn, mă spăla pe cap şi mă clătea cu râvnă, fără a da atenţie faptului că apa cu săpun (Cheia) îmi irita ochii, şi îmi spunea: „La bunici nu este nici măcar apă curentă, acolo te speli de mântuială”. De fapt, mama folosea cuvântul maghiar „macskamosdás” (spălat de pisici) iar eu nu prea pricepeam ce nu-i plăcea pentru că, după câte observasem, Ţilu-Milu, pisica din casa bunicilor, se spăla de mai multe ori pe zi, cu multă atenţie şi migală. Read more…

Violonistul de la graniță

În 14 octombrie 2020 au început negocierile între Israel și Liban în legătură cu apele teritoriale. Motivul: gazele naturale de pe fundul Mării Mediterane. Discuțiile se făceau prin intermediul ONU și al unei delegații de diplomați americani. Era prima dată, din 1990 încoace, când între cele două țări aflate în stare de beligeranță aveau loc tratative pe acest subiect. Evenimentul a avut loc într-o bază militară UNIFIL din sudul Libanului, la două sute de metri de linia albastră de demarcație între cele două țări. (Nu există granițe, Libanul nerecunoscând existența Israelului.) Fotografii și reporterii de la diversele posturi de televiziune din toată lumea așteptau cu nerăbdare ca delegații să iasă din corturile unde aveau loc tratativele. Era prima zi a tratativelor și convorbirile durau de peste patru ore. Atmosfera era încordată, între cele două părți nu lipseau neînțelegerile și era foarte posibil ca tratativele să eșueze. La câteva sute de metri de baza militară UNIFIL se afla o unitate a Armatei Israeliene. Meir, care se înrolase voluntar, se pregătea să exerseze la vioară. Era liber, după o noapte în care a fost de pază și avea timp să se ocupe de instrumentul lui preferat. De fapt, el era elev la yeșiva (şcoală la care tinerii ultra-ortodocși învață Talmudul), de mic copil îi plăcea muzica, tatăl său i-a cumpărat o vioară folosită, dar bani pentru profesor de muzică nu avea, așa încât Meir a învățat singur. Cunoștințele de folosire a instrumentului și le-a însușit de pe Google…Read more…

Primul mărțișor!

Anul acesta, primul meu mărțișor a venit din partea nepoțelului meu, cu câteva zile înainte de 1 martie! El a venit într-o seară, cu o figură serioasă și un plic lipit cu grijă, ca să nu văd ce este înăuntru. Mi-a spus ca nu cumva să mă uit înainte de ziua de început de primăvară, fiindcă stric toată surpriza! Să nu vă mire că am făcut așa cum mi-a spus, pentru că suntem în fiecare zi modelele de conduită ale copiilor și nepoților și dacă promitem ceva trebuie să respectăm. Acum, în dimineața de 1 martie, am deschis pliculețul și m-am bucurat pentru că ghinda din lână avea culoarea preferată în perioada asta de nepoțelul meu, deci, fusese ales chiar de el!Read more…

Pentru două vocale

Directorul postului de radio Kol Israel era Moshe Hovav, un israelian de origine Yemenită, care a decis că limba ebraică corectă este limba care sună arăbește, sau cel puțin cu caracter potrivit Orientului Mijlociu, indiferent că în Israel pe atunci se auzea o cacofonie de accente și că la Teatrul Național Habima actorii, în majoritate originari din Rusia, vorbeau cu puternice accente rusești. La radio trebuia să troneze puritatea limbii ebraice și această puritate însemna să sune oriental. Ne aflam în orient și trebuia să ne încadrăm în spațiu, cu toate că majoritatea emigranților erau de origine europeană și cu toții aveam un ochi spre occident. Am vrut tare mult să lucrez la Ierusalim. Tocmai mă înscrisesem la Universitate și mi-ar fi fost foarte la îndemână să locuiesc în oraș. Mai ales că Ierusalimul îmi plăcea foarte mult și aveam acolo mulți prieteni. Prima parte a examenului, partea orală, în care trebuia să dai dovadă de o cunoaștere serioasă a literaturii universale și a politicii, am trecut-o cu note mari. După câteva ore mi-a venit rândul la partea cea mai serioasă: vocea radiofonică.Read more…

Cana cu lapte și aparatul de filmat

Tatăl era deportat în Transnistria, unde lucra ca medic. I se permitea să vină acasă periodic. Dar o anumită ştire o primise acolo, între bolnavii de febră tifoidă, și nu știa cum și ce să facă cu ea. Mama născuse două fete gemene . Micuțe de câte două kilograme. Bombele cădeau peste oraș. De zeci de ori mama fugea în pivniță cu cele două pachete, înfășurate în plăpumioare. Era iarnă. Mama slăbise și nu avea lapte. Dar bunica cunoștea o femeie din oraș care avea o vacă . O vacă ! Se îmbrăca și fugea printre bombele care cădeau și deodată apărea cu cana cu lapte. O cană cu lapte ! Bunica era curoajoasă. Niciodată nu i-a fost frică de moarte. Femeie slabă cu cancer pulmonar, pe care îl trata tata. La fiecare două-trei săptămâni o punea pe un scaun, ciocănea cu degetele să depisteze unde era mai mult lichid în plămân, ungea cu iod locul și înfigea un ac gros care continua cu o siringă enormă. Și lichidul colorat în roz sau maro ieșea …și ieșea. Și bunica nu crâcnea. Read more…

Pentru cine sună telefonul?

Soții Bodor locuia într-un cartier liniștit al Clujului, într-o casă familială cu cei doi copii, Arnold și Eva. David Bodor era proprietarul unui magazin de încălțăminte foarte căutat, în centrul orașului. O familie mic-burgheză tipică, căruia nu-i lipsea nimic. Aveau vecini buni, respectuoși. Armonia a durat până la sfârșitul anilor treizeci, când au început manifestările de antisemitism. Dar nu numai… În 1938 familia Bodor și-a instalat un telefon. De atunci, în fiecare zi la orele 17.00 suna telefonul, dar la capătul firului nu răspundea nimeni. La început s-au răstit la necunoscutul care tăcea, apoi s-au plâns societății de telefoane, dar aceasta nu a găsit nicio soluție, nu a reușit să depisteze pe cel care îi deranja. În cele din urmă au cedat și s-au obișnuit să nu mai răspundă. Oricare din familie ridica receptorul, anonimul care suna nu scotea o vorbă. În primăvara lui 1944, când a începui ghetoizarea evreilor din oraș, necunoscutul a încetat să-i mai sune. Familia a fost deportată la Auschwitz, unde au pierit toții, cu excepția lui Arnold, care la vârsta de 22 de ani era bine făcut și a fost selectat pentru muncă.Read more…

Am fost cândva conducător auto.

Am dat foarte multe examene și concursuri în viața mea, dar cel mai greu mi s-a părut cel de conducător auto. Dacă pentru proba scrisă- răspunsuri la 46 întrebări – cu bifarea unei alternative din trei , nu am avut probleme deoarece învățasem ca un elev adevărat totul, însă la examenul practic, care se dădea în aceiași zi, de fapt două probe – abilități și conducere propriu zisă – am avut mari îndoieli. Era în noiembrie, ușor ghețuș și tremuram mai rău ca orice licean. Și acum o să mă laud! Am luat tot examenul din prima încercare, ca în transă tot timpul, singura dintre cei 10 elevi ai instructorului meu care, mi-a mărturisit că m-a aruncat în examen ca să mă obișnuiesc cu atmosfera și nu a crezut că voi reuși.Read more…

Tuberculoza

Maladiile la modă în timpul războiului la Iași erau vătămătura la ficat și tuberculoza. Tuberculoza bătea recordul. Unde te duceai, tot timpul auzeai: „Uite la doamna Barash, cum tușește și ține batista la gură”, sau „Ai auzit? Domnul Shuster a murit. Tuberculoză.” Nu e de mirare deci că mama s-a speriat. Vecinii și rudele arătau cu degetul spre mine și spuneau, „Nu vezi ce mititel e și ce slăbuț? Trebuie să aibe tuberculoză.” La nouă ani chiar eram mic pentru vârsta mea și slab de mi se vedeau coastele prin cămașă. Mama, săraca, a pus repede un cazan de apă la încălzit, m-a spălat bine cu cenușă, că nu aveam săpun și m-a dus la spitalul Ghelerter, spital evreiesc, că doctorii români nu tratau copii evrei.Read more…

O peripeţie de… Shavuot

Israel, mai 2004. Fusesem invitată la o nuntă în familie. Ceremonia urma să aibă loc într-o vineri la prânz la Kfar Daniel, o așezare în apropierea Ierusalimului, departe de Golful Haifa, unde locuiam. Nu mai fusesem niciodată în acel loc și întreaga zonă îmi era necunoscută. Pe atunci nu-l aveam în mașină pe cel ce avea sa-mi devină prieten de nădejde, sistemul de navigație GPS. În plus știam că nu mă pot baza pe simțul meu de orientare, al cărui unic rol este să dovedească faptul că în timpuri foarte, foarte de demult, femeile rămâneau în peșteră, în timp ce bărbații se încumetau să plece la vânat, știind că busola interioară îi va ghida pe drumul de întoarcere. Cu o seară înaintea fericitului eveniment m-am informat asupra drumului și mi-am notat itinerariul. Cunoșteam autostrada Tel Aviv – Ierusalim, la care știam cum să ajung. Singura grijă era să o părăsesc la timp pe o bretea la dreapta, de unde drumul spre sala care găzduia nunta părea simplu. Nuntă în familie, deci ținută ca atare: o rochie vaporoasă, bogată, dintr-un material crem, înviorat din loc în loc de contururi diafane de trandafiri roz, ușor schițati; sandale stiletto crem-roz.Read more…

Pisica Tula și alte pisici

Mă numesc pisica Tula și sunt o maidaneză vărgată. Când s-au terminat ploile și vremea a început să se încălzească, au venit niște oameni cu o mașină și m-au dus împreună cu alte pisici din curtea unde stăteam într-o sală mare și m-au înțepat de mai multe ori în picior. Au!!! Apoi m-au urcat din nou în mașină și m-au lăsat în fața unui bloc necunoscut, cu toate mieunăturile mele de protest. Ce era să mă fac? Nu cunoșteam pe nimeni, nici oamenii și nici pisicile de aici. Curtea era mare, plină de verdeață și cu multe mașini. De fapt era un loc destul de simpatic. Prima maidaneză pe care am cunoscut-o a fost o pisică vărgată și slăbănoagă, căreia mai târziu prietenul meu cărunt avea să-i pună numele de Sora Ta, da, da, chiar așa, Sora Ta, probabil pentru că semănam și la blană și la jigăreală. Ea mi-a spus că nu e rău pe aici, sunt doi oameni care îi dau puțin de mâncare, chiar dacă nu în fiecare zi. În primele zile i-am cunoscut pe cei doi milostivi. Era un bărbat înalt și plin, pe care prietenul meu cărunt îl numea Hannibal și apoi era mama lui, Mamițica, cum îi spunea prietenul meu. Am mai depistat încă o locatară de la etajul întâi, care avea păr de pisică pe haine, Liuba, cum aveam s-o numim, și care mai contribuia și ea la hrana mea.Read more…

Pepeni

De o bună bucată de vreme s-au instalat și la Cluj, vânzătorii de pepeni: în piețe, la colț de stradă sau în unele curți, oameni sosiți din sudul țării, adăpostiţi în culcușuri improvizate, păzesc munții de lubenițe și cantalupi, descărcați cu râvnă din camioane, și-i îmbie pe clujeni să le cumpere marfa, de Dăbuleni și numai de Dăbuleni, așa cum scrie cu buchii strâmbe, pe cartoanele înșirate pe tarabe. – Din păcate, nu au prea mare spor cu vânzarea, pentru că pepenii autohtoni și din import se vând și în rețeaua de magazine de legume-fructe, precum și în supermarketuri, la prețuri comparabile. Unde sunt verile de altădată, când toate se întâmplau la vremea cuvenită și pepenii apăreau pe piața clujeană în miez de vară, la ”Piața de pepeni”, de pe malul Canalului Morii? Cumpărarea lor era un adevărat ritual.Read more…

Vizită la domiciliu

E o dimineață obișnuită de duminică, la începutul anilor 1970. Am șaisprezece ani și, ca de obicei în asemenea împrejurări, mă plictisesc. Părinții îmi sugerează: „Ia o carte și citește.” Dar eu nu am răbdare să citesc. Decât să-mi pierd vremea cu cărțile altora, aș prefera să le scriu pe ale mele. Așa că stau în camera mea, tolănit pe covor și nu fac nimic. Mai exact visez despre masa de prânz. Șnițelul duminical reușește de obicei să-mi alunge depresia obișnuită a sfârșitului de săptămână. După ce prânzul e servit și consumat, eu lenevesc mai departe cu un muc de țigară în colțul gurii. Părinții nu se amestecă. Poate că totuși ar fi trebuit să citesc o carte, dar ideea aceasta îmi vine tocmai în clipa în care tata intră pe neașteptate și mă smulge din reveria mea melancolică: „Vino cu mine. Mă duc la bordel.” Eu tușesc, scot rotocoale de fum, fac câteva mișcări lente – caut să câștig timp și să-mi revin din surprindere.Read more…

S-ar fi putut întâmpla?

Începând din 23 mai 1944, cei o sută de locuitori evrei din satul Boileşti, așezat undeva în Bihor, au fost obligați să poarte steaua galbenă a lui David, împreună cu toate restricțiile ordonate de autoritățile de ocupație maghiare. – Băi Ghiță, ai auzit ce vor să facă autoritățile cu evreii? – spuse Dumitru. Sunt zvonuri că vor să-i ducă în Germania sau în Polonia la muncă și se mai spune că pe mulți o să-i omoare. – Și eu ce pot să fac? întrebă Gheorghe, primarul comunei. – Cum adică, nu-ți pasă de oameni ăștia? Sunt vecini de-ai noștri. Cu Adam farmacistul și cu Moșe de la prăvălie sunteți chiar prieteni, spuse Dumitru. – Mitru, tu unde trăiești? Nu vezi că suntem sub stăpânirea ungurilor, nu noi decidem asupra destinului evreilor. – Pe tine te-au lăsat să fii mai departe primar cu toate că ești român, continuă Dumitru. Ai relații cu autoritățile de ocupație, poți măcar să încerci să-i ajuți pe sărmanii noștri consăteni…Read more…

Păstorul de capre din Liban

Era în 1983, în timpul Primului Război din Liban. Armata israeliană era împotmolită în mocirla libaneză. Maiorul Ron Schonberg, dintr-o unitate de parașutiști a armatei israeliene, era încartiruit împreună cu luptătorii lui într-o casă pe jumătate distrusă, într-un sat din Libanul de Sud. Casa era situată pe un deal, de unde se deschidea o priveliște asupra întregii așezări. Era primăvară, luna aprilie, soarele cald, cerul albastru, văile înverzite și pădurea de cedri te vrăjeau. Ron se simțea ca în excursiile din Cehoslovacia, unde s-au născut părinții lui. De câteva zile din pădurea apropiată se trăgea în ei cu aruncătoare de mine. Erau teroriști pro-iranieni ai organizației Hezbollah. Cu o zi înainte, doi soldați din unitate fuseseră grav răniți ca urmare a bombardamentelor. Ron era hotărât să pună capăt acestui tir. Cu permisiunea superiorilor, unitatea a pornit să-i caute pe vinovați.Read more…

Dudul, punte peste generații

Zilele trecute mi-au ieșit în cale niște minunate dude! Mă gândeam că timpul lor a trecut, atât la propriu, cât și la figurat! Totuși iată-le într-o poză, cât se poate de frumoase și proaspete! Sub poză scrie ”dați un like dacă ați mâncat așa ceva în copilăria voastră”! Lăsând la o parte aprecierile (like-uri) care astăzi ne măsoară ”audiențele” pe internet, am căutat răspunsul la întrebarea nepusă explicit și am ajuns la concluzia că eu una nu am mai mâncat dude de foarte mulți ani. Pe firul gândului a apărut firesc bătrânul nostru dud, cel din fața bucătăriei și episoade de viață mi-au înflorit în minte, ca tot atâtea focuri de artificii, mici crâmpeie de amintiri frumoase! Am zâmbit amintirilor ieșite de-a valma din sertărașele memoriei și am recunoscut în ele dudul cel bătrân în variate ipostaze. Am ieșit apoi în curte și, printre lăstari și buruieni, am găsit acea bucată specială de lemn, buturuga rămasă din falnicul dud de altădată!Read more…

Clauza națiunii celei mai favorizate

„Clauza națiunii celei mai favorizate” prevedea beneficii economice, împrumuturi cu dobânzi mici și accesul la tehnologie avansată. Ea a fost acordată României de către SUA în 1975, conform amendamentului Jackson-Vanik, în schimbul liberei circulații a oamenilor peste graniță, adică pentru o politică de emigrare mai liberală a cetățenilor români de etnie evreiască și germană (în schimbul câtorva mii de dolari plătiți de Israel și Germania, respectiv). În anii care au urmat, legea a fost câteva ori în pericol de a fi anulată. Înr-o zi, în decembrie 1986, postului de radio ”Europa Liberă” a anunțat la buletinul de știri că probabilitatea reînnoirii ”Clauzei națiunii celei mai favorizate” pentru România este foarte mică datorită încălcării drepturilor omului.Read more…

Paradoxul

Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel. Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile. Read more…

Aşternuturi…

Pentru mine a aşterne masa e cu totul altceva decât a „pune masa”, după cum a aşterne patul este cu totul (şi cu totul) altceva decâte a „face patul”. Îmi place când se aşterne liniştea, la fel cum mă bucur să văd cum se aşterne zăpada…Îmi place cum sună cuvântul acesta care parcă înglobează simultan imaginea curăţeniei, foşnetul damascului (sau satinului), atingerea calmă a mâinilor, dar şi taina „valetului de cupă care pică la aşternut”…„Tu mai calci aşternuturi?” – m-a întrebat deunăzi, contrariată, o prietenă (mult mai gospodină decât mine). „Eu le spăl şi le pun la uscat, nu trebuie călcate”, mi-a spus ea.Read more…

Fiecare face turism in felul lui…

Am fost acolo. Am fost și în Siria, și în Iordania, și în Liban. Am fost și încă cum! Și nu pentru câteva zile, nici măcar pentru o săptămână, ci de fapt, adunate toate, pentru luni de zile. Da, aveam bagaj, dar n-aveam nevoie de pașaport. Aveam tot ce-i trebuie unui turist, inclusiv hărți (și încă ce hărți!! Detailate, nu e un cuvânt), dar mai aveam ceva, pe umărul drept. Nu epoleți , că ăia sunt pe ambii umeri, ci pușcă, o pușcă automată, cu multe cartușe, grea a naibii, dar extrem de importantă, chiar vitală, pentru acele timpuri și locuri. O aveam cu mine tot timpul, o țineam sub pat în timpul nopții, și-i scoteam țeava pe fereastra autobuzului care ne purta prin teritorii inamice, de frica unui atac venit de pe undeva, de pe marginile șoselei întortochiate. Toate aceste gânduri mi-au venit în minte zilele trecute, în timpul postului de Yom Kippur, o zi în care adevăratul păcătos e cel care nu folosește acele ore de totală liniște pentru a depăna, în gând, amintiriRead more…