Cele patru farfurii „cu japoneze” aşezate pe o tavă ”cu japoneze” şi păstrate în vitrina bufetului din sufragerie sunt singurul serviciu de porţelan fin pe care-l posed… Şi acela desperecheat, lipsind două dintre farfuriile de tort iniţiale. Întotdeauna mi-a plăcut să admir vesela de porţelan de lux, mai ales pe cea de pe timpuri, expusă în vitrina Consignaţiei din centrul Clujului. Serviciile complete de 12 persoane, cu farfurii adânci şi întinse de diferite mărimi, cu boluri pentru compot, supiere graţioase, tăvi pentru friptură şi peşte, chiar şi cu solniţe din aceeaşi garnitură decorată cu floricele mărunte în culori pastelate şi borduri aurii, aminteau de vremurile bune „de pace”, cum spunea Bunica Erzsi. Erau „moştenire de familie”, îmi explica Bunica Erzsi, iar eu mă gândeam că familia noastră restrânsă nu avea niciun fel de moştenire, pentru că părinţii mei, supravieţuitori orfani ai Holocaustului, şi-au găsit locuinţele complet devastate şi golite şi au luat-o „de la lingură”, cum se zice în popor, ceea ce în cazul lor era adevărul-adevărat, nu o figură de stil. Mama şi tata s-au descurcat foarte bine cu vasele cumpărate, „pe puncte”, din comerţul socialist. Nu aveau nostalgii „mic-burgheze”, iar bruma de bani pe care o economiseau o investeau în cărţi, nu în porţelanuri. Eu, în schimb, crescând în locuinţa bunicilor mei adoptaţi, m-am obişnuit de mică să am în preajmă piese de mobilier Biedermeier, tablouri ale unor maeştri de la Baia Mare, obiecte decorative confecţionate măiestrit din sticlă, porţelan sau faianţă fină. E drept că ele se împuţinau, pe măsură ce bunicii erau nevoiţi să-şi completeze veniturile (doar bunicul avea pensie şi aceea era foarte mică). Rămăseseră, totuşi, câteva piese de mobilier de strictă necesitate (două paturi, două dulapuri, un scrin şi o masă ovală) şi câteva servicii pentru musafiri pentru care ori nu găsiseră cumpărători, ori Bunica Erzsi nu se îndura să se despartă de ele… Cel mai mult îmi plăceau farfuriile “cu japoneze”.Read more…