În urmă cu peste o sută de ani, în cartierul Hadar HaCarmel, au fost puse bazele educației muzicale instituționalizate din orașul Haifa. Aici a fost fondată prima școală de muzică din oraș, cea care avea să devină conservatorul orașului și să poarte numele Gitei Dunie-Weizmann, muziciană şi pedagog muzical, sora lui Chaim Weizmann, primul președinte al Statului Israel. Școala de muzică a fost fondată în decembrie 1924, la inițiativa pianistei Gita Dunie-Weizmann, alături de un grup de profesori de muzică activi în oraș. A fost prima școală din Haifa care a oferit studii muzicale sistematice și profesioniste. În primii ani, cursurile se desfășurau în locuințele profesorilor și în spații temporare din cartier. Odată cu extinderea activității și creșterea numărului de elevi, în anul 1934 școala a fost redenumită „Institutul de Muzică”.Read more…
Într-o realitate în care accesul la medicină e uneori dificil, mai ales când nu e vorba de situații între viață și moarte, studii recente indică o serioasă dependență a pacientului față de medicul de familie. Veți spune că situația nu e nouă și eu sunt de acord, legătura pacientului cu un medic care inspiră încredere și care și-a dovedit competența devine, cu timpul, foarte solidă. În urmă cu peste patruzeci de ani, în cartierul unde profesase părintele meu ca medic de familie se spunea că în primul an după dispariția sa, decedaseră câțiva pacienți pe care tatăl meu îi ținuse în viață nu numai cu medicamente, ci și cu sfaturi și încurajări. Și atunci ce e nou? Timpul dedicat unui pacient în cabinetul medicului de familie e tot mai scurt și s-ar părea că legătura pacient-medic e foarte fragilă sau chiar neînsemnată. Atunci când medicul căruia i se adresa de ani de zile se pensionează (sau dispare din motive tragice), pacientul începe să caute „un alt medic bun” – și rezultatul nu e întotdeauna pozitiv. După un studiu recent, mai puțin de un sfert din pacienții rămași fără medic de familie găsesc, până la urmă, un înlocuitor de lungă durată. Ceilalți, adică majoritatea, trec de la un medic la altul, tot căutându-l pe cel mai potrivit.Read more…
Fiind de peste 30 de ani membru și chiar unul din directorii clubului de caiac-canoe din Richmond Hill, am trecut prin multe situații deosebite, interesante și chiar unice. Clubul a fost întemeiat de un grup de entuziaști ai sportului, în frunte cu Jean Chretien (nicio legătură cu fostul prim-ministru al Canadei), un atlet cu suflet și condiție fizică de campion. Putea sta chiar și în picioare într-o canoe de competiție (în mod normal se stă pe un genunchi), un lucru extrem de dificil într-o ambarcațiune care cântărește doar 14 kg. Din păcate, acum câțiva ani un atac de cord l-a luat pe Jean dintre noi. La început, clubul se concentra mai ales pe activități de competiție, dar cu timpul, membrii originali și-au adus familiile și prietenii, astfel încât populația clubului a crescut de la 16 membri la vreo 300, adăugându-se și activități de divertisment. Orientarea spre performanță a continuat și clubul a creat mulți sportivi medaliați pe plan național și internațional. Masters (maeștrii), de la 30 de ani în sus, mai toți născuți în Europa de Est și foști campioni, au continuat și ei să se antreneze serios, în tradiția și spiritul din tinerețea lor. În ultimii șapte ani, profilul etnic al clubului s-a schimbat radical. A avut loc o adevărată invazie de “ruși” din Republica Moldovenească, Ucraina și “lipoveni” din Dobrogea, toți canotori de vârf în țările lor. Acum câțiva ani, după Campionatele Naționale de Masters de la Calgary, la clubul nostru a apărut un sportiv pe nume Igor, venit recent din Ucraina.Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 2. Martie. Diagnoză funcțională. Strălucește un soare rece, de iarnă, nepotrivit anotimpului. Papagalii și-au terminat deja pauza matinală în alunul bătrân. E liniște, aerul e clar, cerul albastru, pe apă o barcă stingheră. Cufundat în gânduri pedalez din nou de-a lungul străzii principale, spre periferie. Soarele mă orbește. Poșta, grădinile, saltelele boschetarilor de la intrarea în magazine, nimic nu îmi lasă vreo impresie, gândurile mele sunt deja la clinică, la lucru. Observ că mi-am uitat cheia cabinetului. Nu-i nimic, o să-mi deschidă colegii. Pe birou, în fața ecranului, mă așteaptă trei cereri de consult. Încăperea în care lucrez aparține de așa-numita diagnoză funcțională și este mobilată, așa cum îi spune și numele, funcțional. Aici lucrează încă trei colege și colegi în alte zile ale săptămânii. În afară de birou se mai află un pat, alături cu un ecograf, un dulăpior cu bandaje și alte mărunțișuri, câteva cuiere pentru halate și două scaune. Dulapul pentru obiectele personale se află câțiva metri mai încolo, lângă camera pentru electrocardiografie și electroencefalografie.Read more…
În adăpostul școlii erau mulți oameni din vecini – se pare că blocurile lor, mai vechi, nu au adăposturi proprii. Dar au venit și mulți copii, o parte chiar mascați. Săracii de ei, balul mascat de Purim le fusese promis chiar pentru astăzi! Au venit și câteva învățătoare, au pus muzică, au împărțit dulciuri… Dar nu cred că printre copii a fost vreunul care să-și închipuie că aceasta este o petrecere adevărată.Read more…
Atunci când se aud mai multe avioane pe cer decât mașini pe șosele este clar că urmează ceva . În Israel, războaiele încep întotdeauna la fel. Printr-o alarmă cu un sunet deloc gingaș, venită de pe telefoanele celulare. Ne anunță să ne pregătim. Suntem deja antrenați. Ne aducem sticlele cu apă in spațiul protejat, vreo 2-3 conserve și închidem oblonul de oțel care ne protejează fereastra. E deja o procedură de rutină e a doua oară că îl inchid in 365 de zile . Ultima oară a fost în timpul războiului precedent de 12 zile care s-a încheiat în iunie . Atunci, la final, domnul Netanyahu a apărut la televizor şi a declarat cu o voce gravă – Am eliminat amenințarea iraniană pentru o generație. Se dovedește că in Orientul Mijlociu o generație nu durează mult: 8, 9 luni maximum. Nu am prea multe date concrete despre actualul conflict. Se spune că Israelul a atacat preventiv. Sigur că necesitatea unui atac preventiv în asemenea cazuri poate fi discutată, dar Israelul a învățat la 7 octombrie 2023 că a sta şi a aştepta nu este întotdeauna o idee bună . Orice război e un risc. În acest caz, e un risc calculat. Regimul iranian e slăbit , mai mult din interior decât din exterior. Totuşi, e discutabil dacă acest război va reuși să ducă la căderea lui…Read more…
În lumea nebună în care trăim, amenințați de un atac iminent al Iranului, ne-am petrecut sâmbăta într-o oază de liniște, mai exact în satul Neve Șalom / Wahat as-Salaam / Oasis of Peace. El a mai fost pomenit în paginile revistei Baabel, dar aș mai avea multe de adăugat, atât de multe, încât nici nu știu cu ce să încep, poate cu norocul nostru de a prinde o minunată zi de primăvară, cu cer senin, flori și ciripit de păsărele. Satul este așezat pe culmea unui deal, chiar la începutul urcușului spre Ierusalim. De jos nu se văd blocuri înșirate ordonat, ci case aruncate parcă la întâmplare, ca în satele arabe – și tocmai aici îi stă farmecul: fiecare și-a făcut casa pe gustul lui, după nevoi și… după buget, și totul într-un noian de verdeață. Pe dealul alăturat se află mănăstirea Latrun; sunetul îndepărtat al clopotelor bisericii m-a readus pentru o clipă pe pământurile copilăriei… (De altfel, terenul pe care s-a construit satul a fost donat de mănăstirea Latrun.). Experimentul a început în anii 1970, la inițiativa lui Bruno Hussar (1911 – 1996), un evreu convertit la catolicism – era parcă predestinat, un supraviețuitor al Holocaustului, un om care a cunoscut suferința și s-a aflat la răscrucea dintre două identități. Ideea era de a dovedi că se poate și altfel, fără violență, că evrei și arabi pot trăi în bună vecinătate. Read more…
Vorbesc despre linia roșie ca limita maximă pe care nu o poți depăși fără să afectezi politic, economic, militar sau moral legislația sau securitatea unei țări, o persoană, o acțiune politică și multe altele. A trece peste linia roșie se face numai în cazuri extreme. Întâi atragi atenția adversarului ce înseamnă pentru tine linia roșie. De pildă, în relațiile lumii cu Iranul, linia roșie a fost crearea unor capacități tehnice pentru realizarea programului său nuclear, pentru Rusia – atacul mișelesc și agresiv împotriva Ucrainei. Deosebit de gravă trebuie să fie situația când se procedează la amestecul în treburile interne ale unui stat. De obicei, un lider politic se ferește să depășească linia roșie, conștient fiind de consecințe. Dacă nu-și dă seama că a ajuns la acea limită, este avertizat de către consilierii săi, de specialiști sau chiar de către cei vizați. Liderul poate să-i asculte sau nu, în funcție de personalitatea lui. De când Donald Trump este președintele Statelor Unite, m-am întrebat adesea dacă pentru el există noțiunea de linie roșie pe care nu ar trebui să o depășească. Probabil, când este vorba de alții împotriva Statele Unite. Altfel, pur și simplu, nu-i pasă și se poate afirma că uneori a și abuzat de situație. Din această atitudine au luat naștere toate tulburările pe plan global care au dat peste cap ordinea mondială postbelică, acordurile care au reglementat relațiile dintre state și ne-au ferit de un al treilea război mondial.Read more…
Acest articol este o povestire imaginară bazată pe gândurile mele despre viitor. Multe date prezentate în articol sunt bazate pe fapte reale. Bunătatea sufletului uman se manifestă în multe domenii, de la iubirea pentru parteneri, copii, nepoți, prieteniile adevărate, grija pentru bătrâni și pentru bolnavi, unii chiar sunt gata să-și sacrifice viața în apărarea patriei. Chiar sunt și oameni care donează un rinichi unor necunoscuți pentru a-i salva de la o moarte sigură. Așa a fost cazul unui fost ministru israelian evreu care a donat un rinichi unui arab necunoscut. Dar în noi există și un diavol care se manifestă prin indiferența față de suferința altuia, certuri, bătăi, înșelăciuni și chiar războaie. Setea excesivă de bani, dorința de a-i domina pe alții, fanatismul de orice fel, rasismul și terorismul sunt manifestări ale răului uman. Atunci când răul va ajunge să predomine în lume, probabil că civilizația umană se va destramă. Despre acest lucru scriu în povestirea mea. Prin anii 1990 am văzut un scurtmetraj israelian care m-a frapat, din păcate i-am uitat titlul. Îmi amintesc o scenă în care un bolnav în stare gravă zăcea în camera de urgențe, dar medicii erau ocupați cu ședințe sau congrese și nimeni nu venea să-l vadă. Bolnavul și-a dat duhul. În altă scenă, un șofer oprește la un semafor roșu, îl îndeamnă pe pieton să treacă, dar când acesta ajunge în fața mașinii lui, șoferul îl calcă rânjind sardonic.Read more…
E o zi cu zloată de început de februarie. Intru în curtea plină de băltoace a fostelor uzine Clujana şi, călcând cu băgare de seamă printre ochiurile de apă formate în urma topirii zăpezilor abundente de ianuarie, mă îndrept către sediul editurii Mega, aflat într-una din clădirile renovate ale defunctei uzine de pielărie şi încălţăminte, cândva celebră în întreaga lume. În ciuda cerului mohorât şi a peisajului industrial sumbru – clădiri abandonate, cu ferestrele sparte şi tencuiala cojită, nişte „ruine industriale” – sunt veselă, pentru că port în geantă stickul cu cea de a treia ediţie a cărţii mamei mele. Se împlinesc douăzeci de ani de la publicarea primei ediţii, între timp a mai apărut ediţia a doua, dar ambele s-au epuizat. Nu mai sunt de găsit nici la anticariate şi nici online. O iau pe aleea secundară care duce spre clădirea unde funcţionează editura şi, la un moment dat, simt o prezenţă stranie în preajma mea, mai exact deasupra mea… Ridic ochii şi mă loveşte drept în plex imaginea dezolantă, dar încă maiestuoasă, a fostului turn de apă al uzinei, pe acoperişul căruia se află (se mai află!) celebrul pantof de tablă… Pare un uriaş încremenit în agonie care mi se adresează dezamăgit: „Te miri că mai exist? Mai sunt aici, chiar dacă ai uitat de mine. Şi nu numai tu… Clujul indolent şi pus pe căpătuială a lăsat uzina prosperă pradă lăcomiei întreprinzătorilor care au dus-o la faliment. Nici incompetenta tentativă de resuscitare, de acum câţiva ani, nu a mai ajutat la nimic. Uzina nu mai există, iar eu sunt, practic, o fantomă. Mă mir că mai stau în picioare…”Read more…
De obicei invenția automobilului este atribuită celor doi ingineri germani, Karl Friedrich Benz și Gottlieb Daimler care, fără să se cunoască între ei, și-au înregistrat în aceeași zi brevetul pentru un vehicul pus în mișcare de un motor cu benzină. Era în 1886. (În imaginea de mai sus se vede primul model brevetat de Benz.) Dar au fost acestea într-adevăr primele automobile? Da și nu. Fără îndoială că au fost primele automobile brevetate și al lui Benz a fost primul produs în mai multe exemplare și comercializat. Dar ideea de a monta un motor pe un cărucior era mult mai veche. În 1769 inginerul militar francez Nicolas-Joseph Cugnot a construit un cărucior pus în mișcare de un motor cu abur, pentru a remorca tunuri pe câmpul de luptă. Vehiculul însă nu a intrat în uz curent, fiind foarte nepractic. Chiar dacă motorul cu abur este prea greoi pentru vehicule mici, fiind mai potrivit pentru locomotive, au mai fost încercări de a construi automobile bazate pe motoare cu abur, până când, prin 1930, motorul cu abur a fost înlocuit de motorul Diesel. În anii 1880 au apărut și primele mașini electrice, dar bateriile erau atât de primitive, încât nici aceasta nu a fost o opțiune viabilă. Read more…
De curând m-am întors din Georgia. Am fost la Tbilisi cu treburi, un sejur de nici trei zile. Odată întors acasă, într-un moment de pauză bine meritată, mi-am dat seama că rar am ocazia de să revăd locuri demult uitate. De obicei drumurile mele peste hotare se împart în două categorii. Una e turismul: mergi, vezi, ești impresionat și apoi te întrebi dacă să te mai întorci acolo (doar ți-a plăcut!) sau să cauți alte proiecte turistice, gândindu-te că nu ți-a prea rămas timp și energie pentru asemenea călătorii devenite, la o vârstă, adevărate escapade. A doua categorie este cea a călătoriilor cu scop precis: întâlniri profesionale sau conferințe la congrese (cât timp mai ești invitat). Manifestările științifice se desfășoară de obicei în același loc, deci anual revii în locurile unde ai mai fost. Recentul meu voiaj la Tbilisi nu se încadrează în categoriile de mai sus. Ultima oară când am mâncat haciapuri la sursă a fost în deceniul trecut. Cum spațiul afectat memoriei în neuronii cerebrali e limitat și volumul său mai scade și cu vârsta (o știu din proprie experiență!), în avionul care mă purta într-acolo nu prea reușeam să-mi amintesc imagini, peisaje, clădiri, totul era dèjà vu, dar foarte vag. Faptul că am aterizat noaptea a accentuat problema, dar mi-am zis că totul se va elucida a doua zi, când urma să fim luați (eram doi) la un spital pentru prima ședință. Și surprizele n-au întârziat să apară.Read more…
Clujul avea mai mulți bufoni ai străzii, cel mai vestit dintre ei fiind Lulu. Era ușor de reținut după chip – odată văzut, nu-l mai uitai. Era mic de statură, grăsuț, cu fața ovală, cu nasul, gura și ochii mari. Avea o voce groasă, inimitabilă. Era uşor retardat, „sărac cu duhul”, dar nu râdeai de el, ci alături de el. “Dă-mi un leu de tri” Astea erau vorbele pe care ți le spunea când te întâlnea. Uneori, când era prost dispus, putea să-ți ceară și “un leu de cinci” și dacă nu-i răspundeai, se lua după tine cu “Mă ceacănăule (prostălăule), ai auzit?” Avea ceva foarte blând și fragil și mult umor. În tinerețea mea, Lulu era unul dintre cei mai populari oameni ai Clujului, mai cunoscut decât multe personalități ale orașului. Toți se opreau să vorbească cu el și îl ajutau. Pe paltonul lui lung până la glezne erau cusute ecusoanele tuturor școlilor din Cluj. Cel mai mult îi plăcea să circule între strada Napoca și Piața Libertății. Avea buzunarele pline cu bomboane pe care le împărțea copiilor mici. La “Croco” venea des și era întâmpinat ca un rege,Read more…
Un client nou îmi prezintă o fațetă nouă a lumii afacerilor — amintindu-mi că afacerile, asemenea geometriei, găsesc mereu o modalitate de a adăuga un nou unghi la ceea ce părea deja o formă perfectă. Până să-mi dau seama, zbor la clasa Business spre Hong Kong, încercând să par că fac asta în fiecare săptămână. E anul 1993 și fiindcă nu există zboruri directe spre destinația mea în China, trebuie să zbor la Hong Kong și de acolo să continui trei ore cu trenul. Itinerariul meu are două faze: întâi aeroportul din Guangzhou (odinioară Canton), ca să repar un invertor care alimentează avioanele, când acestea sunt atașate la poarta de acces a pasagerilor; apoi Shenzhen, pentru o rundă de întâlniri menite să cultive parteneriate și să extindă o bază de clienți complet nouă. E epoca redeșteptării gigantului, iar eu am privilegiul de a fi martor la primele sale mișcări. Zborul devine mai plăcut datorită doamnei de alături: britanică, inteligentă, umblată prin lume, soția unui bancher stabilit la Hong Kong. Schimbăm preferințe literare și povești din experiențele noastre diferite, dar complementare, în Africa Subsahariană. Până la aterizare, între noi se creează familiaritatea ușoară a unor vechi cunoștințe. Hong Kong-ul îmi apare ca un uriaș mușuroi de termite umane: mișcare neîncetată, fără răgaz. Read more…
Adesea simțim nevoia să ne evocăm părinții, bunicii, rudele mai apropiate, cele în ascendență sau descendență mai directă, cu al căror sânge, sângele nostru seamănă mai mult la ”culoare”. Acum aș dori să evoc memoria unei crenguțe mai îndepărtate de pe arborele genealogic, dar sufletește extrem de apropiată, pe Mimi, mătușa mea mult iubită și prețuită. De fapt, era mătușa mamei mele dar, prin filiație, a devenit și mătușa mea. Mi-o amintesc pe Mimi în ipostaze diferite. Întâi o văd cu ochi de copil. Atunci când ne vizita, mi se părea că pe ușa apartamentului nostru sărăcăcios intra o păpușă vie. Mimi era întruchiparea eleganței, cu o siluetă extrem de fină, cu părul blond deschis, întotdeauna perfect coafat, cu o figură armonioasă, mereu surâzătoare, plină de grație și cu o voce blândă și dulce. Nu mi-o amintesc niciodată supărată sau indispusă, ci doar senină, slobozind hohote vesele de râs, pline de muzicalitate, luminând parcă atmosfera încăperii cu fiecare pas pe care îl făcea. Vizitele ei însemnau și întâlnirea cu verii mei, cei doi copii ai ei, iar soțul ei era unchiul simpatic, întotdeauna amabil cu toți cei din jur, un pater familias ideal. Pentru mine, cu ochi de copil, prezența frumoasei Mimi, întotdeauna elegantă, îmbrăcată cu rochii fermecătoare, întotdeauna atât de luminoasă și binevoitoare, era minunată.Read more…
În dimineaţa zilei de 13 decembrie am avut două zboruri cu o escală de numai 45 de minute la Chicago, așa că am solicitat din nou asistenţă. Am aterizat Washington D.C. după-amiază. Conferinţa urma să înceapă a doua zi. Am luat un taxi spre hotelul Marriott Marquis, unde urma să aibă loc conferinţa și unde am locuit. Pe drum m-am uitat tot timpul pe geam, ca să pot distinge ceva din spiritul orașului aflat sub vraja Crăciunului: lumini, culori, și zgârie nori, la al căror vârf nu puteam ajunge cu privirea prin geamul taxiului; o varietate urbană greu de distins în întunericul serii. Hotelul era uriaş și gălăgios, la intrare aşteptau nenumărate persoane, căutători de taxiuri, valeți ai hotelului dornici de un mic câştig sau, pur și simplu, gură-cască. De îndată ce am ieşit din taxi, bagajele mi-au fost puse pe un cărucior şi am fost condusă spre recepție. Intrarea în hotel părea uriaşă, chiar neobişnuită pentru un lobby de hotel. După ce mi-a fost repartizată camera, m-am grăbit către biroul conferinţei, unde se ofereau materialele pentru zilele următoare. Din păcate, în timp ce așteptam la recepție, mi-a căzut haina și a dispărut. Am observat abia cu două zile mai târziu, la plecare. A fost probabil furată. Deci se poate întâmpla și la un hotel super-luxos din Washington! Primele momente petrecute în lobby m-au zăpăcit cu decoraţiile care îți luau ochii și cu mulţimea de oameni eleganţi, mergând probabil la o serbare de Crăciun. Canadiana împrumutată de la o prietenă nu a mai fost găsită, deși camerele de supraveghere arătau că intrasem cu ea în hotel.Read more…
Toronto nu e nici pe departe în zonele mai reci ale Canadei, totuși iernile pot fi aspre (momentan mă “bronzez” la Timișoara, la vreo +13oC). Verile, cam trei luni pe an, pot fi însă neplăcut de fierbinți, cu temperaturi de peste 30o – vreme tocmai bună pentru o vizită la micul complex sportiv cu teren de tenis și bazin de înot de la marginea ravenei dintre bloc și șosea. Din ravenă văd iepuri, vulpi, veverițe și alte drăgălășenii ale naturii care se furișează uneori pe sub gard și traversează în grabă aleea din jurul blocului, dar important e că de jur împrejur e verde și sunt și zone de umbră. Într-o zi fierbinte din vara trecută am coborât la bazin, m-am bronzat vreo jumătate de oră pe un șezlong, apoi mi-am făcut „norma” de înot – 100 de lungimi sau 2 km, nonstop, după care m-am întins din nou pe șezlong, am băut dintr-o răsuflare o jumătate de litru de apă, mi-am pus șepcuța cu cozoroc și ochelarii de soare și, total relaxat, am început să studiez lumea din jur. Erau vreo 25 de persoane, mai ales doamne, câțiva domni mai în vârstă, cu bastoane, și trei adolescente. Doamnele vorbeau destul de zgomotos, în farsi, și cum în blocul nostru sunt mulți iranieni (și chiar mă împrietenisem cu unii din ei), înțelegeam puțin din ce vorbeau doamnele pe care în sinea mea le numeam “coțofene”. Acești oameni au plecat cum au putut din Iranul islamic, infestat de mullahi și condus de ayatollahi foarte ostili și periculoși pentru dizidenți sau critici ai regimului. Canada este foarte primitoare atât pentru refugiați, cât și pentru teroriști, dar asta e altă poveste.Read more…
Luni, pe 16 februarie, a încetat din viață, la 95 de ani, Iudith Ardeleanu z’’l, fost medic cercetător în microbiologie, cu o carieră spectaculoasă la Institutul Cantacuzino. Și, începând cu vârsta de 78 de ani, după pensionare și internarea în căminul Moses Rosen, actriță și autoare de texte pentru spectacolele de teatru și dans ale colectivului Vârsta4. Am cunoscut-o pe Iudith Ardeleanu în 2009, la căminul Rosen și am lucrat împreună la șase spectacole de teatru, pentru care a contribuit la scenariu, în care, deși deja se sprijinea în baston, a jucat și a dansat. Pentru majoritatea spectacolelor a scris povestiri autobiografice și de familie, mărturii ale unei vieți pe cât de zbuciumate pe atât de speciale. A povestit despre părinții ei comuniști ilegaliști, despre cele 18 rude ucise la Auschwitz, despre iubirile pătimașe din familia ei și despre cum a fost acuzată de mamă că a devenit „prima capitalistă” din familie, pentru că și-a cumpărat o garsonieră în 1968… Iudith Ardeleanu s-a născut pe 16 ianuarie 1931, într-o familie de evrei săraci din Oradea, vorbitori de limba maghiară. Părinții ei au divorțat când Iudith și sora ei geamănă, Agi, aveau doar trei ani. Mama s-a recăsătorit și împreună cu noul soț a intrat în mișcarea comunistă ilegală. Au hotărât, în 1935, să plece la București. Iudith s-a despărțit de tatăl rămas la Oradea, a învățat obligat-forțat limba română și a rămas cu un dor de orașul natal, care o va bântui toată viața. Însă mutarea la București a salvat viața surorilor gemene. Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. 16 februarie. Weiberfastnacht (Carnavalul Femeilor). Joia asta am liber, căci astăzi începe al cincilea anotimp: carnavalul. La fel ca în fiecare an, timpul normal se oprește și la ora 11 și 11 minute, puterea e preluată de femei și de bufoni. Câșlegile încep cu gogoși, cu pupici și cu tobe. În ultimii ani, cu măsurile luate împotriva pandemiei, orașului i-a fost tare dor de toate acestea. Pe durata carnavalului, tot restul se estompează: războiul din Ucraina, întoarcerea la dictatură în atâtea locuri din lume, crimele împotriva femeilor în Iran, cutremurele din Turcia și din Siria, liniștea de moarte în Belarus.Read more…
În noaptea de 16 mai 2021, deținutul X s-a sinucis în celula sa din închisoarea militară Neve Țedek, în timp ce își aștepta procesul. Așa suna comunicatul laconic al armatei israeliene, difuzat în cerc restrâns la câteva zile după tragicul eveniment. Am fost mirat de acest comunicat. Era destul de neobișnuit ca cineva să fie numit „deținutul X” într-un comunicat oficial – de parcă ar fi făcut parte din enunțul unei probleme de algebră. Mă gândeam că în spatele acelui X se ascundea o taină. Am început să caut material. Am intrat și într-un grup pe Facebook care se ocupa de subiect. Așa am aflat că deținutul X avea nume și chip, dar ele nu puteau fi publicate nici atunci, nici cu câțiva ani mai târziu. Abia ieri, la cererea jurnalistului Omri Assenheim de la canalul de televiziune 11, interdicția a fost ridicată. Deținutul X se numea Tomer Eiges și era din Haifa. Fusese un elev cu o minte strălucită, un geniu al computerelor. La 16 ani a fost admis la Universitatea din Haifa, la știința calculatoarelor și într-un an a terminat ceea ce alții fac în trei. La 17 ani a fost angajat de o firmă de hi-tech. „La interviu i-am dat o problemă la care și ingineri cu experiență transpiră și a rezolvat-o cât ai bate din palme. Ca să mă conving, i-am dat încă una. A rezolvat-o și pe aceea. Am înțeles că am în fața mea un diamant”, spune patronul firmei care l-a angajat. Diamantul nu a lucrat acolo multă vreme, căci se apropia de vârsta încorporării. Fără dificultate a fost admis la celebra unitate 8200 (care analizează date și informații secrete), unde se concentrează tinerele genii ale Israelului, viitorii fondatori de start-up.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
