Cum mi-am petrecut războiul. Ziua a doua.

Copiii mei îmi trimit filmulețe care te învață cum să-ți baricadezi eficient casa. Asta indică starea de panică în care s-a ajuns. Până acum, fetele mele nici nu știau precis unde-și țin cheile apartamentelor. De ieri însă, teama că nu mai poți fi în siguranță în propria casă a pus stăpânire pe toți. Analistul politic Ovidiu Raețchi scrie că timp de câteva ore, peste un secol de istorie s-a evaporat și Sderot 2023 a devenit Chișinău 1903, locația unui pogrom de tristă amintire care l-a făcut atunci pe poetul Chaim Nahman Bialik să scrie poemul “Orașul măcelului”. Statul Israel a fost creat și ca o poliță de asigurare pentru evreii din toată lumea că acest gen de masacre nu se vor putea repeta. Însă în ziua de ieri, această poliță nu a avut acoperire. Imaginile venite de pe front – da, acum îi putem spune așa – sunt cutremurătoare. Într-una din ele, teroriștii din Hamas au luat ostatecă o femeie bătrână, poate chiar supraviețuitoare a Holocaustului, în chiotele de bucurie ale gloatei. Pe imaginile care îmi parvin pe telefon prin WhatsApp nici nu vreau să mă uit. Citesc statistici în ceea ce privește numărul victimelor. Ulterior statisticile devin nume, iar mai târziu chipuri. Îi vezi acolo, copii cuminți, în fotografii liniștite de familie, figuri adolescentine care nu se vor mai maturiza niciodată. Ar putea fi acolo propriul tău copil, chiar îi și seamănă un pic. Read more…

Cum mi-am petrecut războiul. Prima zi.

7 octombrie este, întâmplător, și ziua mea. Hamasul mi-a pregătit o petrecere surpriză. E drept că nu doar mie. I-au surprins mai ales pe cei din sistemul de pază și securitate internă israeliene Shabak si Shin-Bet care au fost complet nepregătiți în fața infiltrării masive a militanților Hamas pe teritoriul Israelului, azi dimineață.  Fiecare popor are traumele lui. Japonezii au Hiroshima, americanii au Pearl Harbor si 9/11 . Evreii au traume cât toți ceilalți la un loc. Una din ele este Războiul de Yom Kippur din 1973. Si atunci am fost luați  pe nepregătite. Şi atunci concepția că așa ceva nu se poate intâmpla s-a prăbușit într-o clipită. Mulți spun că ceea ce se intamplă astazi seamănă mult cu Yom Kippur 1973. Îl privesc pe Netanyahu și o văd pe Golda. Mă mai intreabă unii prieteni cum suntem. Noi suntem bine. Cel puțin 100  dintre ai noștri nu sunt. Şi cifrele cresc din oră în oră. Uneori supraviețuirea ține de geografie. Unele kibuţuri din sudul țării, aproape de Gaza, au fost ocupate  de teroriști şi locuitorii au fost  luați ostateci. Soarta lor este deocamdată necunoscută .Read more…

Femeia în bluză galbenă

Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…

A păstra sau a nu păstra…

Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă. Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[talcioc] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite…Read more…

Mătușa cea zurlie și formele creștinătății

Mama mea avea o mătușă, pe nume Klari, pe care o cunosc numai din povești. Era sora mai tânără a bunicii mele. Exact ca în povești, surorile nu puteau fi mai diferite decât ele două. Bunica era o ființă armonioasă, liniștită, dar tenace. Făcuse medicina la Viena alături de viitorul ei soț. Cânta minunat la pian și mai târziu, pentru a-și nostrifica diploma în România, și-a dat examenul în limba română la vârsta de patruzeci de ani. În schimb, mătușa cu nume luminos era veselă, apucată, încăpățânată, un spirit liber. La frageda vârstă de nouăsprezece ani, ca să i-o ia înainte surorii, s-a măritat cu un ofițer rus alb refugiat, cu ani buni mai în vârstă decât ea. Pentru a-i place, se lăsase operată în diverse părți, printre altele și-a operat nasul. Dar trebuie amintit că era foarte înzestrată în ce privește însușirea anumitor limbi străine (vorbea, scria și citea trei limbi europene). Prima căsătorie nu a durat prea mult. După acest exercițiu de forță s-a îndrăgostit până peste cap de un tânăr german. L-a luat de soț și pe acesta. Familia lui nu a fost de acord cu căsnicia dacă viitoarea consoartă nu trecea la religia familiei, cea evanghelică. Zis și făcut, din dragoste tușica s-a creștinat cât ai zice pește. Dar nici căsnicia aceasta nu avea să fie prea trainică. Read more…

“Mergem în Hawaii!”

Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea. La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere. Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe.Read more…

Savanți autiști

Spectrul autist sau autismul este o tulburare de dezvoltare a creierului care afectează abilitățile de comunicare ale persoanei cu cei din jur și modul în care aceasta percepe și înțelege lumea. Spectrul autist cuprinde persoane cu manifestări diferite și de gravități diferite. De exemplu unii autiști nu vorbesc de loc, iar alții stăpânesc perfect una sau chiar mai multe limbi. De obicei, tulburarea este recunoscută înaintea vârstei de doi ani, dar uneori poate apărea abia la o vârstă adultă. Autismul nu este o „boală” propriu-zisă, el nu poate fi tratat și vindecat. Individul afectat poate fi doar ajutat să se descurce mai bine în viața de zi cu zi. Cauza exactă este necunoscută, dar probabil ea rezultă din combinația mai multor factori: genetici, prenatali, din timpul nașterii, precum și factori de mediu. Afecțiunea poate fi transmisă genetic, dar probabil contribuie mai multe gene, pentru că autismul este adesea însoțit de tulburare hiperactivă cu deficit de atenție (ADHD), epilepsie și diverse alte deficite intelectuale. Faptul că nu se cunoaște cauza acestei tulburări a fost folosit în mod nefast de șarlatani care ori au falsificat rezultatele unor cercetări, ori au exploatat prostia unor cercetători.Read more…

Samuel Beckett – un alt irlandez

“Cartea asta nu o mai citesc, deși am ajuns aproape la jumătate. Este prea depresivă. Mă gândesc destul la moarte, nu am nevoie să citesc așa o carte” – mi-a spus într-o zi tatăl meu. M-am uitat la ea. Samuel Beckett în ungurește. Pe Beckett îl știam încă din România, (Așteptându-l pe Godot), figură proeminentă în rândurile creatorilor teatrului absurd. Îl știam mai curând comic, ori tragi-comic, decât depresiv. L-am întâlnit din nou, cu câțiva ani în urmă, când am început să citesc mai multe despre James Joyce. Ambii s-au născut în Irlanda, Joyce în 1882, Beckett în 1906, au studiat în Dublin și au emigrat, Joyce în 1904 și Beckett în 1928. Ambii s-au stabilit în Franța, Joyce abia în 1920, după ce a migrat prin Austro-Ungaria, Italia și Elveția. S-au cunoscut ca emigranți irlandezi la Paris. Beckett a făcut eforturi să intre în cercul lui Joyce care nu numai că era mai în vârstă, dar era și celebru. Bârfele spun că Lucia, fiica lui Joyce în vârstă de 21 de ani, balerină talentată, ar fi înțeles greșit intențiile lui Beckett, care avea atunci 22 de ani – acesta fiind interesat doar de tatăl ei – și mai puțin de ea. Aproximativ în aceeași perioadă au apărut la ea primele semne ale schizofreniei, boală care va duce la internarea ei în diverse azile în Franța, Austria și Anglia până la sfârșitul vieții, în anul 1982. Beckett s-a decis să devină scriitor de limbă franceză, nu degeaba studiase limbile romanice la Trinity College din Dublin.Read more…

50 de ani de la Războiul de Yom Kipur

În această săptămână în Israel se marchează 50 de ani de la cel mai lung, dificil și problematic război (cu excepția Războiului de Independență) dus de armata israeliană împotriva vecinilor arabi, război care ar fi putut să se termine cu o catastrofă, cu dispariția statului evreu. În afară de moartea a 2500 de militari, acesta a determinat demisia premierului israelian Golda Meir, a generalului Moshe Dayan, a mai multor militari de rang înalt care conduceau serviciile de informație ale statului și cu sfârșitul generației „părinților fondatori” ai Israelului, Golda Meir fiind ultimul reprezentant care a îndeplinit funcția de prim-ministru. Nu ne revine nouă, celor din afara Israelului, să facem aprecieri asupra mersului războiului care, în fond, s-a încheiat cu victoria Israelului, dar diverși analiști militari, strategi și oameni politici din Israel au făcut acest lucru și au ajuns la concluzia tristă că da, suprastructura militară a purtat o parte din vină, mai puțin Golda Meir care în perioada anterioară războiului a avut presentimentul că lucrurile nu merg bine și că ar trebui să se ia măsuri de pregătire, ceea ce parțial a și făcut. Situația de atunci din Israel, desfășurarea războiului, toate dificultățile întâmpinate de premier pe plan intern, în cadrul propriului guvern, și pe plan extern, în relațiile cu alte state, se regăsesc în volumul Golda Meir: Viața mea, lansat recent, apărut la inițiativa Ambasadei Israelului din București și a Complexului Laude-Reut. De menționat că lansarea a fost realizată chiar în ajunul sărbătorii de Yom Kipur.Read more…

”Romanul a murit. Și nicio forță din lume nu va învia această formă literară”

Nu întâmplător am pus titlul de mai sus între ghilimele. Fraza nu-mi aparține mie, ci lui Varlam Șalamov, celebrul povestitor (da, povestitor, nu scriitor), autorul Poveștilor din Kolîma, una din cele mai sumbre și mai triste culegeri de povești din gulagul stalinist. Fraza cu pricina m-a pus pe gânduri. Ea apare în prefața primului volum de povestiri de care aminteam, o prefață de peste 20 pagini(!) în care autorul își prezintă opiniile despre cum trebuie să arate literatura vremurilor noastre. Nu voi plictisi cititorul cu prea multe amănunte din perorația în scris a autorului acelor povești, perorație care îți ridică părul măciucă și care indică cu exactitate magnitudinea cruzimii și neomenia regimului introdus de ”Soarele Popoarelor” între cele două războaie mondiale. Volumul de peste 500 pagini conține vreo 60 povești, toate adevărate, ai căror eroi sunt ”oameni fără biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul. biografie, fără trecut și fără viitor”, așa cum îi definește autorul.

Și deși Șalamov e conștient de faptul că nu e primul care a introdus în literatura universală povestirile luate din ceea ce el numește ”viața vieții”, prefața indică fără semne de întrebare opinia autorului despre inutilitatea romanului în zilele noastre.Read more…

Cu trenul electric la Arad

Dacă am povestit despre trenul din Ierusalim, urmarea logică este să povestesc și despre trenul electric din Arad, mai ales că este un subiect aproape necunoscut în afara împrejurimilor imediate ale orașului și localnicii se laudă că acesta este primul tren electric din Europa de Răsărit și al optulea din lume – o adevărată piesă de muzeu.  În zilele noastre el este denumit „Săgeata verde”, dar primele garnituri erau gri; culoarea verde a apărut mai târziu, ca un mijloc de camuflaj în timpul războiului.  Oricum, eu mi-l amintesc numai ca „trenul electric din podgorie”, iar fratele meu îl numea în zeflemea: „trăcăneața”.  Era ideea lui, așa un cuvânt nu există în limba română, o onomatopee care imita țăcănitul molcom al roților pe șine – teoretic viteza maximă era 45 km pe oră, dar cu atâtea opriri, un drum de 20 km dura în jur de o oră.  Ce rost avea un tren care mergea atât de încet?  Ei bine, avea rost!  Era strămoșul transportului suburban modern. În jurul Aradului se află un număr de sate mari și bogate, mai ales cele de la poalele munților Zărandului, unde de ani și ani se cultivă vița de vie și pomii fructiferi – Podgoria Aradului.  Până azi îmi amintesc vinul de Miniș, vișinele de Mâsca…  Locuitorii aveau nevoie de un mijloc de a ajunge la oraș și de a-și aduce marfa la piață într-o vreme când încă nu prea erau mașini. Read more…

Crocodilul la magazinul de delicatese. O fabulă în proză

La drept vorbind, Vlad Decebal Popescu (cunoscut ca Vlăduț), un aligator în vârstă de cinci ani de la Grădina Zoologică Băneasa, nu avea niciun motiv să evadeze. Dimpotrivă, era foarte îndrăgit atât printre colegii săi reptile, cât și printre colocatarele înaripate originare din America de Nord. Printre rezidenții grădinii el se remarca prin curiozitatea lui mult mai mare ca a oricărui crocodil bine crescut. Interesul tânărului Vlăduț față de lumea de afară s-a trezit într-o după-amiază de joi, când a prins câteva fragmente din conversația maimuțelor, vecinele sale, la o partidă de poker. Se discuta despre fluctuațiile cursului materiilor prime listate la bursă și despre oportunitățile de investiții în acest domeniu. Până acum, pe Vlăduț îl duruse în cot de tot ceea ce se întâmpla în lumea din afara habitatului său. Și de ce nu? În cei cinci ani ai săi nu făcuse decât înot, plajă, relaxare și la ora mesei, la ora 13:45 fix, deschidea larg gura ca să prindă micii cu muștar aruncați de Gică Forțescu, îngrijitorul său. Gândindu-se că discuțiile pe teme economice i-ar putea prinde, Vlăduț și-a continuat cercetările preluând informații utile și din convorbiri cu antilopele africane de peste drum.Read more…

Exasperări autumnale 1

Mult trâmbițata contraofensivă ucraineană de primăvară, care a început vara, s-a fâsâit. De fapt s-a rezumat la câteva încercări de străpungere a liniilor defensive ruse, trei la număr. Au existat câteva mici succese punctuale de penetrare parțială a primei linii de apărare, dar din punct de vedere strategic cele câteva zeci de kilometri pătrați recuceriți, de multe ori doar trecător, nu au nicio relevanță. Recapturarea câte unui sat părăsit sau a unei părți de zonă industrială făcute praf de bombardamente, unde se arborează steagul ucrainean, mediatizate intens de presa occidentală, au doar valoare de simbol de moment. Este demn de relatat faptul că în paralel are loc o ofensivă rusească limitată în regiunea Harkov și Donețk, pe care mass media vestică o trece sub tăcere, dar care a repurtat câteva succese limitate, câteva sute de kilometri pătrați recuceriți de la ucraineni. Practic această contraofensivă ucraineană constituie ultima șansă a Kievului de a recupera militar teritoriile naționale pierdute. Este clar că ajutorul occidental a început să se reducă drastic față de nivelurile de acum un an. Actualul periplu diplomatic al președintelui Zelenski în SUA și Canada vine să confirme acest fapt.Read more…

Amintiri despre războaiele Israelului

Prezentele note sunt o redare foarte succintă a războaielor Statului Israel, fiind mai curând un „mixtum compositum” al amintirilor mele. Unele informații le-am primit abia după ianuarie 1980, când am sosit în Israel. 1948 Războiul de Independență. O bună parte din evreii din Ploiești s-au adunat pe terenul din fața fostei grădinițe Predinger de lângă Templul Coral, pentru a sărbători întemeierea Statului Israel. Seara, poetul Paizer a cântat melodia La Tel Aviv e întotdeauna primăvară. Doar câțiva inițiați știau despre Războiul de Independență, presa vremii nu a amintit acest episod. Rudele soției, din Buhuși și Bacău, ajungând la Haifa, au primit imediat arme și au fost trimiși pe front. Câțiva frați din aceeași familie au căzut la datorie. 1967 Războiul de Șase Zile. Seara, împreună cu alți ingineri, predam la școala de maiștri a uzinei. În pauză, un coleg răutăcios, cunoscut ca antisemit, mă abordează, simulând un accent idiș: – Ehei, te văd supărat, „frații noștri” au probleme. În săptămâna următoare, tipul mă abordează din nou: – Dee, acum te văd vesel, „frații noștri” au ajuns la Suez! Am evitat să-i răspund, deși avea dreptate. Pe culoar, un tehnician, cu ziarul Scânteia în mănă, exclamă: – Nu înțeleg, dacă arabii au câștigat războiul, de ce Israelul trebuie să dea înapoi teritoriile ocupate?Read more…

Pprrpffrrppffff – Soluția ghicitorii

Andrei Herzlinger îşi încheia articolul despre James Joyce, publicat în numărul trecut al revistei noastre https://baabel.ro/2023/09/james-joyce/ autorul, cu următorul text:

“În încheiere vă adresez o provocare. Penultimul cuvânt din capitolul XI, Sirene, al romanului Ulise este Pprrpffrrppffff, cuvânt alcătuit din 15 consoane. Îndrăznește cineva să citească ultimele rânduri ale capitolului[8] și să-și facă o idee ce voia să spună J. Joyce prin acest cuvânt? „Nu știu destulă engleză” nu este o scuză, se poate folosi ediția românească – James Joyce, Ulise, Editura Univers, traducere și note Mircea Ivănescu, 2012, pagina 279. Doresc mult succes tuturor celor îndrăzneți!”

Toată stima celor care au încercat. Noi am primit (la Comentarii) un singur răspuns, eufemistic, din partea Monicăi Ghetz:”Read more…

Operațiunea Damocles

Evenimentele istorice petrecute curând după întemeierea statului Israel sunt învăluite într-o aură de aventură și de romantism. Acest lucru însă nu trebuie să ne inducă în eroare: era vorba despre interese vitale ale tânărului stat care lupta pentru supraviețuire. Operațiunea Damocles a fost campania Israelului pentru a-i împiedica pe inginerii germani să dezvolte arme moderne în serviciul Egiptului, în special rachete balistice și avioane de luptă. Înfrângerea suferită în războiul din 1948-49 l-a determinat pe conducătorul egiptean Nasser să caute modalități de modernizare a arsenalului care consta în mare parte din stocuri britanice rămase după al Doilea Război Mondial. Părea logic ca arabii, care erau nu numai antisemiți, ci și mari admiratori a tot ce era german, să se adreseze constructorilor de arme din fosta Germanie nazistă, printre care oricum mulți erau șomeri. Prin urmare, între sfârșitul anilor 1950 și mijlocul anilor 1960, industria de armament egipteană a angajat câteva sute de specialiști germani. Ei au fost recrutați de comerciantul de arme Hassan Sayed Kamil, fiul unui egiptean și al unei elvețience. Ca multimilionar, Kamil locuia într-o vilă elegantă cu o priveliște încântătoare asupra orașului Zürich și își împărțea timpul liber între partide de vânătoare în Carpați și excursii de pescuit în Canada. Era inginer mecanic, absolvent al prestigiosului ETH Zürich și lucrase în industria elvețiană de armament, la firma Oerlikon-Bührle. Avea legături directe cu Nasser și la cererea acestuia a contribuit la întemeierea industriei egiptene de armament.Read more…

Arsenie. Viaţa de apoi – “Orice creştin adevărat ar trebui să vadă acest film”.

Am văzut de curând extraordinarul film scris şi regizat de Alexandru Solomon: “Arsenie. Viaţa de apoi”. Un film a cărui interdicţie este imperios cerută de arhiepiscopia Aradului şi cea a Sibiului[1]. Chipurile, mirenii ‒ care cer canonizarea lui Arsenie Boca (1910-1989) ‒ ar fi nemulţumiţi de felul în care regizorul (necredincios, ba chiar evreu) prezintă viaţa “de sfânt” a călugărului (relatiile sale cu Miscarea legionara, raporturile cu Securitatea comunista, presupusele miracole infaptuite etc). Mă mir că limbutul ÎPS Teodosie al Tomisului nu s-a pronunţat încă în această privinţă. Cu siguranţă, grupări politice naţionalist-populiste, gen AUR, o vor face cât de curând. S-ar putea ca efectul să fie contrar şi filmul lui Solomon să cunoască un succes neaşteptat. Eu îl recomand cu căldură pt că ne prezintă România post-comunistă dintr-o perspectivă inedită.Read more…

O vizită la doamna doctor Mirjam Bercovici

De la bun început trebuie să precizez: nu a fost o vizită obișnuită, ci una care marca un eveniment. Doamna doctor Bercovici a împlinit incredibila vârstă de 100 de ani! Și cuvântul ”incredibil” nu l-am folosit pentru anii ei. Întâmplător (sau nu, ținând cont și de cele peste opt decenii ale mele), sunt înconjurată de persoane care, dacă nu au aceeași vârstă cu domnia sa, se apropie de ea. Dar niciuna nu are nici pe departe felul de a fi al doamnei Mirjam, cum o numește toată lumea. Știa de ce vin la ea, de altfel nu făceam parte din ”primul eșalon”. De două zile, mi-a povestit, arătându-mi florile răspândite în toată casa, primea felicitări de la o lume întreagă – și nu numai din România, ci și de peste hotare, din Israel, din Germania… Modestă, mi-a spus: ”Nu știam că atât de multă lume mă cunoaște” – a fost replica la informația pe care i-am dat-o, că aproape 100 de persoane au felicitat-o pe Facebook. Doamna Mirjam nu are Facebook, „nu-mi place să mă dezbrac în fața lumii”, de aceea m-a rugat să-i citesc câteva nume, unele cunoscute, oameni apropiați, altele mai puțin cunoscute. Asculta înșiruirea cu mirare, nu conștientiza că a devenit persoană publică, în cel puțin trei ipostaze: ca medic pediatru, când ani de zile îi vindeca cu succes și cu blândețe pe cei mici, ca supraviețuitoare a Holocaustului, când a ținut să împărtășească lumii din experiența sa dramatică de deportată în Transnistria și ca autoare foarte citită în revista Baabel.Read more…

Golda Meir și războiul de Yom Kipur

Golda Meir a fost a doua femeie din lume aleasă în mod democratic ca prim-ministru în 1969, prima fiind Sirimavo Bandaranaike în Ceylon / Sri Lanka, în 1960. Viața Goldei Meir (Mabovitch) (1898-1978). S-a născut la Kiev și în 1906 familia a emigrat în Statele Unite. După ce a devenit profesoară la o școală din Milwaukee, a aderat la mișcarea sionistă a muncitorilor. În 1921 Golda, pe atunci Goldie Mayerson (sau Meyerson) și soțul ei au emigrat în Palestina mandatară, stabilindu-se în chibuțul Merhavia. Acolo au lucrat în agricultură. În 1924 s-au mutat la Ierusalim, unde li s-au născut un băiat și o fată. În 1934 a intrat în conducerea Sindicatului Muncitoresc Evreiesc (Histadrut), iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost membră a Agenției Evreiești. A fost una dintre semnatarii Declarației de Independență a Israelului, în 1948. În 1952 a ocupat postul de ministru al muncii, iar în 1956 a fost numită ministru al afacerilor externe. Între 1969-1974 a ocupat poziția de Prim-Ministru al Israelului. După războiul de Yom Kipur, Golda a demisionat. Read more…

James Joyce

Rândurile de mai jos au fost scrise pentru iubitorii de literatură care nu au auzit niciodată de James Joyce și au trăit foarte bine și așa, precum și celor care s-au apucat să citească Ulise, dar, ajungând la capitolul trei, au renunțat deoarece nu știau că romanul devine captivant și relativ citibil începând cu capitolul patru. Nu are rost să le citească nici literații, nici foștii studenți din țările vorbitoare de limbă engleză și nici cei ca mine, amatori obsedați de această vedetă, considerat ca unul dintre cei mai mari scriitori de limbă engleză din secolul XX. Desigur că nu am intenția să concurez cu miile de studii, note, cărți, monografii, biografii, antologii etc., care se ocupă de cele mai felurite aspecte ale vieții și operei lui J. Joyce. Aș dori doar să îi provoc pe cei care cred în ei înșiși să încerce. Într-o zi, după ce m-a văzut citind din nou paginile tipărite din Shmoop și Spark, înainte de a începe să recitesc pentru a nu știu câta oară un capitol din Ulise, soția mea, ea însăși o consumatoare zeloasă de literatură, m-a întrebat „De ce ar citi cineva o carte pe care nu o poate înțelege singur?” Nu am putut decât să-l citez pe G. L. Mallory. Acum o sută de ani, fiind întrebat „De ce ai vrut să urci pe Muntele Everest?” a răspuns: „Pentru că este acolo.” Și cum nimeni nu urcă pe Everest fără o pregătire prealabilă, fără ajutorul localnicilor și a celor care au făcut-o ori au încercat să o facă, nici eu nu am citit opera lui J. Joyce fără mult ajutor – găsit fără mari dificultăți.Read more…