Într-o zi, cred că era prin anii 1980, mă plimbam prin apropierea Porții Damascului. Chiar vizavi se află autogara Ierusalimului de Est, de unde pleacă autobuzele spre Ramallah, Hebron, Betleem etc. Deodată privirea mi s-a oprit pe ceva ciudat: toate inscripțiile de pe autobuze erau în arabă și chiar numărul liniei era ininteligibil. (Menționez că a fost cu ani în urmă – în zilele noastre se folosesc numerele obișnuite, dar în alte țări, de exemplu în Egipt, continuă să fie folosite cifrele arabe.) Cifre arabe? Cum adică? Eu credeam că toată lumea folosește cifre arabe și doar în situații speciale se folosesc cifrele romane (clasa a III-a, Ludovic al XIV-lea, secolul XX…). Pe atunci nu era internet, așa că întrebarea a rămas fără răspuns. Poate a venit timpul să caut explicația? Cu aceeași ocazie ar trebui să văd și cum funcționează cifrele ebraice tradiționale, pe care niciodată nu le-am înțeles ca lumea. Încă din zorii civilizației a apărut nevoia de a ține socoteala turmelor, a recoltelor, a birurilor, a datoriilor – o societate nu putea funcționa fără aritmetică. Cea mai veche formă de a ține socoteli erau crestăturile pe răboj. Read more…
Regina Jonas – prima femeie rabin din lume
“A fi binecuvântat de Dumnezeu înseamnă a dărui altora binecuvântări, bunătate și loialitate, indiferent de loc și de situație”. Acestea au fost ultimele cuvinte scrise de Regina Jonas la Theresienstadt, înainte de a fi trimisă la moarte la Auschwitz. De-a lungul istoriei femeia a avut adesea un rol secundar, limitat la îngrijirea familiei și a copiilor. Era lipsită de multe drepturi care pentru bărbați par de la sine înțelese. Și poate nicăieri inegalitatea nu este mai evidentă ca în cele trei mari religii monoteiste: funcțiile de preot, imam sau rabin erau (și într-o mare măsură mai sunt) ocupate exclusiv de bărbați. În secolul al XIX-lea femeile din Europa Occidentală s-au emancipat treptat, au început să învețe și să practice medicina, ingineria, științele, să scrie cărți, să învețe ziaristica și să predea la școli și la universități. Așa a apărut în Germania prima femeie rabin din lume, Regina Jonas. Dar cum se face că a rămas atât de puțin cunoscută? Nici măcar foștii ei colegi, rabinul Leo Baeck și psihoanalistul Viktor Frankl nu au găsit de cuviință să o amintească după Holocaust. Oare au uitat-o din motive de mândrie masculină?Read more…
Treizeci de ani de la o revoluție în chirurgie
Acum 30 de ani s-a produs un eveniment important în chirurgie: s-a introdus chirurgia mini-invazivă care a fost prezentată pentru prima oară în în 1992, la Congresul de Chirurgie endoscopică de la Göttingen. Este vorba în primul rȃnd de chirurgia laparoscopică, iar ceva mai tȃrziu, de chirurgia robotică (despre care voi scrie cu altă ocazie). Metoda laparoscopică poate fi folosită atât în scopuri diagnostice (de exemplu biopsii), cȃt şi în scopuri terapeutice. Istoric vorbind, încă din 1853 Jean Désormeaux construieşte primul endoscop iluminat, folosit în urologie. Douăzeci de ani mai târziu Nitze din Dresda şi Leiter de la Viena reuşesc prima cistoscopie cu un aparat inventat special pentru a putea examina vezica urinară.Read more…
Pe acoperiş, în compania îngerilor
L-au întrebat de ce investeşte atâta efort în decorarea vârfului clădirilor pe care le proiectează. La urma urmei nimeni nu le va vedea. Le-a răspuns: “Iertaţi-mă, Excelenţă, îngerii le vor vedea.” Un perfecţionist ca nimeni altul, arhitectul modernist catalan Antoni Gaudi, al cărui nume este omolog cu oraşul Barcelona, a rostit aceste cuvinte referindu-se la turlele catedralei Sagrada Familia, proiectul cel mai drag inimii sale, căruia i-a consacrat ultima parte a vieţii, curmate pe neaşteptate înainte de a-şi duce construcţia la bun sfârşit. Un edificiu în stil neogotic, original şi excentric, care îţi poate solicita adaptarea sau ajustarea unei estetici convenţionale și îmbrăţişarea unui stil intrepid coloristic și structural. Când am vizitat catedrala în 2006, interiorul ei era încă un imens şantier, dar construcţia progresează şi se estimează că va fi terminată în 2026, când se vor împlini 100 de ani de la accidentul fatal cu tramvaiul. Replica lui Gaudi la întrebarea arhiepiscopului care îi vizita catedrala în construcţie și atenţia lui la detaliu sunt trăsături valabile și pentru clădirile civile care au precedat-o, imobile executate pentru diverşi patroni care îi apreciau stilul, marcat la început de influenţe orientale (Casa Vicens), dar evoluând ulterior spre un stil naturalist care îi oferea mai multă libertate de creaţie și de explorare a naturii.Read more…
Casa mobilă
Nu mai am acces la aproape niciuna din casele copilăriei mele. S-au vândut, s-au transformat, au dispărut cu totul. Oamenii din ele au murit. Încerc să le reconstitui din amintiri. Din cuvinte și din tăceri. Una din cele mai vechi și dragi e legată de un jurământ al tăcerii. Sunt în Dobrogea, la poalele Munților Măcinului, în casa în care s-a născut Mama. Sunt doar cu Bunica. Tocmai am împlinit cinci ani, Bunicul a murit de câteva luni. E toamnă târziu, afară e frig și deja întuneric. Teracota e fierbinte. Atât de fierbinte, că nu pot sta cu spatele lipit de ea. Învăț să cos pe etamină. Stau pe un scăunel la picioarele Bunicii, care coase și ea. Cred că vorbesc mult, întreb și iscodesc, pentru că Bunica îmi propune un joc: să vedem cine tace mai mult. Avem și o poezioară care dă semnalul de început: La popa la poartă, E-o pisică moartă, Cine-o râde și-o vorbi s-o mănânce coaptă, cu mărar, cu pătrunjel, cu untură de cățel.Read more…
Jumătăţile din… autobuz
La începutul Mileniului III, când telefoanele celulare începuseră să se răspândească, am întrebat-o pe mama (rămasă văduvă dureros de brusc) dacă nu şi-ar dori unul. Mi-a răspuns în stilul ei direct şi tonic: „De ce? Ca să sune în autobuz şi eu să răspund: Sunt în autobuz?”. Era un argument foarte nostim dar neconvingător, astfel încât i-am făcut cadou un telefon mobil pentru liniştea (sau neliniştea mea). Pe de o parte eram mai puţin îngrijorată, având mijlocul de a o găsi oriunde ar fi fost, pe de altă parte eram neliniştită dacă nu-mi răspundea, închipuindu-mi că a intervenit cine ştie ce nenorocire. De altfel, înţelegeam obiecţia mamei, pentru că şi eu, o bună bucată de vreme, am resimţit acut atât disconfortul soneriilor stridente ale telefoanelor mobile în locurile publice, cât şi senzaţia frustrantă că o persoană singură aflată în proximitatea mea vorbea cu glas tare, dar nu mi se adresa mie… Prima reacţie era să mă îndepărtez cât mai repede, ca să nu „trag cu urechea” la o discuţie care nu mă privea.Read more…
Din amintirile unui pacient fidel al spitalului Emilia Irza
Acest articol este un ecou la amintirile doamnei doctor Mirjam Bercovici, apărute recent în revista Baabel. Am citit cu interes amintirile, mai ales pe cele legate de spitalul Emilia Irza pe care l-am cunoscut bine în copilărie, eu fiind fiul doctorului Bercu Weintraub, pomenit de stimata doamnă doctor. Între anii 1952 și 1957 am pășit pragul spitalului de vreo 14 ori, fiind internat pentru perioade între două săptămâni și o lună și jumătate cu două hepatite și vreo 12 nefrite (boală inflamatorie a rinichilor). Prima internare a fost în ziua de 15 septembrie 1952, care ar fi trebuit să fie prima mea zi de școală, în clasa întâi. Cu o zi înainte am făcut hepatită epidemică. Am fost internat la Emilia Irza, noul spital pentru copii inaugurat în 1951 și condus de Dr. Bercu Weintraub, director la numai 36 de ani. Am fost internat într-un salon mare cu mai mulți copii, ceea ce pentru mine a fost o experiență inedită. Read more…
Toamna vieții
O dimineață de octombrie. După prima ploaie care vestește venirea toamnei, cu mirosul plăcut al ierbii ude, sunt singurul care stă așezat comod pe un scaun pe pajiștea piscinei. Vremea s-a răcit, bazinul a fost acoperit pentru iarna care vine, apa nu va mai reflecta razele îmbietoare ale soarelui. În fața mea e o construcție nouă, viitoarea piscină acoperită. Mă gândesc că va mai trece o bucată de vreme până va fi gata și regret vara care a trecut, soarele cald, vocile vizitatorilor, cu veselia copiilor, miresmele mâncărurilor din ghereta unde doi tineri pregăteau șnițele gustoase. Puțini oameni trec pe iarbă în drum spre bazin, sunt cei pe care îi întâlnesc de obicei ori de câte ori vin să înot. Privirea mi-e atrasă de o pereche pe care nu am mai întâlnit-o. Un bărbat înalt cu părul alb, îmbrăcat sportiv, cu un rucsac pe spate, sprijinindu-se de un baston, și alături de el o femeie cam de o vârstă cu el, cu o rochie frumoasă de vară și cu o pălărie asortată, care mergea și ea cu un baston.Read more…
Copilăria mea la Bistrița (1949-1964)
Am venit la Bistrița la vârsta de doi ani, cu părinții mei, Lazăr și Ilona-Lili. Locuința noastră de pe strada Ion Luca Caragiale No. 11 am închiriat-o de la Comunitatea Evreiască. Acolo s-a născut sora mea, Helen, în iunie 1949. Tata s-a angajat ca cizmar la Cooperativa Unirea. La vârsta de cinci ani m-am dus la heider (școala evreiască), unde preda cunoscutul. La șapte ani am intrat în clasa întâi, la Școala Medie Mixtă de pe bulevardul Republicii. Îmi aduc aminte de prima mea învățătoare, doamna Bârsan, care vorbea perfect românește, dar cu accent rusesc, fiindcă era din Basarabia. Ea ne-a învățat alfabetul românesc cu ajutorul poveștilor. Ea era o învățătoare pedantă și ne cerea să scriem caligrafic literele și cuvintele, până am format propoziții întregi. Cu ea am făcut primii pași în matematică, începând de la 1+1, până am ajuns la tabla înmulțirii. Doamna Bârsan era o învățătoare strictă, iar eu, Iosif cel mic, o ascultam cu multă atenție și seriozitate. Read more…
1700 de ani de viață evreiască în Germania
Un vechi prieten care locuiește în Germania mi-a povestit că anul acesta se sărbătoresc 1700 de ani de la prima atestare documentară a evreilor pe teritoriul Germaniei. (De fapt ar fi trebuit să fie anul trecut, dar s-a amânat din cauza pandemiei.) 1700 de ani?? Pentru mine a fost o surpriză. Știam despre evrei în Germania nu mult după anul 1000, sinagoga din Erfurt, despre care am mai scris, datează din secolul al XII-lea, https://baabel.ro/2018/10/tezaurul-din-erfurt/ dar despre o vechime de 1700 de ani nu știam. În urmă cu 1700 de ani o mare parte a Germaniei actuale se afla sub stăpânire romană. Ea era împărțită în două provincii: Germania Superior și Germania Inferior, iar Rinul, care a fost și este navigabil, era principala arteră de comunicație. Colonia Claudia Ara Agrippinensium (Köln din zilele noastre) era capitala Germaniei Inferioare. Era un centru comercial și militar important, avea și propriul pod peste Rin. Ar fi logic ca odată cu ocupația romană să vină și un oarecare număr de evrei. (De altfel același lucru se presupune și despre prezența evreilor în România – doar că descoperirile arheologice nu sunt foarte convingătoare – existența unor monede dovedește numai legături comerciale, nu neapărat o comunitate evreiască stabilă.) Săpături făcute în orașele Köln, Worms și Speyer au scos la iveală rămășițele unor sinagogi și băi rituale (mikve), dar acestea datează din secolul al XI-lea. Existența unor sinagogi mai vechi este atestată documentar, dar nu se știe cum arătau și de aceea nu au fost recunoscute ca atare de arheologi. Și în orice caz, odată cu întărirea creștinismului în Imperiul Roman, construcția de sinagogi a fost interzisă.Read more…
Benjamin Netanyahu în drum spre un nou mandat
Alegerile legislative din Israel desfășurate pe 1 noiembrie au avut cel puțin un rezultat pozitiv: au pus capăt unei incertitudini de guvernare și au asigurat o majoritate, dacă nu confortabilă, cel puțin peste minimul necesar de 61 de deputați din cei 120 cât numără Knesset-ul. După numărarea a peste 85 la sută din voturi, Likud (32 de deputați), împreună cu aliații săi – partidele religioase Shas (11 locuri), Iudaismul Unit al Torei (8) și partidul de extremă-dreaptă Sionismul Religios (14), dispun de 65 de locuri. Chiar dacă două partide aflate în expectativă, Meretz-stânga și partidul arab Balad, ar depăși pragul de 3,25 la sută, Likud probabil ar pierde unul sau două locuri, dar majoritatea, de-acum mai fragilă, se va menține. Opoziția anti Netanyahu, fără cele două partide arabe care au intrat în Knesset – Lista Arabă Unită și Hadash-Taal – a obținut un total de 50 de locuri. Aceste rezultate deschid calea unui nou mandat al lui Benjamin Netanyahu, (cel de-al cincilea), după cele din 1996-1991 și 2009-2021, o revenire spectaculoasă la care o parte din clasa politică și opinia publică israeliană nu se aștepta. Aceștia nu au ținut cont de tenacitatea fostului premier care, în calitate de lider al opoziției, a făcut totul ca să submineze activitatea ”guvernului schimbării” Bennett-Lapid, precum și a fragilei majorități de care dispunea. Au fost folosite toate mijloacele legale, de la refuzul de a vota legi, chiar dacă ele fuseseră propuse de guvernul Netanyahu, până la a atrage prin promisiuni deputați din coaliție, inclusiv cei care făceau parte din cabinet. Tactica lui s-a dovedit rodnicăRead more…
Noile vedete din Partidul Conservator britanic
Faptul că în Partidul Conservator britanic au apărut în ultimii ani, aproape de vârf, tot mai mulți lideri oarecum “neobișnuiți” din punct de vedere al tradiției partidului pare să-i fi nedumerit pe mulți. și nu e de mirare, căci schimbarea a fost pe cât de radicală pe atât de bruscă. Într-o încercare de a înțelege mai bine ce se petrece, ar fi de semnalat câteva fapte neîndoielnice. Mai întâi, în Partidul Conservator au avut loc epurări succesive. Au fost eliminați: 1. Cei care au fost anti-Brexit (foarte mulți politicieni grei din partid). 2. Cei care au fost pentru un acord care să țină UK cât de cât mai aproape de UE (oameni inteligenți care înțelegeau consecințele Brexit-ului). 3. Cei care au fost pentru orice fel de acord cu UE. (Aceștia din urmă au fost trecuți pe linie moartă, deși Boris Johnson a venit până la urmă cu un acord mai prost decât ceea ce propuneau ei.) Astfel în fruntea partidului au rămas numai cei care au fost, ori s-au declarat în mod oportunist, Brexit-iști turbați (Liz Truss, de exemplu, a votat anti-Brexit în 2016, ca mai apoi să se declare cea mai radicală Brexit-istă). Consecința epurărilor a fost că la vârful partidului au rămas foarte puțini oameni de calitate din categoriile tradiționale de politicieni conservatori, ba chiar au ajuns acolo niște non-valori ca Liz Truss (după cum s-a dovedit în modul cel mai clar), Jacob Rees-Mogg și alții. În această situație de criză se pare că a intervenit însă o înclinație a partidului spre meritocrație…Read more…
Adevărul istoric – o himeră pe care pretindem că o stăpânim
Aproape că nu putem iniția o discuție despre un eveniment istoric fără a declanșa o ceartă în care protagoniștii se acuză reciproc că nu sunt patrioți, că sunt vânduți unor interese străine, etc. Este unul din cele mai elocvente exemple care arată că mai avem mult până vom înțelege democrația, așa cum ne-a explicat-o Ion Rațiu în 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul de a avea o altă părere decât a mea!”. Nu trebuie să căutăm alte exemple decât cele întâlnite în realitatea zilnică. Campaniile electorale ne dezbină și interpretarea evenimentelor diferă în funcție de afinitatea pe care o avem față de candidații care ne cer sufragiul. Cultele religioase ne pretind, și ele, să le îmbrățișăm modul de interpretare a aceleiași unice Cărți Sfinte, insistând să contrazicem interpretarea altora. Ne confruntăm cu un război la hotarele țării. Fiecărui eveniment petrecut pe teren i se dau interpretări diferite, convenabile uneia sau celeilalte tabere. Lumea este divizată. Tot așa stau lucrurile cu evenimentele petrecute demult, în alte epoci, deoarece se știe că „odată cu trecerea anilor, adevărul și minciuna vor face schimb între ele” [Evgheni Vodolazkin]. Cine are dreptate? Unde e adevărul? Referindu-ne la „adevăr”, trebuie să recunoaștem că reprezintă o noțiune deosebit de fluidă și uneori periculoasă. Filozofii l-au cercetat și fiecare i-a dat altă explicație. În plus, Diogene ne atenționează că „relația noastră cu adevărul trebuie să fie aceeași pe care o avem cu focul; dacă ne apropiem prea mult, ne ardem, dacă ne îndepărtăm, înghețăm”. Adăugând la această noțiune și particula „istoric”, pătrundem într-o adevărată junglă. Oare de ce? De ce nu putem avea o viziune unitară?Read more…
Margarete Schütte-Lihotzky – arhitectă și agentă secretă
Margarete Schütte-Lihotzky, sau Grete, cum era cunoscută, s-a născut în 1897 într-o suburbie a Vienei, într-o familie mic-burgheză. (Bunicul ei a fost primarul orașului Cernăuți până la 1848, iar un unchi a fost muzeograf și istoric al artelor.) Personalitatea ei deosebită a ieșit la iveală încă din tinerețe: ea a fost prima femeie care a absolvit și a practicat arhitectura la Viena – este aproape un miracol că a fost admisă! În facultate a fost premiată la un concurs pe tema „locuințe muncitorești” – subiectul o pasiona, avea convingeri socialiste și chiar a aderat la Partidul Social-Democrat. Locuințele ieftine erau un subiect de mare actualitate. După înfrângerea din Primul Război Mondial, atât Austria, cât și Germania erau într-o stare economică catastrofală: inflație, șomaj, mizerie, foamete. Poate că Austria a suferit și mai mult datorită dezmembrării imperiului. Știam că la Viena viața a fost foarte grea – bunicul meu, care era pe atunci student (a absolvit în 1923), povestea că obișnuia să plece la țară cu un rucsac să facă rost de cartofi. Dar nu îmi dădeam seama cât de rău era. Totul se dădea pe cartelă (dacă era!), fiecare palmă de pământ a fost transformată în grădină de zarzavat. Viena era plină de refugiați – printre care și bunica mea cu familia ei. Înghesuiala era atât de mare, încât uneori în același pat se dormea cu schimbul. În aceste condiții, zeci de mii de locuitori, precum și veterani întorși din război au părăsit Viena și oriunde au găsit pământ nelucrat și-au încropit o cocioabă și s-au apucat de agricultură – era desigur ilegal, pământul nu era al lor, dar în curând ei au reușit să acopere o mare parte din nevoia de alimente a Vienei. Noul guvern socialist a făcut o reformă agrară și i-a sprijinit cu unelte, mașini agricole, materiale de construcție și cu o comisie de sistematizare a noilor așezări. Aici Grete, ca proaspătă absolventă, a primit primul ei post. Read more…
Şiragul meu de granate – o bijuterie de familie
N-am moştenit bijuterii de familie. Bunicile mele erau sărace și chiar dacă ar fi fost bogate, toate bijuteriile le-ar fi fost confiscate înainte de deportarea la Auschwitz…Cât mi-aş fi dorit să pot purta şi eu, cu mândrie – asemeni multor fete de vârsta mea, aflate la primul bal, sau alt eveniment important – lănţişorul, cerceii sau inelul moştenit de la bunica sau străbunica… În ochii mei, aceste bijuterii de familie erau ca nişte însemne ale perenităţii, încărcate de poveşti împărtăşite doar celor care le moşteneau. Norocul mi-a surâs, totuşi, când am împlinit 16 ani – cea mai frumoasă vârstă a unei fete, cel puţin potrivit romanţelor maghiare de pe timpuri. Bunica Erzsi mi-a dăruit şiragul ei de granate. Era cea mai fascinantă dintre puţinele bijuterii care îi mai rămăseseră după război şi după primii ani ai comunismului, când sărăcia a dat iama şi în casa lor. Granatele erau încuiate într-o casetă, alături de un lănţişor cu medalion de aur, verigheta pe care n-o mai purta şi un delicat ceas de mână Doxa. Mai ţinea acolo un portmoneu de argint gravat, cu interior de piele roşie, şi doi cercei desperecheaţi cu granate şi perle mărunte. Le cunoşteam pe toate, pentru că Bunica Erzsi descuia din când în când caseta şi le inspecta pe îndelete, ca să se convingă că mai sunt acolo. Probabil acea brumă de obiecte de valoare îi oferea o minimă garanţie pentru neprevăzutul zilei de mâine.Read more…
Relația dintre medici și pacienți de-a lungul timpurilor
Within every patient there resides a doctor, and we as physicians are at our best when we put our patient în touch with the doctor inside. (În fiecare pacient există un doctor, iar noi, medicii, suntem cei mai buni dacă reușim să punem în legătură pacientul cu doctorul său lăuntric.) – Dr. Albert Schweitzer. Din acest motto se pot trage cel puțin două concluzii: una că pacienții trebuie ascultați cu atenție, fiindcă ei își cunosc cel mai bine simptomele, iar a doua, mai modernă, că mulți pacienți se consultă cu “Dr. Google” înainte de a merge la medic. Multe boli au o componentă psihosomatică, de exemplu vezica sau colonul iritabil, migrena, fibromialgia, etc. Ca urmare, o vorbă bună și compasiunea doctorului pot ajuta la vindecare. Aș adăuga și psihoterapia, meditația, mindfulness (concentrarea atenției la ceea ce simțim) și alte metode de medicină alternativă. Termenul “pacient” vine de la cuvântul latin paciens, care presupune răbdare și tolerare pasivă a suferințelor și intervențiilor medicale. Acest lucru îl pune pe pacient într-o poziție de inferioritate față de medic.Read more…
Telefonul cu fise
A trecut deja o lună de când Clujul s-a reumplut de studenți. Pentru că locuiesc foarte aproape de căminele din Observator, mă întâlnesc în fiecare zi cu ei. Cel mai adesea în autobuz. Pe cei din anul I îi depistez imediat. Sunt timizi, retrași, ușor neliniștiți. Încă nu știu precis la ce stație trebuie să coboare și se uită pe geam, nu în telefon. Duminica seară vin de la gară, cărând bagaje grele în care se ciocnesc borcane de zacuscă și de gem. Mulți vorbesc la telefon cu părinții. Zilele trecute o fată se conversa cu maică-sa probabil. Îi spunea că a răcit și întreba ce medicamente ar trebui să-și cumpere de la farmacie. Alții cer rețete de mâncare, întreabă cum se fac vinetele pane și pastele cu ciuperci. Povestesc primele impresii de la cursuri, despre profesori și despre cum s-au gândit să se organizeze pentru sesiunea din iarnă. Îmi place să-i privesc și să-i ascult, îmi aduc aminte de anii mei de studenție. În toamna asta s-au împlinit 30 de ani de când căram și eu de la gară până la cămin o geantă mare de fâș, pe care ai mei o burdușiseră cu mâncare. Dar pentru că Brăila mea natală era departe, făceam drumul spre casă destul de rar și-mi astâmpăram dorul vorbind la telefon.Read more…
Orice poveste e adevărată, atât timp cât…
Am stat multă vreme în cumpănă până am decis să pun ”pe hârtie” rândurile de mai jos. Dacă mă hotărăsc să scriu, va trebui să găsesc un mijloc de a relata o poveste fără a strica (în engleză: spoiler) plăcerea celor care îmi vor urma sfatul și vor căuta pe Netflix filmul în cauză. Spre deosebire de multe alte filme (aproape toate, aș zice) care pot fi ”promovate” cu ajutorul câtorva rânduri care să descrie pe foarte pe scurt subiectul, filmul de care doresc să mă ocup aici face parte dintr-o cu totul altă categorie. În cazul său, orice referire directă la subiect ar distruge de la bun început plăcerea, sau aș zice surpriza provocată de vizionarea până la sfârșit. Și atunci cum să prezint un film fără a aminti măcar în câteva cuvinte subiectul? Ca o analogie, cum aș fi putut descrie unui prieten (în trecutul meu foarte îndepărtat) o persoană de sex feminin pe care aș fi dorit s-o cunoască, fără a aminti măcar pe scurt cum arată persoana în cauză? Ce rost fi avut să-i povestesc fără a-i da minimele detalii necesare?! La început era să abandonez subiectul, care pare imposibil de realizat. O să încerc totuși, simțind pe undeva că am de-a face cu o ”sculptură” ieșită din comun, fragilă, și pe care dacă nu o manevrez cu atenție și sensibilitate, mi s-ar sparge în mână.Read more…
Baronul cu sufertaș
Un om în vârstă, îmbrăcat în haine ponosite dar curate, trecea în fiecare zi prin fața casei de pe strada Rákóczi, unde locuiau Péter și Betty. Se întorcea acasă cu un mers nesigur, ducând în mâinile tremurânde un sufertaș cu mâncare. Locuia undeva pe la capătul străzii. Întotdeauna apărea pe la amiază, când Péter și Betty erau deja întorși de la școală. Bătrânul era un descendent al renumitei familii nobiliare Bánffy. – Unde ai fost? – îl întrebau copiii. Ce ai în sufertaș? Ne dai și nouă din mâncarea ta? Adesea îl fugăreau ca să-l sperie. Săracul om se străduia să-și grăbească pașii, vărsând supa subţire din sufertaş. Se uita încruntat la copii și mormăia cuvinte pe care ei nu le înțelegeau. La aceste scene erau prezenți și alți copii din casele vecine. Unul dintre ei, Zoltán, striga după el de fiecare dată: “Baron sărac, arată-ne bogățiile tale!”Read more…
Nisa și lovitura de tun
Orice călătorie are și o componentă de învățare. Atunci când descoperi lucruri pe care nu le știai despre locul pe care-l explorezi, e ca și cum ai avea acces la o lecție care nu se desfășoară într-o sală de clasă, printre elevi sau studenți, ci îți este livrată doar ție, iar tu trebuie s-o observi, s-o reții dacă dorești și să te îmbogățești. Poți să înveți în câteva minute despre lucruri pe care trebuia să le cauți poate în zeci de cărți și, unde mai pui că lecția îți este ”predată” în modul cel mai direct, chiar pe… teren! Riviera Franței are ca ”perlă a coroanei” orașul Nisa, situat în Golful Îngerilor, pe malul mării azurii, de o culoare uluitoare în lumina blândă a mijlocului de septembrie, o culoare de o frumusețe care aproape m-a făcut să gândesc, ardeleancă ce sunt, că ”așa ceva nu există”…Read more…