Povestea pe care vreau s-o redau aici e veche, chiar foarte veche, atât de veche încât nici nu mai știu când am auzit-o sau citit-o. E vorba de un grup restrâns de familii, nemulțumite de modul în care își trăiau traiul în urbea pe care o moșteniseră nu se știe de când și de la cine, și care se hotărâseră să părăsească plaiurile unde se născuseră și trăiseră până atunci, în căutarea unui loc sub soare, mai prietenos și mai propice modului în care cu toții doreau să-și continue existența. Căutarea dădu roade. Trimișii grupului descoperiseră o bucățică de pământ nelocuită, la depărtare de orice altă așezare omenească, un teren propice cultivării a tot ce aveau nevoie, o climă plăcută, cu un soare puternic câteva luni bune pe an, și cu ploi care asigurau o recoltă bogată, atât de necesară traiului. Un singur element era cu totul nou: apropierea de mare. Nimeni din cei care formau grupul de noi transplantați nu avea cunoștință de existența unei asemenea imense acumulări de apă. Da, cu toții mai văzuseră lacuri, unul din ele era chiar nu departe de fosta lor reședință, dar lacul acela nu era atât de întins, pentru că malul celălalt se putea zări cu ușurință în mai toate zilele anului. De fapt, nu era decât o baltă foarte largă, apa nu era adâncă, permițând totuși plimbări cu barca, copiii intrau și ieșeau din apă când voiau. Dar marea asta era de necrezut! Unde se termina? Cât de mare era marea? Read more…