Când mi-am luat un an sabatic la Institutul Weizmann, în 1967, mi-am jurat că nu voi permite nimănui să-mi întrerupă munca de cercetare. La institut îmi petreceam cea mai mare parte a timpului experimentând pe broaște. Dar pe prietenul meu Pinye Amir, guvernatorul militar, nu l-am putut refuza, când m-a rugat să-l consult pe șeicul Abu Rahman. L-am programat pe șeic pentru luni dimineața la ora 9, în cabinetul tatălui meu, dr. Nachum Sadovsky, și el medic ORL la Tel Aviv. Lunea aceea a început într-un mod destul de neașteptat. În zori, la ora 5, a sunat telefonul. “Alo, dr. Sadé?” “Da, am răspuns, încercând să mă trezesc” “Vorbește secretarul șeicului Abu Rahman. Șeicul e programat la ora 9. Noi vom sosi la timp, dar am sunat ca să fiu sigur că nici dv. nu veți întârzia.”.Read more…
În 27 ianuarie 1945 Armata Roșie a intrat în teribilul lagăr Auschwitz și i-a eliberat pe puținii supraviețuitori. În anul 2003, la propunerea Ministrului Afacerilor Externe al Israelului, ONU a declarat această zi ca „Ziua internațională a Holocaustului”. Peste câtevaRead more…
Întotdeauna iau în considerare dictonul latin De mortuis nihil nisi bonum şi foarte rar fac excepţii. De astă dată însă este o excepţie meritată, deoarece nu găsesc cuvinte pozitive ca să descriu simțămintele mele la aflarea veştii decesului unuia dintre cei mai inveterați antisemiți din ultimele decenii. Este vorba de Desmond Tutu, fostul arhiepiscop anglican de Cape Town, Africa de Sud. Din păcate, în întreaga lume a fost un cor de laude la adresa acestui așa-zis om al religiei, de unde nu au lipsit nici vocile unor fruntași ai opiniei publice evreiești care nu s-au sfiit să dea uitării ura propovăduită de Tutu de-a lungul întregii sale cariere, nu numai împotriva politicii statului Israel, pe care a atacat-o fără reținere, ci împotriva întregului popor evreu, fără deosebire de locul unde trăieşte și uitând cu neruşinare cât de mulţi evrei l-au sprijinit în lupta împotriva regimului apartheid din Africa de Sud. Singura voce de prestigiu care l-a demascat pe Tutu în vorbe şi fapte a fost renumitul avocat şi activist umanitar Alan Dershowitz, care într-un recent articol întitulat Să-i ridicăm o statuie fostului Episcop Tutu? a reamintit cuvintele şi acțiunile mârșave ale episcopului, foarte asemănătoare cu propaganda nazistă a lui Goebbels!Read more…
Emil, prietenul meu la care țineam ca la un frate mai mare, a început să mă “patroneze” de la vârsta de paisprezece ani. Diferența de vârstă între noi era de zece ani, suficient ca să-i accept sfaturile. Era un bărbat înalt, bine făcut, veșnic pus pe glume. Terminase dreptul, era jurisconsult la o întreprindere din oraș. Nu era mulțumit de munca lui, visa să ajungă judecător, lucru care nu era realizabil, având în vedere originea lui socială nesănătoasă, tatăl fost proprietar de tipografie. Prietenilor mai tineri le recomanda cărți, le dădea sfaturi și îi încuraja când aveau necazuri. Mergeam împreună la filme, pe care el le alegea, la meciuri de fotbal, de rugby, etc. Avea timp de toate, scria și versuri care i-au fost publicate, dar nu era mulțumit. – Într-o bună zi o să-mi iau lumea-n cap și o să părăsesc țara asta, m-a amenințat de câteva ori. “Într-o bună zi o să-mi iau lumea-n cap și o să părăsesc țara asta”, m-a amenințat de câteva ori. La începutul anilor șaptezeci, Emil a ajuns la Viena. De atunci încolo viața lui s-a desfășurat ca un film hollywoodianRead more…
GIDEON PEER / PRÉCZ GÉZA a fost ziarist în Ungaria, originar din Debrecen, emigrat în Israel. Părinte, bunic și pensionar, activ pe Facebook, unde ne delectează periodic cu scurte pastile umoristice savuroase, de cea mai bună calitate. Deși o bună parte din savoarea textelor sale e dată de folosirea cu măiestrie a expresiilor, uneori intraductibile, ale limbii maghiare, cred că merită efortul de a încerca o traducere în română. Cu binevoitorul său acord, am tradus cea mai recentă ”pastilă”, spre a fi la îndemâna baabelienilor. Dacă acest demers va avea succes, voi continua cu traducerile. “Să începem cu descrierea unei ustensile bine-cunoscute: rezervorul de clătire a veceului. Recunosc, pe limba noastră denumirea e puțin cam dificilă, poate s-ar putea găsi ceva mai scurt. De exemplu, în Israel se numește Niagara, independent de numele fabricii producătoare. Denumirea e și scurtă, și frapantă, doar că nu exprimă esența. Se poate să numești un măgar Pegas? De fapt se poate, dar bietul dobitoc se va lupta toată viața cu tulburări de personalitate.”Read more…
Editorial – dicteul automat al patronului de presă către publicistul de serviciu.
Supus – suspus căzut.
Mă plimbam așa aiurea, hai hui și nu mă puteam hotărî în ce direcție să o iau: spre hai sau spre hui…
Vine Omicron – nu renunțați ( vă rog respectuos ) să folosiți cei 2-3 neuroni !
Guvernul mondial – inițial o gogoriță propagandistică, ce a prins contur și substanță treptat, până când a devenit o realitate obscură și împovărătoare.
Influencer – fosta liotă a activiștilor de partid reîncarnați în gloata de agitatori-stimulatori ai consumului și apărători ai elitei politice.
Nu vă bateți atâta pentru fotolii, ci încercați pașnic să vă puneți câte un scaun la cap.
Decât să te dai în stambă, mai bine o mângâi pe gambă.
Dacă ar fi să aleg între cei care freacă menta și cei care taie frunză la câini, eu aș alege a treia categorie, a celor care umblă cu capul în nori. Cel puțin ei nu deteriorează natura.Read more…
Anul trecut, când Sala de Aur (Goldener Saal) de la Wiener Musikverein a fost lipsită de public la Concertul de Anul Nou, lacrimile îmi şiroiau pe obraji. Mă gândeam că norocoşii care obţinuseră un bilet aveau voie să se afle doar în afara celebrei săli și, astfel, în cel mai paradoxal și trist mod, mă număram şi eu printre ei. Îmi dorisem foarte mult să particip la concertul din 1 ianuarie 2020 și m-am înscris online, în 2019, dar nu am avut şansa de a fi selectată la tragerea la sorți care mi-ar fi permis să cumpăr biletul. Eram dezamăgită, dar m-am resemnat cu gândul că pot avea acest noroc în viitor. După cum ne amintim, pandemia a făcut imposibilă participarea publicului și imaginea sălii pustii, decorate – ca în fiecare an – cu bogatele aranjamente florale, mi-a umplut ochii de lacrimi. Nu ajunsesem să fiu printre spectatorii din sală și totuși eram, fiindcă publicul era risipit peste tot în lume, doar în sală nu. Așa cum alții nu erau acolo, nu eram nici eu…Anul acesta a fost puțin altfel, aveam lacrimi în ochi dar nu le-am dat voie să curgă, nedorind să fac asta în prima zi a anului ca să n-o fac și în cele următoare, superstiție copilărească, dar cine vrea să riște? M-a emoționat discursul lui Daniel Barenboim, genialul dirijor și pianist israelian, născut în Argentina acum 79 de ani și aflat pentru a treia oară în postura de conducător al orchestrei vieneze, după ce dirijase concertul de Anul Nou și în anii 2009 și 2014.Read more…
Mâine e Revelionul, noaptea dintre ani în care se cuvine să stai treaz măcar până la miezul ei, momentul magic în care anul vechi rămâne în urmă şi cel nou ne trece pragul. De altfel, chiar cuvântul revelion împrumutat din limba franceză indică faptul că în această noapte se stă de veghe (réveiller [a se trezi] provine din latinescul evigilare [a veghea]). Nu dormim până când nu ne încredinţăm că anul vechi a trecut. În acest răstimp ne veselim, petrecem la mese îmbelşugate udate cu şampanie, cântăm, dansăm, sub luminile multicolore ale ghirlandelor din casă sau sub jerbele generoase ale artificiilor de pe stradă. Ne oferim daruri, ne îmbrăţişăm şi împărţim cu dărnicie urări tuturor, până şi necunoscuţilor: La mulţi ani! An nou fericit! Anul cel nou trebuie neapărat să fie mai bun, mai îmbelşugat decât cel vechi, aducător de sănătate şi noroc (pe care ne străduim să ni-l asigurăm şi cu crengile de vâsc). Oare de ce exultăm de bucurie atunci când a trecut încă un an din viaţa noastră? – mă întreb, de o vreme încoace, nu numai de Anul Nou, ci şi la aniversări.Read more…
Într-un articol anterior, în care scriam despre ouăle imperiale de Paști găzduite de muzeul Fabergé din Sankt Petersburg, făceam apologia nevoii omului de frumusețe și de poveste. Nu sunt nevoile cele mai importante, cele de bază, dar ele există, sunt în mod sigur nevoi reale care, atunci când sunt împlinite ne luminează viețile. Am avut șansa de a-mi împlini aceste necesități sufletești petrecând, de curând, o oră dintr-o după-amiază de iarnă timpurie în cafeneaua considerată una dintre cele mai frumoase din lume, New York Kávéház (New York Café) din Budapesta. Așez amintirea acestei după-amiezi în colecția mea de momente strălucitoare, visate îndelung și apoi trăite cu încântare adevărată. Cunoșteam de pe internet splendoarea locului, cât și faptul că anumite ierarhizări din domeniu pun această cafenea pe primul loc în lume, sau în orice caz pe unul din primele. Read more…
În fiecare an, când se apropie 31 decembrie, mă inundă nostalgia şi adeseori depăn amintiri cu prietenii vechi, clujeni, astăzi trăitori pe alte meleaguri, la fel ca mine. Cu toţii ne amintim de lucruri asemănătoare, petrecute în ajunul Revelionului: coafor, croitoreasă, manichiură, pedichiură, cosmetică. De altfel, e o tradiţie ca de Revelion să îmbraci lucruri noi, să-ţi pui bani în buzunar, ca să intri „bogat” în noul an. Cumpăram alimente din belşug, pentru că în noaptea de Revelion erai „obligat” să mănânci tot timpul. Se înfiripau iubiri, dar se evitau despărţirile de revelion, pentru că atunci era interzis să fii trist şi să plângi.Read more…
Fiecare generație și fiecare popor are oameni deosebiți, eminenți, eroi, câteodată anonimi. În acest articol voi scrie despre cei care nu au rămas în anonimat, despre ungurii eminenți și umani, pe baza informațiilor de pe internet și în cartea scriitorului maghiar Nyáry Krisztián (născut în 1972): Eminent Hungarians (Unguri eminenți), publicată în 2017. Cartea mi s-a părut interesantă atât prin stil, cât și prin conținut. Fiecare capitol prezintă un erou maghiar din secolul al XIX-lea și până după mijlocul secolului XX. Fiecare capitol are o vinietă care reprezintă un eveniment istoric, un curent politic sau artistic specific perioadei și se încheie cu un citat aparţinând acelei persoane sau care vorbeşte ea. Din cei 30 de eroi voi alege pe unii mai puțin cunoscuți sau care au ceva special. Interesant (și probabil intenționat), majoritatea nu sunt maghiari neaoși, dar ei au adoptat Ungaria ca pe patria lor și au servit-o cu mândrie și curaj. Mulți străini și-au căutat norocul la Buda sau la Pesta (care s-au unificat în 1873, Budapesta actuală), profitând de politica relativ liberală a împăratului Franz Josef. Iată doi dintre ei: un român și un arab, deveniți patrioți maghiari.Read more…
Mi-aș fi putut întitula articolul și Singurătatea alergătorului de cursă lungă, după nuvela din 1957 a scriitorului britanic Alan Sillitoe, respectiv ecranizarea ei. Nu numai că Nicușor Dan, primarul general al Capitalei, este un alergător de cursă lungă singur, dar i se potrivește ceea ce a declarat Sillitoe despre scrierea ei: „Deşi Singuratatea alergătorului de cursă lungă este despre un tânăr închis la școala de corecție, la fel de bine ar putea fi despre un scriitor și despre reacția lui în fața presiunii societății și a mass-mediei. Întotdeauna e ceva care te împinge să spui: N-am nevoie de lingușelile voastre, de recompensele voastre.”Întotdeauna l-am simpatizat pe Nicușor Dan și ceea ce și-a propus să facă, mai ales în prima parte a carierei sale, când voia să salveze monumentele istorice ale Bucureștiului, puținele care mai erau, de ofensiva dezvoltatorilor setoși și fără scrupule. În parte a reușit, iar eu l-am votat când a candidat pentru postul de primar general al Capitalei și, mai târziu, pentru a intra în parlament împreună cu mișcarea sa, Uniunea Salvați Bucureștiul, devenită apoi Uniunea Salvați România. Totuși, mi-am dat seama că felul în care dorea să abordeze viața politică, imaginând un partid fără ideologie care să susțină propunerile altor formațiuni politice care se potriveau gândirii lui, nu va avea șanse de succes. Colegii lui de partid nu l-au aprobat, au apărut mai multe conflicte. Nicușor Dan a crezut că programul său, lansat încă în perioada Uniunii Salvați Bucureștiul, va obține un sprijin larg al bucureștenilor, ceea ce a determinat Partidul Liberal să-l folosească drept pion în alegerile pentru funcția de primar general al Capitalei, opunându-l Gabrielei Firea, fost primar și candidat PSD.Read more…
Cartofor pasionat, bunicul Sándor participase la concursuri de bridge până la o vârstă înaintată, fiind elogiat de organizatori și în calitatea de cel mai în etate competitor. În viața sa de toate zilele însă nu aducea bucurie celor apropiați. Revendicator și obișnuit să fie servit mereu, îngreuna viața familiei. Fuma țigări tari și rău mirositoare, care o exasperau pe bunica. De două ori pe lună partidele de bridge se țineau în casa bunicului, când cei patru fumători din jurul mesei transformau locuința într-o adevărată grotă de fum. În rest, partidele de cărți se țineau la ceilalți parteneri. De fiecare dată Sándor sosea acasă la ore târzii și trebuia să i se ofere de îndată o cină caldă. Era și risipitor; cheltuia pe sine la restaurante, atât pe mâncăruri sofisticate, cât și pe băuturi selecte. Deci titlul acestei evocări nu este eronat, fiind vorba nu despre Doctor bácsi, de care ne-am amintit în numărul trecut al revistei (https://baabel.ro/2021/12/memoria-lui-doctor-bacsi/), ci despre tatăl său, bunicul meu Sándor, care era personajul central al istorisirii mele scrise cu ani în urmă, întitulată Cafeaua abisiniană (https://baabel.ro/2012/10/daniel-lowy-cafeaua-abisiniana/). La apariția acestei scrieri, Doctor bácsi m-a felicitat într-un mod sugestiv: „ai reușit să scrii despre omul dificil al familiei”. Recent, redacția Baabel a primit o scrisoare neașteptată. Păstrată de inginerul Peter Freiberger, originar din Timișoara, cu domiciliul actual la Natania,…Read more…
Vasul Cristoforo Colombo zăcea în port ca o balenă uriașă. Docul era împânzit de macarale, stivuitoare, camioane, muncitori transpirați și sute de pasageri în haine estivale care se înghesuiau la îmbarcare, schimbând între ei impresii și luându-și rămas bun de la Napoli înainte de a porni spre casă, spre New York. Sala de mese era uriașă, mai mare decât tot ce am văzut sau mi-am închipuit până atunci. Călători voioși, îmbujorați, intrau în grupuri, salutându-se în italiană și împărtășindu-și impresiile din scurtul concediu petrecut în patrie. Am pășit de-a lungul bufetului. Belșugul, culorile și miresmele m-au amețit: aperitive, murături, supe, salate, șnițele, cârnați lungi și subțiri, cârnați scurți și groși, chifteluțe reci și chifteluțe calde, cu sos, fără sos, pești care păreau să zâmbească, pești care păreau să dea din coadă și pești decorați cu „gulere” de maioneză – arătau ca la carnaval. Iar eu, tânărul venit din micul Tel Aviv, unde era un eveniment să ieși o dată pe an la restaurant, la o omletă cu o salată, mă holbam la toate aceste minunății și mă întrebam ce să fac în acest rai gastronomic? Dar până și în raiul nostru au pătruns țipete îngrozite: Dar până și în raiul nostru au pătruns țipete îngrozite: Dottore, dottore! M-am uitat în dreapta și în stânga. Nimeni nu reacționa. Căutând cu privirea de unde veneau țipetele, am simțit cum mă ridic și mă îndrept cu pași grăbiți în direcția țipetelor.Read more…
În anul 1961, echipa de arheologi israelieni condusă de Pesah Bar Master era angrenată în operațiunea de căutare a unor eventuale pergamente în Deșertul Iudeea, zonă în care fuseseră descoperite vestitele manuscrise de la Qumran, Marea Moartă. În punctul aflat la coordonatele geografice 31°38′0.93″N, 35°36′4.34″E, punct aflat între Ein Gedi și Masada, se află o grotă greu accesibilă, astăzi numită ”Grota Tezaurului de la Nahal Mișmar” (tezaurul fiind cunoscut și sub denumirea ”Tezaurul din deșertul Iudeea”), figura 1. Aici au fost descoperite 442 de obiecte, figura 2, un adevărat tezaur, înfășurate într-o saltea de paie. Tezaurul reprezintă cel mai mare grup de obiecte antice din cupru antice, găsite până acum în Orientul Apropiat. Dintre acestea, 429 au fost realizate dintr-un aliaj de cupru cu 4–12% arsen, bronzul arsenic, respectiv primul aliaj din istoria civilizației. Au fost studiate geochimia și mineralogia particulelor metalice, utilizând o gamă largă de metode de investigare. Read more…
Atunci când l-am cunoscut era un om înalt, uscățiv, cu niște ochi de culoarea măslinelor şi avea în jur de patruzeci de ani. Sosise în România, pe la începutul anilor cincizeci, împreună cu mulți alți antifasciști greci, după ce fuseseră expulzaţi din ţara lor, în urma războiului civil soldat cu victoria guvernului de dreapta. Unii dintre ei, printre care şi Nikos, au ajuns la Cluj. Ceea ce mi-a atras atenția a fost mâna lui dreaptă, cu două degete lipsă. Mi s-a povestit că fuseseră retezate de o grenadă. Nikos a fost marinar pe un vas de pescuit din Grecia. În 1936 a luptat în Spania, în Brigăzile Internaționale, împotriva trupelor lui Franco, sprijinite de Germania fascistă. După înfrângerea republicanilor, s-a refugiat în Franța, la Marsilia unde a lucrat pe un vas comercial. Acolo a întâlnit-o pe Juliette, de profesie fotograf, şi s-a însurat cu ea. – Au fost cei mai frumoși ani din viața mea – mi-a povestit el, mai târziu. Era pace, îmi plăcea marea, aerul sărat, munca mea, soția mea tânără şi frumoasă și fotografiile pe care le făcea. Din păcate a izbucnit războiul, nemții au cucerit Franța și din nou n-am avut altă soluție decât să lupt contra fasciștilor, în rândurile Rezistenței.Read more…
Se spune că toate drumurile duc la Roma. Posibil, dar în ceea ce mă priveşte, în anii pe care i-am petrecut la Ierusalim, toate drumurile începeau la Moara lui Montefiore, construită în anul 1857 prin eforturile bancherului filantrop evreu britanic Moses Montefiore şi renovată în anii care au urmat. Eram îndrăgostită de cartierul Yemin Moshe – întemeiat lângă Moară, tot de Moses Montefiore, care şi-a căpătat numele în onoarea lui. În epoca noastră el a devenit o colonie a artizanilor, a pictorilor şi a sculptorilor. De la locuinţa pe care o închiriam deasupra aşa-numitei Colonii Germane, aveam un drum de vreo 20 de minute şi odată ajunsă la Moară, decideam în funcţie de timpul disponibil dacă mă voi rezuma să hoinăresc pe străduţele din Yemin Moshe sau dacă destinaţia mea va fi mai ambiţioasă şi îmi voi continua plimbarea intrând într-o lume complet diferită printr-una din cele două porţi de acces în Oraşul Vechi, vizibile de la Moară: Poarta Yaffa sau Poarta Zion. Chiar dacă hoinărelile mele prin lumea dindărătul zidurilor erau uneori foarte prelungite, nu m-am rătăcit niciodată, indiferent de direcţia selectată, de cartierul evreiesc, armean, creştin sau musulman în care mă aflam. Reperele care punctau traseul erau bine definite şi suficiente pentru orientare. Şi totuşi aceste explorări ale unor locuri, monumente sau săpături arheologice le consider aventuri, scopul lor fiind descoperirea unor lucruri noi, neașteptate. Ei bine, recent am aflat că există companii de turism specializate care, contra unei sume exorbitante, îţi organizează o aventură în care să te rătăcești într-un loc necunoscutRead more…
Părintele și mentorul meu m-a îndoctrinat în multe direcții, printre care sfatul de a nu mă uita înapoi, de ”a trage ușa” după mine și a privi doar spre viitor. Și cu toate acestea, nu o dată am luptat cu tendința de a arunca, din nou, o privire asupra multor evenimente care mi-au punctat viața și care m-au obligat să iau hotărâri serioase. În plus mă gândeam uneori că n-aș avea nimic împotrivă să regăsesc în aceste zile care aparțin de al nouălea deceniu al vieții mele câte ceva din elementele care mi-au înfrumusețat tinerețea și au contribuit la bunăstarea mea sufletească. Nu de mult aceste filozofări de doi bani au primit un sprijin serios din partea unui preot catolic, cunoscut poet și politician nicaraguan, pe nume Ernesto Cardenal, care a citat unul din aforismele celebrului Bernard Shaw: ”tinerețea ar trebui oferită celor în vârstă, pentru că numai aceștia ar ști să exploateze avantajele vârstei fragede”. Cu alte cuvinte: dă-i românului mintea cea de pe urmă, că dacă tânărul ar judeca lucrurile așa cum un om în vârstă e capabil s-o facă, realitatea ar arăta complet altfel. Da, într-adevăr, aceste panseuri nu au nicio valoare practică. Tânărul nu va judeca niciodată cu mintea celui cu experiență, iar bătrânul nu va mai fi tânăr niciodată. Ceea nu înseamnă că nu trebuie te uiți în jur, la cei aflați în plină tinerețe sau la începutul vieții lor adulte, și să încerci să înțelegi ce se petrece cu cei care abia acum își construiesc viitorul.Read more…
Suntem aproape de sfârșitul acestui an și a devenit un obicei să ne uităm în urmă la felul în care am petrecut timpul care s-a consumat. Îmi propun și vă propun un exercițiu de sinceritate. Haideți să vedem, putem să ne definim? Și dacă da, cum o facem? Cum am putea să ne definim altfel decât prin ceea ce facem sau prin ceea ce avem? Ne cunoaștem oare pe noi înșine? În sprijinul introspecției pe care o propun aduc un chestionar pe care să-l completăm, celebrul chestionar al lui Proust. Răspunsurile lui, pe când avea 20 de ani, au fost publicate și au avut mare succes prin sinceritate și originalitatea expuse de scriitor. Este de fapt un simplu joc de societate, asemănător unui oracol, ca cele pe care le cunoaștem din copilărie. A fost făcut celebru în anii 70 ai secolului trecut de revista Vanity Fair care a început atunci să aplice acest chestionar celebrităților intervievate în paginile sale. Read more…
Terminând de citit Uranus. Obidă, revoltă, speranţă [Editura Universitară Bucureşti, 2021], cea mai recentă carte publicată de Artemiu Vanca, m-am întrebat – ca de fiecare dată când închei lectura unei cărţi – ce am înţeles, ce sentimente am încercat şi ce am învăţat din cele citite? Încep prin a spune că atât formatul prietenos, cât şi structurarea logică (din care transpare formaţia de bază, de inginer, a autorului) îmbie la lectură, promiţându-i cititorului grăbit din ziua de azi că va afla deznodământul naraţiunii într-un timp rezonabil. E cartea potrivită de citit într-o călătorie cu trenul, într-o zi de duminică sau în serile de iarnă. Am aşezat-o pe noptieră, alături de alte câteva volume pe care le citesc în paralel, alternându-le în funcţie de starea mea de spirit. Totuşi, nu a intrat în circuitul lecturilor mele alternative, pentru că după primul capitol am continuat s-o citesc, „pe nerăsuflate”, chiar dacă finalul ei era sugerat încă din introducere. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
