Soţul meu a dat din întâmplare peste un eseu al unui scriitor celebru, ale cărui sfaturi le urmează cu sfinţenie şi cu mult succes. Eseul se adresează scriitorilor de beletristică și soţul meu scrie cărţi şi articole de matematică, dar el susţine că sugestia acestui autor i se potrivește ca o mănuşă. În speță, ceea ce se recomandă este să reziști impulsului ca la sfârşitul unei şedinţe de lucru să închei un capitol, să termini o frază sau o propoziție; în mod ideal, ţi se indică să întrerupi până şi un cuvânt în mijloc. Această metodă te ajută să-ţi reiei rapid şi fără probleme firul gândirii şi al creaţiei la următoarea ședință de lucru şi să reintri în spiritul lucrării fără necesitatea unei perioade de acomodare. Cu alte cuvinte, aceasta recomandare valorizează haosul şi dezorganizarea şi de aceea poate părea bizară şi contraintuitivă, o contrazicere a bunului simț. Read more…
Pe drumul de întoarcere din vacanţa petrecută în Croaţia, am făcut un scurt popas la Split – capitala Dalmaţiei, care oferă multe obiective interesante pentru vizitatori – cu un scop precis: să vizităm sinagoga veche de peste cinci secole. Am introdus adresa descărcată de pe Internet (informaţiile esenţiale şi succinte se află pe pagina de internet a comunităţii evreieşti din oraş https://www.zost.hr/ ) şi am pornit pe traseul indicat de atotștiutorul program Here pentru pietoni, care (eram siguri) ne va călăuzi la destinaţie: Židovski prolaz (Pasajul evreiesc) nr. 1. Pe prima casă din minusculul pasaj evreiesc era amplasată o tablă discretă care informa trecătorul atent că în acel edificiu (cu mai multe caturi şi obloane albe) se află sinagoga şi sediul comunităţii evreieşti. Grilajul deschis ne invita să urcăm scările înguste şi să sunăm la uşă. În scurt timp ne-a deschis un bărbat înalt, bine făcut, cam de vârsta noastră. Ne-a privit cu o oarecare suspiciune şi ne-a întrebat pe un ton sever: „De unde sunteţi?” „Din România” – am răspuns noi, zâmbind larg, pentru a-l îmbuna. Ne-a poftit înăuntru în spaţiul intim al sinagogii, povestindu-ne pe scurt istoria ei. Read more…
Sâmbătă, 2 octombrie, la Bucureşti s-au adunat douăsprezece mii de aşa-numiţi antivaccinişti, pentru a protesta împotriva restricţiilor impuse de situaţia actuală foarte gravă. (La Bucureşti rata de incidenţă cumulată a cazurilor de COVID19 la mia de locuitori a depăşit 8.) Protestatarii participanţii la evenimentul organizat de partidul AUR au purtat o pancartă care alătura steaua galbenă cu şase colţuri şi cu inscripţia JUDE – semnul distinctiv stigmatizatnt pe care evreii europeni au fost obligaţi să-l poarte în timpul Holocaustului – cu o stea galbenă de aceeaşi formă, în care era înscris cuvântul „nevaccinat”. Ştiu că mesajul pancartelor purtate de către demonstranţi trebuie să fie cât mai pregnant, chiar şocant, însă consider că aceasta a întrecut orice limită. Imaginea pancartei negre cu cele două stele galbene, într-o mare de steaguri tricolore, m-a revoltat şi m-a întristat în egală măsură.Read more…
Acest text se adresează tuturor celor care cred că ar trebui să-şi închidă contul de facebook că tot nu le folosește la nimic Într-o frumoasă după amiază de toamnă timpurie ședeam eu pe o bancă în orașul tinereţii și contemplam oglindirea catedralei în Bega cea frumos curgătoare, care fusese odată limpede ca cristalul. Aș fi putut folosi orice altî metaforă în locul acesteia, căci nu metafora este personajul principal în aceasta povestire. Și cum ședeam așa pe băncuță și contemplam metafora, un domn călare pe o bicicletă galbenă se opreşte drept în fața mea. Gyuri!! – exclamă el privind zâmbitor către mine, iar eu ciulesc urechile căci acesta este într-adevăr numele meu. Întocmai ca un labrador care îşi vede stăpânul, mă reped asupra lui şi îl îmbrățișez. Doar că, spre deosebire de patruped, eu nu l-am îmbrățișat pentru ca l-am recunoscut, ci tocmai pentru că nu l-am recunoscut. Read more…
Am lucrat peste 20 de ani la marea întreprindere 1 Mai din Ploiești. Al doilea exportator de utilaj petrolifer din lume. 10 mii de muncitori. Multiple tipo-dimensiuni de instalații de foraj, agregate de cimentare, sape de foraj sau echipamente de prevenire a erupţiilor, cu emblema “Upetrom-1mai Ploiești” funcționau în multe țări ale lumii: URSS (îndeosebi), China, Brazilia, Argentina, Algeria, Siria, Vietnam, RDG, Polonia, Ungaria s.a.m.d. Un curs de revenire extrem de avantajos: minimum lei cheltuiți pentru un dolar obținut. Un cabinet tehnic care înregistra zilnic inovații și invenții. Medalii de aur obținute la expozițiile internaționale. Prezenţe la târgurile de peste hotare din Leipzig, Caracas, Peking, Brno, Poznan, Plovdiv etc. Pe scurt totul mergea excelent. După câțiva ani buni , stabilit în Țară Sfânta, am aflat cu tristete din mass media despre prăbușirea acestei întreprinderi.Read more…
Din capul locului precizez că în cursul articolului voi susține exact contrariul celebrei replici din Hamlet: „E ceva putred în Danemarca”, scrisă de marele William Shakespeare în urmă cu circa 420 de ani. Cercetătorii de la Gallup, la cererea anuală a ONU întocmesc renumitulWorld Happiness Report pentru a cunoaște care sunt cele mai fericite state din lume. La alcătuirea clasamentului sunt luați în considerare în primul rând factori obiectivi, precum PIB – produsul intern brut, asistența socială, rata șomajului, libertatea personală, nivelul corupției, speranța medie de viață. Chestionarul Gallup măsoară de asemenea percepția cetățenilor legată de factori subiectivi-psihologici ca de pildă senzația de siguranță, de confort al locuirii, de fluența transportului în comun, de împlinire a idealului profesional, de plăcere a relațiilor sociale cu ceilalți membri ai societății, de satisfacția oferită de posibilitățile culturale și de divertisment etc. Din 2012, de când se face acest clasament, Danemarca se află în mod constant pe primele trei locuri, de obicei pe locul 2, dar în 2016 a ocupat poziția de vârf.Read more…
La bătrânețe ai tot răgazul să-ți amintești de cei care au avut o importanță deosebită în decursul timpului la formarea ta ca om cât de cât instruit. Mă refer la toți învățătorii și profesorii mei care au contribuit la aceasta pe măsura capacității lor profesionale. În primul rând le datorez părinților mei, mamei mele care avea numai cele patru clase primare și tatălui meu cu cele șapte clase ale sale, că au stăruit ca fiicele lor să beneficieze de învățătura de care ei înșiși nu au avut parte. Așa s-a întâmplat că am avut învățători, profesori de gimnaziu și liceu cu mare dăruire, de care îmi amintesc cu recunoștință. Dar un loc special îl ocupă domnul Kopfștain, profesorul de ebraică. El mi-a dat lecții acasă timp de opt ani, de la clasa întâi primară și până la sfârșitul gimnaziului. Nu cred că am auzit vreodată numele lui „de botez”, sau poate că l-am uitat. Era un om atât de discret, atât de punctual, încât aceste calități mi-au rămas în amintire până astăzi. Dacă îmi amintesc bine, era originar din Maramureș și venise la Câmpulung după pogromul din 1929, când a fost incendiată sinagoga din Borșa și mai mulți evrei s-au refugiat pe unde au apucat. Doi dintre aceștia, domnul Horovitz și domnul Kopfștain, au venit la Câmpulung. Ei au fost cei care au predat ebraica în orașul meu natal. Read more…
“Într-o zi un peruș[ a aterizat pe pervazul ferestrei din zgȃrie-nori-ul new-yorkez în care locuiam. L-am adus în casă şi am început să îngrijesc această pasăre care nu cunoaşte decât viaţa de colivie şi nu ar fi putut supravieţui în libertate.”. Cam aşa începe povestea lui Isaac Bashevis Singer pe care am auzit-o acum câţiva ani, la radio. Ca de obicei, nu am reţinut titlul, deşi ţin minte povestea în cele mai mici detalii. E o poveste care continuă să mă obsedeze. “A doua zi, dis de dimineaţă, aud o bătaie timidă la uşă şi văd pe palier o femeie tânără şi firavă, cu ochi negri. Citise anunţul meu din lift despre un peruș rătăcit şi, intrând în apartament, a constatat că era vorba de perușul ei, pe care ea nu îl închide niciodată în colivie – cum ar putea întemniţa o vietate după coşmarul prin care a trecut? – ci îl lasă liber în apartament. Perușul s-a strecurat afară prin fereastra întredeschisă doar atât cât să intre aer proaspăt. mi mai spune că ea este o supravieţuitoare a Holocaustului şi că a pierdut absolut totul în “lumea veche”, nu cunoaşte pe nimeni în New York City, singura ei posesiune, singurul suflet drag fiind această pasăre. Se scuză tot timpul că m-a deranjat atât de devreme, dar ea pleacă la lucru în zori de zi şi se întoarce acasă în orele târzii ale nopţii. Observă că am pus câteva grăunțe şi o strachină de apă pe masă pentru peruș şi îmi mulţumeşte că am avut grijă de el. E tare fericită că are din nou pasărea companion…”. Aşa se încheie povestea lui Bashevis Singer… sau, cel puţin, aşa îmi aminteam eu.Read more…
În mai 2019 am publicat în Baabel un articol despre marele agronom Aaron Aaronsohn. https://baabel.ro/2019/05/evrei-romani-care-au-contribuit-la-constructia-israelului-aaron-aaronsohn-primul-israelian-din-epoca-moderna/ Acum voi scrie despre sora lui, Sara. Împreună cu familia și câțiva prieteni apropiați, Sara și Aaron Aaronsohn au întemeiat una din cele mai mari organizații de spionaj pro-britanice din Orientul Apropiat din timpul Primului Război Mondial. Familia Aaronsohn, originară din Bacău, s-a stabilit în Ereț Israel în 1882. Evreii din România veniți în primul val de imigrație au fost printre întemeietorii coloniilor Zichron Yaakov, Rișon LeȚion și Roș Pina. Familia Aaronsohn, se ocupa de agricultură, dar erau implicați și în chestiuni de securitate a evreilor și în chestiuni politice. Familia avea patru fii, Aaron, Țvi, Șmuel și Alexander și două fiice, Sara și Rivka. În timpul Primului Război mondial, ei au înființat în casa lor din Zichron Yaakov organizația NILI care să-i ajute pe britanici în războiul contra Imperiului Otoman.Read more…
Tentație – atenție concentrată într-o direcție imorală.
Erotism – turism erotic liber fără frontiere.
Paradigmă culturală apdatată – forme fără fund….
În trecut am admirat statul de drept. Acum mă zbat cu statul de stâng, nătâng…
Stupefacție – satisfacție precedată de stupoare.
Pudoare – sudoare discretă și camuflată.
Omul sfințește locul, dar de multe ori locul prostește omul.
Autocrație – satisfacție pentru autoritari.
Declic – defulare, eliberare după ce dai clic.Read more…
Tată meu, Imre Székely, mi-a povestit foarte puţin despre deportare, deşi-i purta stigmatul tatuat pe braţ: A-13058 şi, din acest motiv, umbla numai cu cămăşi cu mânecă lungă. Tata avea 22 de ani şi ajunsese la Auschwitz în vara lui 1944, împreună cu fratele său Laci, de 16 ani. Au rămas o vreme împreună la Birkenau, dar apoi au fost despărţiţi pentru că tata – fiind muncitor calificat – a fost dus la muncă, iar Laci a fost transferat mai întâi în lagărul de la Bochum şi apoi în cel de la Buchenwald, unde avea să supravieţuiască şi datorită mişcării subterane care proteja adolescenţii. Povestea tatii – reconstituită din crâmpeie de amintiri pe care le depănase familiei şi, mai ales, lui Daniel Lőwy, pentru cartea sa despre destinul tragic al evreimii clujene „A Kálváriától a tragédiáig” [„De la Calvaria la tragedie”] (editura Koinónia Cluj, 2005) – o găsim sintetizată, tot în cartea Mamei.Read more…
Nu, nu mă refer la Metamorfozele lui Ovid, nici la transformările fizice ale zeilor din mitologie, maeştri neîntrecuţi în schimbarea înfăţişării proprii cu scopul de a-şi asuma o nouă identitate. Nu mă refer nici la transformarea muritorilor de rând – de către cine altcineva decât de către aceiaşi zei capricioşi – în plante sau în animale, pentru a-i pedepsi în urma transgresiunii unor limite impuse – aţi ghicit – de către aceiaşi zei atotputernici. Şi în nici un caz nu voi discuta metamorfoza lui Gregor Samsa într-un gândac, în celebra nuvelă existenţială a lui Franz Kafka Metamorfoza: o transformare subită a înfăţişării, urmată de o schimbare treptată comportamentală – evenimente în care intervenţia divină nu-şi mai are locul. Mă refer la tendinţa modernă de a metamorfoza opere literare renumite în cu totul altceva. Acest obiectiv se realizează mai ales prin simpla schimbare a perspectivei, a unghiului de percepţie alacţiunii. Metoda cea mai frecventă în aceste interpretări alternative este elevarea unui personaj secundar dintr-o lucrare clasică şi foarte cunoscută la rangul de protagonist/ă principal/ă. Viziunea lui/ei devine dominantă şi este prezentată cititorului ca atare.Read more…
Tabula rasa – o rasă dispărută în negura timpurilor, din care au rămas vestigiile unei mese pentru scrierea de acte sau realizarea de tranzacții bănești. Metavers – vers unicat metafizic, esența noii puteri oculte care domină și manipulează uriașa scenăRead more…
Cuvintele te pot lovi tot atât de dureros ca o tăietură de sabie, afirma fosta mea profesoară de literatură universală din facultate, Cornelia Comorovski, în cartea sa Oameni sub vremi. rănesc cu cuvintele mele, care, bineînțeles, nu erau niciodată menite să o jignească. Dar cuvintele pot fi interpretate în sensuri multiple şi făceam un efort suplimentar să nu se strecoare, fără voia mea, vreo ambiguitate în cele rostite de mine. La capătul opus al spectrului de sensibilitate se află o alta cunoştinţă de-a mea, care face un sport din a arunca vorbe grele, fără să realizeze impactul acestor afirmaţii asupra interlocutorului său, sau poate fără să-i pese. Iar dacă tu protestezi la aceste acuzaţii fără temei, el adăugă cu nonşalanţă: “Nu am spus nimic”. Vinovăţia este analizată mult mai profund cu mijloacele cinematografiei în filmul Caché a regizorului Michael Haneke.Read more…
Petru Clej este cunoscut în România drept un ziarist care activează la Radio France Internationale, implicat în problema antisemitismului din România și în Holocaust. În urmă cu ani i-am dat un interviu, ca unul dintre puținii supraviețuitori ai Holocaustului din România, fost deportat în Transnistria. Iată că Petru Clej își încearcă și talentul de scriitor în cartea apărută în 2021, la Iași, la Editura Meridiane: Șapte povești de dragoste în vremea Holocaustului, Comunismului și Azi. Am primit cartea curând după apariția ei, prin bunăvoința autorului căruia i-am mulțumit și-i mulțumesc și pe această cale. Nu sunt critic literar, nu sunt în măsură să emit o părere despre valoarea literară a acestei cărți, dar ca cititor obișnuit pot spune că am citit-o cu plăcere. Mi-a plăcut subiectul, mi-a plăcut felul cum e scrisă și mesajul pe care îl transmite. Din introducerea scrisă de autor aflăm motivul pentru care s-a decis să scrie această carte cu rădăcini în istoria ultimilor 80 de ani. Read more…
Mă aflam deunăzi într-un supermarket, la coadă, ca să plătesc ce tocmai se adunase în coșul meu de cumpărături. În fața mea doi tineri: – Dacă-i așa, sună-mă mâine și spune-mi ce-ai făcut…– De ce să te sun? Nu-i păcat de timp?! Îți trimit un mesaj pe WhatsApp sau un SMS… centrală și apoi cabinele telefonice pentru convorbiri interurbane, dar mai ales imposibilitatea de a avea o conversație telefonică cu cineva din altă țară. Apoi am trecut prin perioada apariției primelor telefoane celulare, din acelea care cântăreau mai mult de o jumătate de kilogram și la care o convorbire normală cu cineva din același oraș costa cât un litru de ulei, sau două sticle de bere.Sunt mândru că am fost printre primii din cercul meu care au posedat un asemenea telefon, nu că aveam bani să-mi pot permite luxul, dar lucram după-amiezile la un spital particular și proprietarul a ajuns la concluzia că s-ar putea să aibă nevoie de mine în orice moment, așa că l-am primit în custodie și l-am ținut până la apariția telefoanelor celulare de mărime ”normală”, și care se vindeau la un preț pe măsura buzunarului meu. telefon.Read more…
Nu mai știu exact când și cum am învățat să folosesc andrelele. Eu nu ziceam tricotat, ci împletit, pentru că produsul final seamănă perfect cu părul împletit. Probabil că la orele de lucru de mână de la școală. O dată pe săptămână aveam oră de lucru de mână și de gospodărie. Acolo am învățat să croșetez, să tricotez și să brodez și chiar am reușit să-mi fac o ie foarte frumoasă, cu un model deosebit. Și iată că cele învățate la școală mi-au fost de folos chiar în Transnistria. Când tata a fost luat la lucru, undeva departe, fără ca noi să știm unde este (acum știu că era lângă Odessa) și nu mai aveam ce vinde, am aflat că două femei, deportate la fel ca noi din Siret, înjghebaseră un fel de afacere din care și noi am putea câștiga câte ceva. Vindeau în piață jachete și pulovere tricotate, dar nu le făceau ele, ci angajau persoane care știau să tricoteze și le dădeau materialul și andrelele. Erau andrele din lemn, nu din metal, așa cum eram obișnuită. Unele persoane făceau numai mânecile, altele tricotau fețele. Erau plătite cu bucata, dar plata era foarte mică, așa încât fiecare avea tot interesul să termine cât mai multe. Dacă mi-aduc bine aminte, plata era o marcă de ocupație pentru o mânecă. Dacă reușeai să faci într-o zi o mânecă, sau o față, câștigai o marcă, pentru care cumpărai în piață câțiva cartofi.Read more…
S-au înşelat cei care credeau că de Paştele Ortodox se va ordona încetarea focului, în războiul ruso-ucrainean. Oamenii incredibil de naivi şi de bună-credinţă nu ţin seama de…logica războiului. Dacă în timpul Primului Război Mondial s-a întâmplat ca inamicii să sărbătorească Crăciunul împreună, pe pământul nimănui, în cele ce au urmat lucrurile nu s-au mai putut repeta: la ordinul superiorilor combatanţii au reintrat în tranşee, redevenind carne de tun pe linia frontului. ambalată, apă minerală şi medicamente, la nevoie. Fiecare călător se serveşte cu ceea ce are nevoie. Ouă roşii nu punem în cutii, însă refugiaţii aflaţi în tranzit le pot consuma în sala de mese…Doar suntem în perioada Sfintelor Paşti.Read more…
Drumul de întoarcere de la Bucureşti la Tel Aviv, în ziua începutului de Pesah, 15 aprilie 2022, s-a petrecut la doi ani şi o săptămână, după data lansării cărţii mele, la Bucureşti, la 7 martie 2020. Revenisem în frumosul – de această dată, destul de necăjitul oraş – ca să-mi preiau cărţile rămase în custodie la biroul fundaţiei Academia Civică, condusă de Ana Blandiana. Ca şi altă dată, am avut prilejul unor întâlniri cu oameni aparţinând diferitelor generaţii, prieteni şi cunoştinţe, a căror apropiere m-a îmbogăţit sufleteşte, ca de altfel în toate situaţiile asemănătoare în care mă aflasem în trecut. Prin revenirile mele la Bucureşti pot să realizez, spiritual vorbind, o situaţie imaginară, pe care mi-aş dori-o în realitate, dar ştiu bine că acest deziderat nu va fi împlinit niciodată. Este vorba de comprimarea timpului, atunci când mă regăsesc faţă în faţă cu persoane sau locuri, pe care le-am rvăzut sau le-am parcurs în anii în care am trăit la Bucureşti, copil sau adolescent, sau chiar tânără, la începutul maturităţii sale, acum mai bine de o jumătate de veac. Voi încerca să-mi reorganizez în memorie aceste momente petrecute în doar cinci zile şi voi povesti câte ceva din impresiile pe care le-am avut alături de oamenii dragi pe care i-am întâlnit, marcându-mi trecutul, prezentul şi, de ce nu, chiar viitorul. Marţi 12 aprilie, înainte de ora prânzului, am sosit în Bd. Averescu nr. 11 la apartamentul Lyei Benjamin, o doamnă care învinge în mod admirabil timpul şi lumea din jur, desfăşurând pe o întindere lipsită aparent de margini, o acţiune de creativitate nesfârşită.Read more…
Ziv, rezident de terapie intensivă într-un spital din nordul țării, era satisfăcut de munca sa, îi displăceau doar discuțiile cu rudele bolnavilor. Încerca să fie obiectiv, să redea situația bolnavilor cu toate problemele lor, uneori exagera gravitatea bolii, pentru a nu le da rudelor speranțe neîntemeiate. Intensiviștii procedau astfel în mod normal, pentru a nu provoca nemulțumiri sau reclamații în eventualitatea în care situația bolnavilor se agrava. Ziv se simțea extenuat după fiecare convorbire de acest fel. Asistenta socială Rada, care participa și ea la discuțiile cu rudele bolnavilor, era tânără, dar avea experiență cu asemenea discuții. Încă de la începutul colaborării lor, Ziv a apreciat munca Radei, care știa să-i asculte cu răbdare pe oameni. Simțea că îl completează în discuțiile cu rudele. Era originară din Kiev și trăia în Israel de cinci ani. – Ce profesiune ai avut în Ucraina? – a întrebat-o Ziv. – Am fost asistentă socială și am lucrat la un centru medical din Kiev, a răspuns Rada. După sosirea în Israel, diploma din Ucraina nu mi-a fost recunoscută și a trebuit să-mi completez studiile în țară. Am venit aici cu doi copii, divorțată și cu părinții trecuți de cincizeci de ani. – Unde ai lucrat după venirea în țară? – Am făcut curățenie în mall-uri și în blocuri de locuit, așa cum făceau și alți nou-veniți. Banii erau puțini și trebuia să întrețin cinci persoane, pentru că în primii ani părinții mei nu au găsit de lucru. – Și totuși, cum te-ai descurcat? Știu din proprie experiență ce salarii mici primesc oamenii care fac această muncă. – Timp de doi ani, până mi-am terminat studiile, am fost și call girl, ca o a doua slujbă, a răspuns Rada…Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
