Cu o floare nu se face primăvară

În anii copilăriei, martie însemna pentru mine mereu zâna cea blândă care a adus adierile cu parfum de pământ umed și boboci, muguri de un verde neon și dorința sălbatică de viață printre munții care străjuiau orășelul unde trăiam. Dar eu ascultam întotdeauna cu stupoare vorba: cu o floare nu se face primăvară. Azi, când ne amenință tot felul de vijelii mai puțin concrete, când gerul și grindina par să distrugă toate florile din inimi, eu încerc să trezesc în sufletul meu credința naivă, atât de pură a copilăriei: că avem nevoie doar de o singură floare. Orice s-ar întâmpla, avem nevoie de o floare, de prima floare a credinței încăpățânate că omul, omenia, valorile spiritului vor face iar primăvară în lume. Azi, când ne amenință tot felul de vijelii mai puțin concrete, când gerul și grindina par să distrugă toate florile din inimi, eu încerc să trezesc în sufletul meu credința naivă, atât de pură a copilăriei: că avem nevoie doar de o singură floare. Orice s-ar întâmpla, avem nevoie de o floare, de prima floare a credinței încăpățânate că omul, omenia, valorile spiritului vor face iar primăvară în lume.Read more…

19 aprilie 1943

Ziua de 19 aprilie 1943 are o semnificație deosebită. Ea a marcat începutul revoltei evreilor în ghetoul din Varșovia. Au trecut de atunci 79 de ani, dar data nu trebuie uitată. A fost prima manifestare de rezistență armată a evreilor destinați de naziști să moară, primul caz când evreii închiși într-un ghetou s-au ridicat împotriva colosului armatei germane. Cred că multă lume nu cunoaște această dată și de aceea aș vrea să o reamintesc celor care o cunosc și să o prezint celor care nu o cunosc. Am folosit Wikipedia pentru a reda pe scurt datele concrete, dar și informații pe care le cunosc din alte surse.
Read more…

Vecini de cartier

Îl consider vecinul meu. L-am remarcat acum câțiva ani, pe când aștepta calm în fața unui magazin. E câine. Un câine mare și gri, de rasă comună, cu bot cărunt și cu o pată albă pe piept, care arată ca o cravată. Poate de aici și aerul de demnitate pe care îl emană. Stăpânul lui e un domn în vârstă care locuiește într-o căsuță strivită între doi coloși de piatră cioplită și termopan. Are în fața casei o curticică de formă triunghiulară, nu mai mare decât sufrageria unei vile de tip nou. În curtea asta minusculă încap anevoie un vișin rămuros, o tufă de liliac și un arbust de bulgăre de zăpadă, care acum e plin de flori. Dar să revin la câine. În fiecare dimineață își însoțește stăpânul la cumpărături. Fără lesă. Vine la pas în urma bătrânului, îl așteaptă în fața magazinelor, apoi se întorc acasă împreună, cu același mers legănat. Stăpânul intră în curte și îl lasă pe câine să cutreiere liber cartierul. Când rămâne singur, pasul animalului se schimbă: devine alert și o pornește pe străzi de parcă ar avea multe treburi urgente de rezolvat. Nu se oprește pe la colțuri și garduri să miroasă, ca alți câini. Merge în pas întins. Știu sigur că mă recunoaște, pentru că-mi aruncă priviri pe sub sprâncene.Read more…

Zece ani în Baabel. Hava Oren: Am moştenit însuşirile tatii.

Așa cum văd eu lucrurile, există o relație foarte strânsă între tatăl meu și Baabel. Să explic. Tata era medic pediatru și își iubea mult profesiunea, dar cel puțin tot atât de mult îi plăcea să afle lucruri noi și să le împărtășească și altora: să povestească, să explice, să expună un subiect, să predea.  La Arad, în afară de o circumscripție avea și ore la școala de surori, într-o vreme a fost chiar diriginte.  Țin minte cu câtă însuflețire ne-a povestit că într-o oră de dirigenție le-a vorbit elevelor despre George Enescu… Tata avea întotdeauna ceva interesant de povestit.  Era bine informat, știa mai multe limbi, era un bun cunoscător al literaturii, al muzicii clasice și al artelor și dacă stau să mă gândesc, era în cea mai mare parte autodidact.  Mergea la concerte, citea enorm și când un subiect îl interesa, îl studia în profunzime.  Avea și un cerc de prieteni cu interese similare și când se întâlneau la noi acasă, era o plăcere să asist la discuții.  Am crescut într-o casă în care era de la sine înțeles că în comunism nimeni nu-ți poate lăsa moștenire o avere, dar nici cultura pe care o acumulezi nu ți-o poate lua nimeni. În România anilor 1960 posibilitățile de exprimare erau limitate.  O vreme a scris cronica muzicală în ziarul local (și când am citit Bucuriile muzicii de Mihail Sebastian am avut tot timpul impresia că îl aud pe tata vorbind).  La sfârșitul anilor 1960, când a fost permis, tata a ținut un ciclu de conferințe de iudaistică foarte apreciate.  Dar în rest nu a făcut nimic public. Cred că eu am moștenit unele dintre însușirile tatălui meuRead more…

Nu despre avort e vorba, ci despre încălcarea dreptului femeii de a decide

Recenta decizie a Curţii Supreme a Statelor Unite de a abroga dreptul constituţional la avort m-a impresionat profund determinându-mă să reiau tema unui articol mai vechi, pe care l-am scris în urma unei întâmplări. Articolul se întitula: „Un avort în camera alăturată” şi a apărut în publicaţia electronică Acum. S-a întâmplat acum câţiva ani, în după-amiaza controlului ginecologic de rutină pe care-l fac în fiecare primăvară. Sosisem la ora programată, cuprinsă de emoţia şi stânjeneala caracteristică acestui demers neplăcut, dar necesar. Pe coridorul policlinicii private m-am întâlnit cu doctoriţa – o veche cunoştinţă din generaţia mea, un specialist competent şi eficient, cu un zâmbet încurajator. „Mai aveţi de aşteptat vreun sfert de oră. Am de făcut un chiuretaj şi apoi vă iau pe D-voastră” – mi-a spus ea. Dincolo de compasiunea pe care o simţeam pentru această soră mai tânără a mea, pentru durerea din vintre şi din suflet pe care i-o bănuiam, încercam şi un sentiment de uşurare că nu avea vârsta mea şi n-a trăit sub imperiul Decretului 770 / 1966 – într-un stat unde nu se putea procura pe căi legale niciun medicament sau dispozitiv contraceptiv, iar educaţia sexuală era practic inexistentă. Atunci ar fi fost nevoită să recurgă la un avort clandestin sau auto-provocat prin manevre promiscue şi periculoase, cu riscul de-a fi prinsă şi deferită justiţiei, ori de a-şi da duhul în urma septicemiei, asemeni prietenei mele M., mamă a doi copii… Sau să dea naştere unui copil nedorit, pe care să-l abandoneze într-un orfelinat….Read more…

Tatăl meu, Hary Eisikovits

Am multe amintiri despre tatăl meu, unele superbe, altele doar frumoase. Nu am amintiri urâte. Tatăl meu nu m-a certat și nu m-a lovit niciodată, nici pe mine nici pe sora mea și nu l-am auzit niciodată înjurând sau vorbind urât despre cineva – cu o excepție! Citez: “nemernicii aceia criminali” care au comis Holocaustul… Da, pe ei nu i-a iertat niciodată, pentru că i-au ucis părinții și pe Marta, sora lui de numai 16 ani. Au pierit cu toții la Auschwitz. Pentru el, mama și noi, copiii, eram binecuvântarea prin care Dumnezeu i-a dat putere să continue viața, să învețe, să muncească și să-și trăiască destinul modest și generos. Era medic pediatru și mulți din generația mea au fost în îngrijirea lui… Niciodată nu a cerut nimic pentru serviciile sale de o rară competență. Pe vremea aceea era obiceiul ca după consultație să mai lași medicului un plic, sau o găină, sau o sticlă de țuică – de fapt obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre. Din câte știu eu, tata refuza constant acest onorariu… Dacă s-a întâmplat vreodată să nu refuze (e posibil, de ce nu?) eu nu știu de așa ceva.Read more…

Baabel la 10 (zece) ani

Astăzi, 28 iulie 2022, se împlinesc zece ani de la acea zi de sâmbătă, când am lansat în spaţiul virtual ambarcaţiunea Baabel, purtând la bord un singur articol, întitulat Armonia din babilonie prin care defineam profilul noii publicaţii fondate împreună cu Eva Galambos. Pe parcursul deceniului care a trecut am marcat, an de an, aniversarea revistei noastre, împărtăşind cititorilor realizările, împlinirile și neîmplinirile noastre. Doritorii le pot răsfoi în subsolul acestui articol. Cred că aniversarea de 10 ani (de căsnicie, de la absolvirea liceului,  facultăţii etc.) este cea mai aşteptată şi mai frumoasă, pentru că îmbină experienţa unui răstimp nu foarte îndelungat, dar semnificativ, cu speranţa în alte multe aniversări rotunde (jubilee), vremea fiind încă „tânără”, nu-i aşa? Primul număr al revistei, apărut în ziua de joi 31 iulie 2022, avea 5 (cinci) articole, scrise de 3 (trei) colaboratori iar acum, în caseta redacţională – care apare în partea dreaptă a oricărui articol accesat – puteţi număra peste 80 de autori care au semnat, de-a lungul anilor, în revista noastră, în timp ce media articolelor/număr s-a triplat. Desigur, non multa sed multum şi tocmai de aceea ne-am străduit și ne străduim să ridicăm mereu ştacheta calităţii, să îmbogăţim și să diversificăm subiectele articolelor.Pe de altă parte, revista a devenit şi o adevărată „pepinieră” de autori de carte. Anul acesta doi autori baabelieni au publicat volume în care au adunat articolele (sau și articole) apărute în Baabel. Soarta a făcut ca amândoi să-şi prezinte cărţile și la Cluj.Read more…

Acordul de la Londra

Acordul de la Londra a fost semnat în 11 aprilie 1987 între ministrul de externe al Israelului, Shimon Peres și regele Iordaniei, Hussein. Semnarea a avut loc în timpul unei întâlniri la Londra, în locuința unui prieten comun, Baronul Mishcon. La întâlnire au mai participat primul ministru al Iordaniei, Zaid al-Rifai și secretarul de stat al ministerului de externe israelian, Yossi Beilin. Acordul era secret și trebuia ratificat de ambele guverne. El trebuia să stea la baza unei conferințe internaționale sponsorizate de ONU în care să se caute o soluție la conflictul israelo-arab și la problema palestiniană în cadrul așa-numitei „opțiuni iordaniene”: Cisiordania să fie realipită Iordaniei, așa cum a fost între 1948-1967, respectiv fâșia Gaza să fie reanexată Egiptului. Această opțiune, propusă și astăzi de unele grupări de dreapta, este respinsă cu fermitate de palestinieni și chiar de iordanieni. Singura opțiune acceptată astăzi este cea a două state. Opțiunea iordaniană a apărut după Războiul de Șase Zile, în iunie 1967. Ea spune că Iordania este singura patrie a poporului palestinian. Israel se va retrage din toate teritoriile ocupate în 1967, inclusiv Ierusalimul de Est, iar ele vor fi returnate Iordaniei. De-a lungul anilor această opțiune s-a bucurat de unele succese, cel mai mare fiind Acordul de la Londra. Read more…

Amintiri din cariera mea de farmacistă

Precum am mai povestit, am terminat anul întâi de medicină la Timișoara și apoi am plecat în Israel.  (Unii se miră că nu am ales un timp mai „potrivit”, dar noi, cei care cunoaștem situația din România anilor 1970, știm că nu plecai atunci când voiai, ci atunci când primeai aprobarea.)  Ajunsă în Israel, am hotărât să trec la farmacie și cred că a fost una dintre cele mai înțelepte hotărâri din viața mea.  Bunicul meu matern, care era el însuși medic, m-a susținut, zicând: „Ai dreptate.  Vei avea o viață mult mai ușoară.  Și apoi, gândește-te că pacienții vorbesc, dar sticluțele tac.”  Era unul din panseurile clasice ale bunicului meu…Am absolvit în 1977, am intrat să-mi fac stagiul la spitalul Hadassah Ein Kerem și am ieșit de acolo… pensionară.  Am rămas pentru că era aproape, atmosfera era plăcută și mai ales era o muncă foarte variată, puteam oricând să trec la alt domeniu și să învăț ceva nou.  Ambiții de a ajunge într-un post de conducere nu am avut niciodată, cel mai bine mă simțeam făcând „mâna a doua” (ca și acum, de altfel, în redacția revistei Baabel).  Am lucrat în producție, în distribuție, am lucrat în mai multe secții ale spitalului – supravegheam stocul de medicamente din secție și făceam comenzile.  De fapt această funcție am îndeplinit-o și după pensionare, benevol, la Terapia Intensivă, până când corona m-a trimis acasă definitiv.  Aș vrea să relatez câteva întâmplări mai deosebite din cursul carierei mele.Read more…

Regina Elisabeta a II-a şi Mihail Gorbaciov

În ultimele săptămâni am pierdut, una după alta, două personalități care au influențat determinant mersul istoriei – Mihail Gorbaciov și regina Elisabeta a II-a. La prima vedere pare oarecum forțat să îi compari, dar dacă înlături suprafața, descoperi trăsături care permit o anumită apropiere. Intenția care i-a animat pe cei doi era o schimbare spre bine, atât pentru popoarele lor, cât și pentru lume și dorința lor a fost ca aceasta să se realizeze pașnic. Ceea ce îi deosebea era modul de lucru. Despre Mihail Gorbaciov se poate spune că a acționat deschis, și-a prezentat în mod public ideile, ideologia, programul. Regina Elisabeta a II-a a acționat cu discreție, prin persuasiune aproape invizibilă, funcția ei nepermițând vreo intervenție directă. Analizând rezultatele, constatăm că regina a avut mai mult succes, pe când cele ale lui Gorbaciov au fost plătite scump și în multe direcții el a eșuat. Așa cum au subliniat liderii politici britanici și din întreaga lume, istoricii și analiștii politici, cei 70 de ani ai domniei reginei Elisabeta a II-a au adus schimbări uriașe. Ele se referă la structura a ceea ce a fost Imperiul Britanic atunci când Elisabeta a urcat pe tron, la economie, la relațiile interumane, la însăși compoziția demografică a Marii Britanii care astăzi se caracterizează printr-o multiculturalitate sănătoasă, prin integrarea, chiar dacă nu în totalitate, a diferitelor etnii provenind din fostele componente ale Imperiului. Chiar dacă rolul ei a fost formal, acele puține drepturi pe care le avea nu au fost exercitate în defavoarea progresului Marii Britanii. Mihail Gorbaciov nu a avut acest noroc, deși…Read more…

Evreii ruși – victime colaterale ale succeselor militare ucrainene

Instalându-se la putere în urmă cu 22 de ani, Vladimir Putin a instituit măsuri dure împotriva manifestărilor deschise de antisemitism, tolerate de aproape toți predecesorii săi. Dar acum, odată cu oprirea înaintării armatei ruse în Ucraina și a succeselor militare ucrainene, cele mai importante publicații din Rusia, precum și posturi de televiziune, au adoptat o retorică antievreiască, a constatat presa evreiască și israeliană care, pe baza unor articole apărute în Rusia și din discuțiile cu evrei ruși proeminenți a tras aceste concluzii. ”Această schimbare a retoricii antievreiești în presa rusă a început în urmă cu două luni”, a declarat Roman Bronfman, fost parlamentar israelian, autorul unei cărți despre situația evreilor din perioada post sovietică ”În clipa în care stabilitatea regimului a început să fie amenințată, a fost aleasă o țintă evreiască. Este o repetare a numeroaselor episoade din istoria rusă, inclusiv cel referitor la ultimele zile din viața lui Stalin”, a afirmat el într-un interviu acordat publicației Jewish Telegraphic Agency (JTA), făcând aluzie la procesul medicilor evrei care s-a desfășurat înaintea decesului lui Stalin.Read more…

Papa Pius XII, evreii și “Rețeaua șobolanilor” (The Ratline)

Una dintre personalitățile cele mai controversate din epoca modernă care a fost papa Pius al XII-lea (născut Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli). Pontificatul lui a fost între anii 1939-1958. Părerile despre el oscilează între impresia negativă creată de tăcerea lui în fața crimelor comise de naziști și cea pozitivă pentru rolul lui și al bisericii catolice în salvarea unor copii evrei în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Mai puțin cunoscut este rolul lui în sprijinul organizației “Rețeaua șobolanilor” (The Ratline). În 2 martie 2020, la inițiativa actualului papă Francisc, au fost deschise arhivele papei Pius al XII-lea. Documentele au fost studiate de numeroși istorici și date publicității. Papa Francisc a declarat: “Vaticanul nu se teme de istorie”. Un articol publicat în august 2020 în New York Times prezintă unele din aceste documente care scot în evidență personalitatea ambivalentă a lui Pius al XII-lea referitor la evrei și la Holocaust: pe de o parte Papa nu a protestat, deși știa despre masacrarea în masă a evreilor de către naziști, pe de altă parte Papa și biserica Romano-Catolică au salvat evrei și alte persoane persecutate de naziști.Read more…

Adevărul istoric – o himeră pe care pretindem că o stăpânim

Aproape că nu putem iniția o discuție despre un eveniment istoric fără a declanșa o ceartă în care protagoniștii se acuză reciproc că nu sunt patrioți, că sunt vânduți unor interese străine, etc. Este unul din cele mai elocvente exemple care arată că mai avem mult până vom înțelege democrația, așa cum ne-a explicat-o Ion Rațiu în 1990: „Voi lupta până la ultima mea picătură de sânge ca tu să ai dreptul de a avea o altă părere decât a mea!”. Nu trebuie să căutăm alte exemple decât cele întâlnite în realitatea zilnică. Campaniile electorale ne dezbină și interpretarea evenimentelor diferă în funcție de afinitatea pe care o avem față de candidații care ne cer sufragiul. Cultele religioase ne pretind, și ele, să le îmbrățișăm modul de interpretare a aceleiași unice Cărți Sfinte, insistând să contrazicem interpretarea altora. Ne confruntăm cu un război la hotarele țării. Fiecărui eveniment petrecut pe teren i se dau interpretări diferite, convenabile uneia sau celeilalte tabere. Lumea este divizată. Tot așa stau lucrurile cu evenimentele petrecute demult, în alte epoci, deoarece se știe că „odată cu trecerea anilor, adevărul și minciuna vor face schimb între ele” [Evgheni Vodolazkin]. Cine are dreptate? Unde e adevărul? Referindu-ne la „adevăr”, trebuie să recunoaștem că reprezintă o noțiune deosebit de fluidă și uneori periculoasă. Filozofii l-au cercetat și fiecare i-a dat altă explicație. În plus, Diogene ne atenționează că „relația noastră cu adevărul trebuie să fie aceeași pe care o avem cu focul; dacă ne apropiem prea mult, ne ardem, dacă ne îndepărtăm, înghețăm”. Adăugând la această noțiune și particula „istoric”, pătrundem într-o adevărată junglă. Oare de ce? De ce nu putem avea o viziune unitară?Read more…

Din istoria matematicii – Scrierea numerelor

Într-o zi, cred că era prin anii 1980, mă plimbam prin apropierea Porții Damascului.  Chiar vizavi se află autogara Ierusalimului de Est, de unde pleacă autobuzele spre Ramallah, Hebron, Betleem etc.  Deodată privirea mi s-a oprit pe ceva ciudat: toate inscripțiile de pe autobuze erau în arabă și chiar numărul liniei era ininteligibil.  (Menționez că a fost cu ani în urmă – în zilele noastre se folosesc numerele obișnuite, dar în alte țări, de exemplu în Egipt, continuă să fie folosite cifrele arabe.) Cifre arabe?  Cum adică?  Eu credeam că toată lumea folosește cifre arabe și doar în situații speciale se folosesc cifrele romane (clasa a III-a, Ludovic al XIV-lea, secolul XX…).  Pe atunci nu era internet, așa că întrebarea a rămas fără răspuns.  Poate a venit timpul să caut explicația?  Cu aceeași ocazie ar trebui să văd și cum funcționează cifrele ebraice tradiționale, pe care niciodată nu le-am înțeles ca lumea. Încă din zorii civilizației a apărut nevoia de a ține socoteala turmelor, a recoltelor, a birurilor, a datoriilor – o societate nu putea funcționa fără aritmetică.  Cea mai veche formă de a ține socoteli erau crestăturile pe răboj. Read more…

Iarăși pe marginea prăpastiei?

Într-un articol intitulat Petarde de iarnă, publicat joi 1 decembrie, George Vigdor, în cadrul mai multor analize interesante, face și următoarea considerație: “Pare-se că totuși Huntington a fost profet și nu Fukuyama: se dă bătălia între civilizații, practic între civilizația occidentală, progresistă, neomarxistă și restul lumii suveranist, naționalist și conservator. Unul din primele mari conflicte dintre aceste civilizații este războiul proxy din Ucraina.” Este o teză care sub alte formulări sau din perspective similare pare să câștige teren. Și nu puțini sunt cei care, dacă se pune problema astfel, ar fi mai degrabă fani ai “restului lumii”. Numai că, în cazul războiului din Ucraina, nu se poate pune problema în acest mod.  Se poate argumenta simplu și clar că războiul din Ucraina nu are nimic de-a face cu progresismul radical și neomarxismul cultural propovăduite de facțiuni de stânga cu influență mai mică sau mai mare într-o parte a occidentului. Lupta contra Rusiei lui Putin prin sprijinul acordat Ucrainei nu este dusă în nici un caz în numele acestor ideologii. Și în același timp, nici invazia Rusiei în Ucraina nu se poate justifica prin trăsăturile ideologice menționate pentru “restul lumii” în citatul de mai sus.  Pretenția de a implica ideologiile respective în lupta legată de războiul din Ucraina nu se susține, lucru evidențiat imediat prin întrebările pe care le ridică aceasta.  Read more…

Yosi – spionul care și-a regretat faptele

Nu demult, pe Amazon Prime a debutat serialul argentinian Yosi, the Regretful Spy (Yosi, spionul care și-a regretat faptele), bazat pe întâmplări adevărate. Acțiunea se petrece în Argentina și eroul principal este José Pérez, alias Yosi. Evreii sefarzi și conversos au ajuns în Argentina încă în 1492. Brațul lung al Inchiziției a continuat să-i urmărească și să-i terorizeze, până când Argentina și-a câștigat independența de Spania, în 1810. La sfârșitul aceluiași secol, zeci de mii de evrei prigoniți de pogromurile din Europa de Răsărit au ajuns și în Argentina, unde s-au bucurat de o viață economică, religioasă și culturală înfloritoare. Evreii se ocupau cu succes și cu agricultura și creșterea vitelor. Evreilor din Europa de Est li s-au alăturat mai târziu și evrei din țările arabe, mai ales din Siria și din Liban.  Evreii au întemeiat mai multe așezări agricole, prima și cea mai mare fiind Moisés Ville (Orașul lui Moise), care la un moment dat avea 2,000 de evrei – ea mai există și astăzi dar numărul evreilor a scăzut simțitor… În 1914, capitala Buenos Aires avea 150.000 de evrei, fiind a doua după New York dintre orașele Americii din punct de vedere al populației evreiești. Autoguvernarea evreiască a fost prost înțeleasă de unele oficialități argentiniene și a creat dușmănie și antisemitism. Începând cu 1946, Președintele Juan Perón și oamenii lui au încurajat primirea multor criminali naziști și încadrarea în societatea argentiniană. În timpul Juntei militare din 1976 – 1983, zeci de mii de argentinieni progresiști au fost răpiți din casele lor, au fost torturaţi și uciși. Printre ei se aflau câteva mii de pro-democrați evrei. Una dintre minciunile propagate de antisemiții argentinieni a fost așa-zisul Plan Andinia care susținea că evreii ar fi intenționat să întemeieze un stat propriu în PatagoniaRead more…

Paradisul pierdut al copilăriei mele

Zilele trecute m-a apucat entuziasmul începutului de an și am decis să fac ordine printre hârtiile vechi dintr-un dulăpior cu două rafturi. Mai erau acolo de-a valma două platouri de inox și trei de ceramică, foarte frumoase, pe care de data aceasta le-am folosit la masa de revelion, întrebându-mă oare de la cine le-am primit, apoi lumânări electrice, coroniță de Advent, o colecție de tăieturi din primele mele articole publicate în ziarul Flamura Roșie din Arad, scrise în vacanțele de la facultate, altele de după 1990 și sute de fotografii. Multe erau în plicuri, dar aveam și trei albume, dintre care unul gol care cred că așa va rămâne. Mi-a făcut plăcere să mă uit la poze, sunt foarte multe din concediile petrecute în țară și în străinătate, eram extrem de tânără și foarte slabă, unele cu colegi de facultate, dar printre ele am găsit și câteva din fragedă copilărie, făcute în curtea casei din Arad în care am trăit 17 ani. Casa avea o grădină imensă, chiar și pentru privirea mea de astăzi, nu numai cea de la patru ani, când am văzut-o prima dată. A fost paradisul copilăriei mele, grădina Edenului din care Adam și Eva (se potrivește cu numele noastre, al meu şi al fratelui meu, nu-i așa?) nu au fost expulzați. Au plecat singuri, au părăsit-o, mergând spre alte lumi. Read more…

Drumul spinos al specializării

În adolescență am învățat construcția aparatelor de radio, inițial a celor cu galenă, apoi a aparatelor cu reacție echipate cu două lămpi ghindă. Eram familiarizat cu lumea condensatoarelor fixe și variabile, a rezistențelor și a diverselor tuburi electronice care în anii respectivi echipau aparatele de radio ale vremii. Credeam că radiofonia va deveni ocupația mea în viitor, dar nu a fost să fie așa. De atunci am rămas totuși cu abilitatea de a lucra cu scheme de tot felul. Înscris la secția electrotehnică a școlii medii tehnice din orașul natal, am trecut în lumea diferită a motoarelor electrice sincrone și asincrone, a generatoarelor de energie electrică, a transformatoarelor și a sofisticatelor întrerupătoare de înalta tensiune. Proiectul de diplomă în specialitatea rețelelor electice de înaltă tensiune a fost cotat cu nota maximă. Ca urmare intenționam să urmez Facultatea de Energetică, dar nu a fost posibil. Școala medie tehnică era sponsorizată de Ministerul Petrolului și unica opțiune pentru studii superioare era Institutul de Petrol și Gaze din București. Am optat pentru Facultatea de Utilaj Petrolifer, mai apropiată cerințelor mele.Read more…

Vecina

În zilele vacanței de vară apărea întotdeauna la aceeași oră la bazinul Centrului Sportiv din Cluj. Era o femeie tânără, de vreo de 25 de ani, frumoasă, cu ochi verzi și păr castaniu. Purta un costum de baie de culoare roșie, cel puțin așa îmi amintesc. După ce-și proteja corpul cu ulei împotriva insolației, își punea sub cap o pernă pneumatică, își acoperea ochii cu niște ochelari de soare moderni și se întindea pe o bancă a tribunei. Când era înnorat, își scotea ochelarii de soare și citea din niște volume groase. Aveam șaptesprezece ani când am văzut-o prima dată. Prietenul meu Béla, cu care îmi petreceam vacanțele, era de o vârstă cu mine. Și el a observat-o pe tânăra frumoasă, care ne-a vrăjit și era convins că locuia nu departe de noi, pe strada Rosetti. Ulterior s-a adeverit că avea dreptate. Cu toate că am trecut pe lângă ea de nenumărate ori, ea nu ne-a acordat nici cea mai mică atenție. Ne așezam cât mai aproape de ea, ca s-o putem observa mai bine. Mai mult, dacă cumva scăpa din mână ochelarii de soare sau cartea, noi ne repezeam să i le ridicăm, dar încercările noastre nu aveam succes. Ne privea cu indiferență și rostea cu o jumătate de gură un „mulțumesc, copii”.Read more…

Precious Life

“Cel care salvează un om, salvează o lume”, spune un străvechi proverb ebraic. “Nu mi-am propus să salvez o lume”, explică Dr. Raz Someh, “tot ce mi-am propus a fost să încerc să salvez un om.”. Acesta este subiectul sensibilului film documentar Precious Life, realizat de fostul comentator politic al Canalului 10 al televiziunii israeliene, Shlomi Eldar. Din această lună filmul este accesibil pe Netflix în Israel. Cu toate că documentarul a fost realizat în 2010, el rămâne la fel de actual și acum, pentru că pacientul este palestinian, iar în eternul conflict din Orientul Mijlociu foarte puține s-au schimbat între timp. Filmul tratează lupta unui înger în halat alb, Dr. Raz Someh, șeful departamentului de Imunologie al spitalului Tel Hashomer, încercând să salveze viața lui unui copil din Gaza, Muhammad Abu-Mustafa. Acesta suferă de o boală autoimună care în lipsa unui tratament adecvat i-ar curma viața, așa cum de altfel s-a întâmplat și cu două din surorile sale.Read more…