TES-FEST București 2018

Despre evenimentul care s-a derulat recent s-a scris în presă și sunt sigură că vor mai apărea multe reportaje importante, mai avizate și mai profesioniste decât le-aș putea reda eu. Pentru mine însă acest eveniment a avut o semnificație personală deosebită și de aceea voi scrie despre el în mod special. Încă din adolescență am cunoscut trupe itinerante de teatru evreiesc care treceau și prin orașul meu natal. Îmi amintesc că spectacolele aveau loc la „Casa Germană” (Deutsches Haus), unde chiria era foarte pipărată, dar nu exista altă sală. Artiști mari ca Dina König, Mișa Bernstain și mulți alții au trecut prin Câmpulung Moldovenesc. Aceste trupe se luptau cu mari lipsuri materiale și de multe ori se făceau colecte pentru ca artiștii să poată continua turneul. Chiar și decorurile le împrumutau de cele mai multe ori de la viitorii spectatori. Știam din presă despre marea artistă Sidy Thal din Cernăuți. La succesul ei a contribuit Jacob Sternberg, cel care a adus modernismul în teatrul evreisc în condițiile grele dinainte de război. Am fost un spectator fidel al Teatrului Evreiesc de Stat (TES) de la înființarea lui în 1948 și mai ales în anii în care soțul meu, Israil Bercovici, a foat secretarul literar al teatrului (1954-1982).Read more…

O călătorie la Ierusalim acum 600 de ani

De sute de ani Ierusalimul are o influență aproape magică asupra imaginației oamenilor, atrăgându-i ca un magnet. Așa se face că pe vremea când majoritatea oamenilor nu ieșeau din satul natal sau se aventurau cel mult până în târgul vecin, se găseau totuși îndrăzneții care să plece la Ierusalim. Motivele erau bineînțeles religioase, iar călătoria era un pelerinaj. Eroina noastră este Margery Kempe (cca. 1380-1450, date exacte nu se cunosc). Tatăl ei era primarul orașului King’s Lynn, iar soțul era un negustor înstărit. Cu toate acestea Margery era analfabetă, educația ei limitându-se la gospodărie și la codul bunelor maniere. În schimb era foarte cucernică. Religia era preocuparea ei de bază, uneori avea vedenii, fiind convinsă că Fecioara Maria sau Isus Christos i se adresau direct – deci era tocmai persoana potrivită să plece în pelerinaj. Cu ani mai târziu a angajat un cleric ca să-i scrie memoriile după dictare. Manuscrisul a fost publicat în zilele noastre, iar pe baza lui, precum și a altor mărturii ale vremii, a apărut cartea ”Memoirs of a Medieval Woman”. Un pelerinaj la Ierusalim în Evul Mediu era o aventură de proporții greu de imaginat astăzi. Echipamentul pelerinului era o mantie cenușie cu glugă (pelerină!), o pălărie cu boruri largi, purtând semnul crucii, un toiag, o desagă pentru provizii, o ploscă cu apă. Și mai ales bani. Mulți bani. Margery a fost nevoită să vândă o parte din proprietatea familiei pentru a-și finanța călătoria. Cine nu avea destui bani era nevoit să cerșească pe drum.Read more…

Caligrafie

Zilele trecute, cu totul întâmplător, soțul meu a descoperit la Biblioteca Universității din Ierusalim o mică expoziție. A doua zi ne-am dus împreună să o vedem pe îndelete.

La intrarea în Biblioteca pentru Științele Naturii ne-a întâmpinat o priveliște neobișnuită: pe pereți atârnau afișe scrise în limba chineză! E adevărat, scrierea chineză este foarte estetică, dar de unde și până unde? Am aflat că era o acțiune de solidaritate în cinstea celei de a 70-a aniversări a independeței statului Israel, organizată de un grup de artiști din Hong Kong. Grupul MaHA (Milk and Honey Arts – Arta de Lapte și Miere) este format din artiști creștini care au simțit nevoia să slăvească Țara Sfântă prin intermediul artei lor – caligrafia chineză. Exponatele, o parte din ele texte biblice traduse în limba chineză, urmăresc istoria scrierii chineze. S-o urmărim și noi pe scurt, așa cum reise din textele expuse.Read more…

”Vestele galbene” nu sunt ce par a fi

De peste cinci săptămâni Parisul și alte orașe din Franța sunt martorele protestelor așa-numitelor ”veste galbene”, inițial șoferi, mecanici auto, persoane implicate în transporturi și care poartă veste galbene. Numai că azi această îmbrăcăminte nu le mai aparține în exclusivitate. Ea a fost confiscată adoptată? de reprezentanți ai celor mai diferite grupuri, membri unor organizații și partide politice franceze, de la extrema stângă la extrema dreaptă, alături de anarhiști, mișcări feministe radicale, dar și sindicate, studenți, elevi, funcționari publici, pensionari. Ca atare, pe lângă cele câteva cerințe comune, îndreptate în primul rând împotriva reformelor considerate prea radicale ale președintelui Macron, împotriva însuși președintelui, revendicările sunt dintre cele mai diferite. În încercarea de a aduce din punct de vedere economic Franța la nivelul Germaniei, Macron a inițiat o serie de reforme considerate ultraliberale, de reducere a impozitelor pentru întreprinzători și pentru marile societăți pentru a le stimula, ceea ce a adus profit acestora, în schimb nivelul de trai al celor săraci s-a deteriorat.Read more…

RITA

“Rita” este un serial de TV danez modern, inteligent și provocator care se extinde pe trei sezoane și 24 de episoade, oferind în abundență un umor copios și provocând râsete în hohot cu o mulțime de surprize. De fapt, serialul urmărește îndeaproape voiajul unui fund de femeie spectaculos și magic cu așa o putere seductive încât e urmărit cu ochi holbați, fălci căzute, gâturi transpirate, respirație întretăiată, salivare abundentă și uneori cu distragere mentală. Pe deasupra, observatorii hipnotizați care urmăresc miracolul în mișcare legănată, mai pot observa și o “fisură” de penetrare a luminii prin spațiul creat de superba combinație a coapselor perfect conturate cu blugii foarte strânși și bine fixați. Exact cum se vede în reclamele de blugi cu modele de profesie, ale căror pulpe nu se ating la capătul de sus.Read more…

În vizită la Moby Dick

La European Cafeteria Tia Maria, unde îmi beam cafeaua la New Bedford, Massachusetts, a intrat un om masiv și bărbos și s-a așezat lângă masa mea. A cerut un ceai și rom separat, a turnat alcooholul în ceai, după care s-a uitat împrejur.
– Ce scrie în ziar? – m-a întrebat uitându-se la mine. Toate-s bune și frumoase, nu-i așa? M-am săturat să-l mai citesc, îmi ajunge să văd știrile o dată pe zi la televizor. Mă numesc Ralph, se prezentă, și sunt pensionar.
Pesemne că avea chef de vorbă, dar eu stăteam la îndoială dacă să mă angajez în discuție sau nu.
– Nu arăți ca unul din partea locului, continuă el.
– Da, ai dreptate.
– Ai auzit de Moby Dick?
– Am citit cartea demult, cu ani în urmă și nu-mi aduc aminte decât foarte vag.
– Știai că acțiunea cărții începe chiar aici, la New Bedford?
– Nu, i-am spus.Read more…

”Viitorul Memoriei” într-un album

După succesul proiectului Viitorul Memoriei, inițiatoarea lui, Olga Ștefan, a decis să realizeze și un album cu materialele prezentate în orașele unde s-a desfășurat proiectul, acesta cuprinzând imagini şi documente evocatoare. Emigrarea din România, trecerea prin Zürich cu familia a copilului Olga Ştefan, stabilirea la Chicago şi reîntoarcerea într-o ipostază matură în acelaşi oraş din Elveţia după peste două decenii, au fost în parte motivul care a declanşat ceea ce autoarea povesteşte în Introducere: “revenirea în oraşul pe care-l respinseseră în trecut a dat naştere unei căutări a memoriei familiei sale”, odată cu încercarea de fixare a unei identităţi, cu rememorarea evenimentelor din timpul Holocaustului, ambele ramuri ale familiei fiind victime”. Desfăşurarea proiectului poate fi considerată un popas emoţionant şi documentat pe acel pod virtual între trecutul dramatic, reprezentat prin vestigiile Holocaustului, căutate cu ambiţie şi pricepere de către arhitecta “podului” şi viitor. Este un viitor la care cei de demult au visat, iar cei de astăzi încearcă să-l populeze în moduri diferite pentru a împlini un deziderat uman important: crimele împotriva umanităţii nu trebuie uitate. Pentru revigorarea memoriei trecutului Olga Ştefan a ales diverse modalităţi vizuale şi scrise mai puţin utilizate şi anume cele care aparţin artei. Popasul de pe podul amintit mai sus a fost făcut într-o formă originală, în cinci oraşe, încercând să aducă la lumină din trecut, persoane dispărute, unele în negura tristă a războiului şi a atrocităţilor sale, altele în cea a timpului scurs de atunci, dar care şi-au lăsat amprenta creaţiei lor asupra viitorului.Read more…

De ce nu-l lăsăm pe Shakespeare în pace?

De mai multe decenii, în lumea teatrului și-a făcut loc ideea reevaluării unor piese clasice, de găsire a unor forme noi de prezentare, mai apropiate de percepția unui om al secolului 20 și 21. În general, formele vechi sunt apreciate ca prăfuite și poate că așa și este în unele cazuri, de aceea se încearcă tot felul de inovații, unele mai reușite, altele mai puțin. De ce trebuie regizorii să creadă că publicul este infantil și că nu înțelege?! Ce caută cuvântul ”politruc” sau ”ciuma roșie” în Roma antică?Read more…

Directorul

Doctorul Mihai Pop, rezident de medicină internă, a fost medicul curant a tatălui meu, internat cu infarct miocardic la Clinica Medicală Unu din Cluj, în noiembrie 1968. Bolnavii aveau o încredere oarbă în el. Era mic de statură, foarte sincer și puțin cinic. Colegii lui îl apreciau mult. Se povestea că își spuneau între ei „Îl vezi pe doctorul ăla mic? Dacă nu știi ceva, întreabă-l, știe o carte nebună”. După șase săptămâni de spitalizare tata a revenit acasă ameliorat. Era impresionat de profesionalismul și omenia medicului care l-a tratat. „Așa doctor să devii și tu”, mi-a spus tata. Ani de zile au corespondat.

După terminarea facultății am ajuns în
zona Oașului, medic de dispensar la Gherța Mică, iar directorul medical al
zonei era nu altul decât Dr Pop Mihai. Speriat de condițiile grele în care
auzisem că voi lucra și emoționat ca fiecare om la începutul carierei, m-am
reîntâlnit cu medicul tatălui meu, de astă dată ca primul meu șef. M-a
întâmpinat cu zâmbetul lui de neuitat. “Nu fi neliniștit, copile, sunt sigur că te vei descurca, colegii mei de la spital și eu însumi te voi ajuta la nevoie.”Read more…

După doi ani

Cred că au trecut peste doi ani de când am scris în Baabel despre casa mea, despre parcul învecinat, „ghetoul” meu, așa cum îi spun, spațiul din ce în ce mai restrâns în care mă mai pot mișca. Și totuși, cu un efort în primul rând de voință, dar și cu un efort fizic, uneori chiar peste puterile mele, încerc să-l mențin în aceleași limite, știind că dacă renunț, aceasta va fi pentru totdeauna. Nu mi-e ușor să scriu acest articol. La hotărârea mea de a-l scrie a contribuit și articolul intitulat „Frica de bătrânețe”, apărut în ultimul număr din „Dilema”. De fapt nu vreau să vorbesc despre bătrânețe în general, ci despre felul în care mă lupt cu manifestările ei și despre cei doi ani care au trecut peste mine. Nu e ușor să privești conștient ceasul, cu timpul redus pe care-l mai ai înainte și să încerci totuși să duci o viață normală, o viață de om fără obligații, care își găsește bucurii în lucruri mărunte, banale, neînsemnate pentru cei mulți, într-un spațiu limitat de neputințe. Read more…

Buchenwald, aprilie 2019. Trasee şi oameni

Între 10-15 aprilie 2019 am participat la evenimentele care au marcat cea de a 74-a aniversare a (auto)-eliberării lagărului de concentrare Buchenwald. La scurt timp după revenire am scris un articol în care am relatat despre cele două ceremonii festive de pe Appellplatz, care au avut loc în 11 şi 14 aprilie (https://baabel.ro/2019/04/la-buchenwald-pe-appellplatz/). De astă dată voi vorbi despre oameni. Oamenii întâlniţi aievea şi oamenii ale căror urme le-am străbătut la pas sau am căutat să le descopăr. În acest articol încerc să redau memoria locului, dar şi prezentul populat de oameni, specialişti şi voluntari tineri care se dedică păstrării acestei memorii.Read more…

Gânduri post-Eurovision-iste

Recent am urmărit un program televizat deosebit: concursul Eurovision. Ca după orice eveniment important, am gânduri ”post”. Nu vă speriați: gânduri ”post-Eurovision-iste”, ultimul cuvânt scris cu o liniuță de despărțire unde trebuie, pentru că altfel ar apărea ”gânduri post-Euro-vi-sioniste”, iar sionismul nu mai este la modă nici de Ziua Ierusalimului, mai ales după un asemenea concurs internațional. ”Post-sionism”, post-modernism”, post-Eurovision-ism”. Totul ”post”. În ce privește concursul Eurovision de anul acesta, este într-adevăr ”post”, fiindcă această ediție a lui a trecut. Bucuria noastră, a tuturor, a fost că ea a avut loc în Israel. Adevărat că la Tel Aviv, nu la Ierusalim, fiindcă mulți oameni politici europeni nu vor să recunoască o realitate de fapt: capitala Israelului este orașul Ierusalim, reunit de 52 de ani, din 1967. La mulți ani, Ierusalim, de ziua ta, din partea mea, locuitor și iubitor al tău. Sper să îți facă această urare toată lumea, cu toate că n-au vrut să te accepte nici măcar ca gazdă a renumitului concurs muzical internațional, deși aveai dreptul la aceasta. Dar în fine, pentru Eurovision, ca toți să fie mulțumiți și să participe la el, a fost bine și la Tel Aviv… Cu toate că unele minți înfierbântate au vrut boicoteze și Tel-Aviv, spunând că este pe un teritoriu ocupat (?!). Bunicii noștri ar fi spus: Oy, veys mir! Meșighene kopf! Ghevolt!Read more…

Cu condeiul şi lupa prin Balcani (III)

Călătoria prin Balcani poate fi realmente o experiență hedonistă, o sărbătoare senzorială pentru văz, auz și gust. Frumusețea peisajului, a plajelor, insulelor, munților, pădurilor, lacurilor şi râurilor, este absolut copleşitoare. Iubitorii de fructe de mare îşi vor găsi acolo paradisul, pentru că prospețimea, gustul şi rafinamentul în gătirea și servirea mâncării sunt toate excelente. Regiunea abundă în zone viticole, sursa unora dintre cele mai bune vinuri europene. Adăugând la asta și muzica omniprezentă atât în localuri, cât și cântatul la reuniuni cu prieteni, ne putem forma o imagine reală a vieții gastronomice şi sociale din Balcani. Dacă în prima parte a acestei călătorii cu „condeiul şi lupa” am ajuns la punctul 20 din cele 36, în care mi-am sintetizat experienţa de turist, vă invit să le parcurgeţi şi următoarele… unsprezece:Read more…

La doi pași de Damasc

Era o zi caldă de iunie la Madeira. Într-o pauză a simpozionului am ieșit să fumez în liniște o țigară. În fața mea se afla un coleg care mă privea cu atenție. Precis vrea să întrebe ceva în legătura cu prezentarea mea foarte controversată, mi-am spus. S-a apropiat de mine. Era cam de vârsta mea, cu părul negru, cu o înfățișare mediteraneană. Mi-am aruncat privirea asupra ecusonului de pe pieptul lui și am știut că va urma o discuție interesantă. “Ești din Israel? Din ce oraș? “m-a întrebat. Eu sunt din Siria. “Nobody is perfect, i-am răspuns în glumă.” A izbucnit în “Ești primul israelian cu care vorbesc, nu avem voie să avem relații cu voi. Tu ai mai cunoscut alți sirieni?” I-am povestit de studenții mei din țările arabe din perioada cât eram asistent la Clinica de Boli Infecțioase din Cluj. Printre ei era și un sirian pe nume Murad. S-a căsătorit cu o colegă româncă și și-a terminat rezidența la Cluj. Ne-am reîntâlnit la Cluj la cinci ani după ce am emigrat în Israel și i-am cunoscut și familia. La banchetul festiv cu ocazia terminării facultății de medicină am fost invitat ca asitent preferat al unei grupe de studenți în care majoritatea erau palestinieni și toți știau de plecarea mea în Israel.Read more…

De ce să fii istoric în secolul XXI?

În 2007 am devenit student de istorie. Îmi amintesc reacția familiei, a prietenilor și a colegilor din liceu când ne-am v[zut după căteva luni de pauză și am povestit ce am ales, unde am ajuns. Reacția lor era foarte amabilă și aproape identică: se vedea că nu înțeleg de ce am ales această cale, de ce este „util” acest domeniu. „O să mori de foame” – spuneau. Unii au mers chiar mai departe și m-au întrebat direct: de ce avem nevoie de istorici și de istorie azi, în secolul XXI? De ce să plătim din banii cetățenilor salariul și munca de cercetare a sutelor de istorici în țară? Care este utilitatea istoriei și a meseriei de istoric, azi? ntrebarea este una foarte dificilă, dar nu neobișnuită. Apare deja și în antichitate, dar mai ales în istoriografia modernă, probabil cel mai semnificativ la istoricul-martir din Franța, Marc Bloch, ucis în timpul Holocaustului. În ultima sa carte – apărută post-mortem – intitulată Apologie pour l’histoire ou Métier d’historien, tradusă în română sub titlul ”Pledoarie pentru istorie”, Marc Bloch discută rolul civic, public și politic al istoricului în societate, dar și metodele și technicile de cercetare istorică modernă. Este nu numai un manual pentru istoricii în formare, dar și un testament personal cutremurător: prin munca lui academică, vocea lui publică și civică, Bloch a devenit un martir al epocii sale. La fel și Khaled al-Asaad, epigrafistul și arheologul faimos din Siria, decapitat și ucis în chinuri groaznice de către teroriști în Palmyra, orașul antic pe care l-a cercetat timp de un sfert de secol. Amândoi au fost voci extraordinare, apostoli ai istoriei, care şi-au sacrificat viața pentru știință și responsabilitatea istorică. Deși nu este elucidat nici în prezent, e foarte posibil că și vocea publică și fermă a lui Ioan Petru Culianu a fost motivul pentru care marele istoric al religiilor a fost ucis la Chicago. Read more…

Pro și anti…sionism

Odată cu trecerea timpului, în vâltoarea din ce în ce mai confuză a fenomenelor naturale și sub amenințarea din ce în ce mai pronunțată a unor posibile conflicte majore între armatele din ce în ce mai înzestrate cu tehnologii și tehnici din ce în ce mai sofisticate, ale puterilor lumii, ne-am fi așteptat ca vechile amenințări precum terorismul, problema palestiniană, antisemitismul cu ramura mai tânără antisionismul, să fi pierdut din amplitudine. Dar spre stupoarea noastră, vechile amenințări continuă să ia amploare în pofida noilor amenințări mult mai periculoase și imprevizibile. Antisemitismul în creștere a determinat măsuri excepționale luate de guvernele responsabile pentru a stăvili potențialele consecințe grave. Nu este vorba doar de disconfortul pe care un mediu care încurajează manifestările antisemite l-ar putea genera puținilor evrei care au rămas risipiţi în Europa, ci mai ales de efectul destabilizator pe care l-ar putea produce democrațiilor mai mult sau mai puțin consolidate. Dacă până acum combaterea antisemitismului a rămas în mare măsură în sarcina unor organizații evreiești, cu capacitate limitată de acțiune efectivă, se pare că unele guverne, printre care și cel al României, urmând o inițiativă a guvernului Statelor Unite, au creat câte un departament interministerial în frunte cu un emisar al guvernului (”envoy”) dedicat prevenirii și combaterii antisemitismului sub orice formă s-ar manifesta. Una din formele cele mai perfide este antisionismul. Read more…

Paradoxul

Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel. Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile. Read more…

Tulburările din Palestina din anul 1929

În anul 1929 în Palestina aflată sub mandat britanic au avut loc niște atrocități cumplite, care au zguduit comunitatea evreiască din țară și au lichidat multe localități cu populație mixtă, evreiască și arabă, precum și unele localități evreiești aflate în vecinătatea celor arabe. Anul acesta la 23 august s-au împlinit 90 de ani de la izbucnirea acestor atrocități. În ebraică ele sunt cunoscute ca Meoraot Tarpat (Evenimentele din 1929, după calendarul evreiesc anul 5289, exprimat în litere ebraice תרפ”ט , tav-reiș-pei-tet, pronunțat pe scurt tarpat). În engleză s-au numit Palestine riots of 1929 (Revolta din Palestina din 1929), iar în arabă Thawrat al-Buraq (Revolta Zidului Plângerii). Aceasta demonstrează o dată mai mult că întotdeauna se poate găsi un pretext legat de Zidul Plângerii și de Muntele Templului. Tendința de a-i învinui pe evrei de o așa-zisă dorință de a cuceri Muntele Templului există de peste o sută de ani. Problemele au început în 1928, de Iom Kipur, când evreii din Ierusalim s-au adunat la rugăciune pe esplanada din fața Zidului Plângerii și au pus niște paravane care delimitau zone separate pentru bărbați și pentru femei, ceea ce contravenea statu-quo otoman rămas în vigoare. A doua zi poliția engleză le-a îndepărtat. Li s-au alăturat tineri arabi care țipau „Moarte evreilor”. Read more…

Însemnări din țara capitalismului (de stat!) atotbiruitor

În ultimii ani am fost de mai multe ori in China, cu treburi. De la aeroport la hotel, de acolo la ședințe și înapoi. Uneori călătorii în afara Beijingului, cu trenul, tot cu treburi. Printre ele, foarte rar, câte o fugă spre un punct turistic cunoscut în întreaga lume: după mai bine de trei ani de călătorii în țara viermilor de mătase nu reușeam să înțeleg fenomenul social, politic și mai ales economic care are loc în China în ultimele decenii și care a transformat țara înapoiată și izolată de pe vremea lui Mao într-o supraputere care face concurență oricărei puteri occidentale, inclusiv Statele Unite. Și iată că luna trecută o excursie (da, excursie, nu călătorie cu treburi!) mi-a deschis ochii. Două săptămâni am cutreierat această țară imensă pe care niciun străin nu o poate cunoaște așa cum trebuie, pentru că nimeni (sau aproape nimeni) nu posedă instrumentele necesare pentru a înțelege ce se întâmplă acolo în aceste zile…Read more…

Olga Bancic

Îmi închipui fețele mirate ale cititorilor: asta cine o mai fi? Vreo „eroină a clasei muncitoare”, pe care comuniștii înșiși au uitat-o? Trebuie întâi să-i mulțumesc lui Jack Chivo pentru că mi-a dat ideea. Iar apoi voi încerca să vă conving că subiectul este chiar foarte interesant. Cititorii mai vârstnici își vor mai aminti numele Olga Bancic – dar cei mai tineri probabil nu l-au auzit niciodată. Mie îmi amintește de Liceul Nr. 2 din Arad. Poate altora le va aminti de o stradă din București, de ștrandul din Câmpulung Muscel, orfelinatul din Buzău, sau băile termale de la Geoagiu. Toate acestea ori nu mai există, ori au primit demult un alt nume. Dar prea puțini știu cine a fost ea cu adevărat Olga Bancic (1912 – 1944) s-a născut la Chișinău cu câțiva ani înainte de Marea Unire. De fapt o chema Golda și era fiica unui mic funcționar evreu. Familia trebuie să fi fost foarte săracă dacă la vârsta de 12 ani fetița era deja ucenică într-o fabrică de saltele. Participând la grevele muncitorilor din fabrica unde lucra, a fost în repetate rânduri arestată și maltratată. La șaisprezece ani și jumătate s-a căsătorit cu Jacob Salomon. Originar din Iași, el a supraviețuit Holocaustului și a devenit scriitor, fiind cunoscut sub pseudonimul Alexandru Jar. Tânăra pereche s-a stabilit la București și a activat în partidul comunist în ilegalitate. La o manifestație ea a fost arestată și condamnată la doi ani de închisoare. În 1937 soțul ei a plecat în Franța, iar ea l-a urmat cu un an mai târziu, după ce a fost eliberată. Read more…