Dominația divertismentului de duzină și al consumerismului ieftin constituie cele două metode globale, supereficiente de îndobitocire în masă. Astfel se realizează marele deziderat al supunerii subtile a maselor populare prin cooptare și nu prin coerciție, sau obligativitate. „Mesele” sunt atrase într-un permanent Disneyland plin de jucării, jocuri și gadget-uri ușor accesibile și achiziționabile. Într-o atmosferă efervescentă de festin popular are loc transformarea facilă și aproape voluntară a indivizilor diferiți și inițial autonomi, într-o turmă fericită și docilă, ușor manipulabilă și exploatabilă. Cetățenii au datorii. Firmele au datorii. Statele au datorii. Organizațiile internaționale au datorii. Multe bănci nu mai au bonitate. Întreg sistemul financiar mondial stă pe un balon uriaș care se va sparge în mod inevitabil în curând. Prăbușirea va fi catastrofală.Read more…
Dumbrăveni 1829. Prima şcoală pentru surzi din Ardeal. O colaborare armeano-româno-maghiară
La jumătatea distanței dintre Mediaș și Sighișoara se află orașul Dumbrăveni. Denumirea este de dată relativ recentă. Cu secole în urmă, pe acest loc se afla satul Ebesfalva (Satul cu câini), deoarece acolo erau crescuți câinii folosiți la vânătorile nobiliare. Castelul din apropiere a aparținut familiei Apafi care a dat ultimii doi principi ai Transilvaniei, Mihai Apafi I și Mihai Apafi al II-lea. În 1671, principele Mihai Apafi I a aprobat colonizarea armenilor în Transilvania și le-a oferit dreptul de a-și construi două orașe: unul la Gherla (Szamosujvár) și unul lângă Ebesfalva, denumit în maghiară Erzsébetváros, în germană Elisabethstadt și în latină Elisabethopolis (Orașul Elisabeta) în onoarea fiicei regelui maghiar Endre al II-lea. Această denumire a fost utilizată până la Primul Război Mondial. Alături de firmele armenești își găseau de lucru mulți români, maghiari sau germani. Astfel localitatea a prosperat și s-a mărit continuu. Prima școală elementară s-a înființat în 1744; la începutul secolului al XIX-lea exista și o școală de fete.Read more…
Dedublarea miraculoasă a farmaciștilor și consecințele sale uimitoare
Miraculosul fenomen al dedublării fizice a unui farmacist din Plockton, o localitate retrasă de pe coasta comitatului Broomshire, se răspândește acum ca vâlvătaia unui foc sălbatec de la nord spre sudul Insulelor Britanice. Chiar și Comisia Europeană urmărește cu îngrijorare evoluția fenomenului și pregătește un răspuns european comun pentru a-i bloca răspândirea pe continent. În prezent, Platforma Națională a Ministerului Sănătății din Edinburgh raportează în buletinele săptămânale de presă noile cazuri de dedublare, prin care dintr-o persoană cu profesie de farmacist iau naștere pe neașteptate doi indivizi perfect identici atât fizic, cât și comportamental. Duplicatele umane seamănă într-o oarecare măsură cu gemenii monozigoți, numai că, în cazul farmaciștilor, dublura lor e ca imaginea reflectată în oglindă: unul este dreptaci, celălalt stângaci. Chiar și cărarea podoabei capilare este aranjată simetric, respectând aceleași reguli. O altă caracteristică a fenomenului este apariția lui exclusivă la farmaciști originari din Pakistan și cu o experiență profesională de cel puțin zece ani. De aici apar și numeroasele speculații privind etiologia fenomenului, fiind incriminate unele substanțe farmaceutice cu care vin în contact cei afectați. Grupul de cercetători hard-line pun în discuție chiar o origine supranaturală a fenomenului, însă aceste informații sunt pur speculative și nu fac decât să alimenteze zvonuri extremiste.Read more…
Peter Rosenthal: În capcana timpului (2)
Am privit fără tristețe pe strada Anatole France, în urma Daciei noastre care dispăruse. În copilărie iei lucrurile așa cum sunt. Poate că așa trebuie să fie, trebuie să existe o anumită logică, mi-am spus. De ce să-mi stric cheful tocmai când începe vacanța? Oare ce să fac azi? Aș putea să merg la ștrand, să-l vizitez pe prietenul meu René, sau poate să fac o partidă de rummy cu copiii vecinilor? Am preferat să fac cu Miorel o „tură de aprovizionare” în fața hotelului Astoria. Am fi putut s-o numim la fel de bine o „tură de cerșit”. Încercam să facem rost de cutii goale de țigări de la turiștii occidentali care poposeau în orașul nostru de graniță în drum spre litoralul Mării Negre. De fapt cutiile goale erau numai un pretext ca să intrăm în vorbă cu ei. Nu o dată se întâmpla să mai lase și o țigară-două în cutie și cu un pic de noroc primeam și gumă de mestecat sau ciocolată. Eu simțeam că mă pregătesc pentru viața în Occident. Am devenit experți în mărci de țigări și în mărci de mașini. De atunci mi s-a întipărit în minte „Rothmans King Size”. Străinii aveau ceva deosebit: hainele, mirosul de aftershave, n-aș putea spune exact, dar era un fel de aură, ceva care în ochii noștri îi ridica la rangul de ființe superioare. Când după „maipuțindedoiani” am plecat în Germania, părinții m-au așteptat la aeroportul din Frankfurt cu un Opel Kadett. A fost o mare sastisfacție. Abia ajuns, eram și eu acceptat în casta superioară a „posesorilor de Opel”.Read more…
Limbi străine…
În primii ani ai copilăriei, între vârsta de patru și cinci ani, D-na Button, vecina noastră de pe strada Rudului din Ploiești, mi-a dat primele noțiuni de limba germană. Brașov. Seara, după orele de muncă obligatorie, în puținul timp când era liber, tata a urcat cu mine la primul etaj al clădirii de pe strada Hirsch unde era instalată grădinița. Mi-a arătat un un buton de sonerie, accesibil înălțimii copiilor. Mâine dimineață vei veni aci singur, repet singur, vei apasa acest buton și vei fi primit în grădiniță. Te vei recomanda în limba germană, vei asculta de educatoare și te vei împrieteni cu ceilalți copii. La plecare, D-na Neiger, îți va pune o gustare în gentuța ta de care trebuie să ai grijă să n-o uiți undeva. Amintesc că D-na Neiger, proprietăreasa noastră, cu care urma să-mi petrec restul timpului, vorbea numai limba germană…Am urmat întocmai sfatul părintesc. Dimineață am spus auf Wiedersehen doamnei Neiger și cu gentuța în mână am coborât stradă Carmen Sylva unde locuiam, am parcurs Strada Castelului și am ajuns la grădiniță. Am sunat, și când ușa s-a deschis și am spus: – Guten Tag, ich bin Dorel Toivi!Read more…
Clubul de engleză
În clădirea unui prestigios liceu orădean, aflată chiar în spatele teatrului, în fiecare vineri seara, între ora șase și ora opt, se întâlnesc niște oameni, într-o sală de clasă care devine pentru scurt timp sediul Clubului orădean de engleză. Clubul nu este menit învățării ci exersării, nu sunt lecții de tip clasic și totuși sunt excelente lecții de engleză. Ce este asta și cum se desfășoară totul, vă veți. Acest club este cel mai bun exemplu al unor oameni obișnuiți care s-au organizat fără ajutorul unor autorități administrative, fără regulamente rigid încadrate în legiferări sterile, doar cu voința și priceperea lor, și desfășoară o activitate dragă lor, benefică și interesantă, dedicându-se unor idei care îi reunesc pentru două ore săptămânale de prietenie reciprocă și devotament față de limba engleză. La întâlnirile săptămânale participă un grup eterogen ca vârste și ocupații – tineri, unii elevi sau studenți, dar și oameni maturi, unii retrași deja din activitate.Read more…
Un fel de „regulă de 3” stilistică
Femeile tind să îşi vadă garderoba prin intermediul unor formule fixe de ținute, cu fiecare piesă ocupând un singur loc şi având un singur scop precis. Ia stai o clipa, o sa îmi spuneti, păi nu așa ar trebui să stea lucrurile? Fiecare piesă să aibă un scop clar definit, iar garderoba să fie alcătuita pe baza unor ținute atent formulate? Da şi nu, va fi răspunsul meu. Vin şi cu un exemplu concret. Să ne imaginam o femeie care are în dulap o bluză frumoasă, nou cumpărată, pe care a ales-o special pentru ținutele de la birou. Această femeie a vizualizat respectiva bluza asortată cu o anume pereche de pantaloni şi cu o anume pereche de pantofi, ba chiar întreaga ţinută completată de un anume colier şi de o anume geantă. De altfel, așa va ajunge să poarte bluza – şi, din păcate, doar așa (sau de cele mai multe ori doar în aceasta formulă de ținută). Această perspectiva – în care piesa A este văzută ca fiind bine completată doar de piesa B şi accesoriul C sau îmbrăcată doar în ocazia X – dă naștere mai multor situații problematice:Read more…
Ce-şi doresc cititorii Revistei Baabel
Revista Baabel tinde să ajungă cât mai aproape de așteptările cititorilor şi pentru a-și îmbunătății procesul editorial, a realizat în perioada ianuarie-mai 2022 un sondaj de opinie online în rândul cititorilor săi. Sondajul de opinie și a propus: identificarea profilului respondenților (gen, vârstă, mediu de rezidență);
măsurarea arealul geografic din care provin cititorii (țara),
frecvența accesării revistei (zilnic, săptămânal, lunar, bilunar, sporadic – din când în când);
gradul de afinitate al cititorilor față de revistă – în ce măsură cititorilor le place revista (foarte mult, destul de mult, nu prea mult);
interesul față de tematicile articolelor (istoria și tradiția evreilor, recenzii de carte, politică, sănătate, rețete, memorii, modă, ș.a.);
preferințele tipului de articol (articole documentare, literatură, analize critice, povești autobiografice, ș.a.).
ultimele două întrebări au oferit posibilitatea cititorilor de a argumenta preferința pentru un anume tip de articol, precum și oportunitatea de a oferi recomandări autorilor revistei. Studiul se bazează pe un eșantion de disponibilitate, dând ocazia tuturor celor interesați să completeze chestionarul. Chestionarul a fost realizat folosind aplicația Google Forms și a putut fi accesat de pe pagina principală a revistei, invitația spre completare fiind în atenția cititorilor revistei și la finalul fiecărui articol.Read more…
Viața ca o imagine
Meir avea o zi grea, trebuia să termine un proiect de restaurare a unei clădiri vechi. A terminat seara târziu. Și-a întins mâinile cu satisfacție, s-a lăsat pe spătarul scaunului, a deschis radioul să asculte muzică, a dat însă de știri. Crainicul tocmai vorbea de un elicopter care s-a prăbușit în mare. Doi dintre membrii echipajului au supraviețuit, ceilalți doi nu au fost găsiți; câteva elicoptere și scafandri continuau să-i caute pe ceilalți piloți. Eran, fiul lui cel mic, era pilot de elicopter. De mic copil visase să fie aviator. Meir începea să se neliniștească, de două zile nu vorbiseră. A încercat să-l sune, dar nu a primit niciun răspuns. A sunat la spitalul local, dar băiatul nu era printre răniții care au fost internați. După câteva ore a fost anunțat că Eran nu a fost printre supraviețuitori. Printre lucrurile care-i aparținuseră copilului său era și telefonul celular, pe care l-a descoperit abia cu o săptămână după înmormântare. După câteva zile a luat telefonul în mână – știa că aparatul care a fost găsit în apa sărată a mării nu va funcționa. A încercat totuși, dar în zadar. Soția lui, Revivit, l-a întrebat nedumerită: Ce rost are? Chiar dacă reușești să-l deschizi, tot ce vei găsi pe el îți va provoca doar durere și suferință. Vreau să văd ultimele clișee pe care le-a făcut, ele aparțin lui Eran și nouă.Read more…
Probleme în receptia imperialismului
Atacul Rusiei asupra Ucrainei a fost, în mod limpede, un act cu caracter imperialist. Această formă de comunicare a mentalităţii imperialiste (războiul fiind uneori interpretat și ca un limbaj de comunicare reflectând o relaţie derapată, deteriorată) este una dintre formele cele mai elementare, mai ancestrale şi mai bestiale. Dacă Rusia este într-adevăr un imperiu şi are vreo legitimitate pentru a-şi apăra şi impune tendinţele imperialiste în secolul XXI este o chestiune complexă, un subiect asupra căruia nu mă opresc în cadrul textului de faţă. Merită însă să analizăm receptarea narativei imperialismului şi războiului care, în lumea occidentală, inclusiv în ţările Uniunii Europene este problematică şi adesea contradictorie. Citind sau predând despre istoria Imperiului Roman sau ale marilor imperii europene din trecut, numitorul comun este descrierea lor drept imperii civilizatoare. Interpretarea politicii lor expansioniste, a istoriei lor militare, generatoare de acte sângeroase care au distrus sau nenorocit zeci şi sute de mii de vieţi, este atenuată, îmblânzită, prin intermediul veşmântului metaistoric al civilizării.Read more…
Chestiunea Palatului Bánffy – scăpată de sub controlul justiţiei?
Pentru că au trecut sărbătorile (Paștele tuturor riturilor creștine, Pesahul, curând se termină și Ramadanul), reluăm analiza Afacerii Palatului Bánffy. S-au mai enervat câte unii pe ici, colea, neînțelegând fundamentul problemei: nimeni – cu excepția așa-zișilor moștenitori ai unui anume Nicolae Roșca – nu-și dorește pentru sine acest edificiu, care de mai bine de 75 ani a devenit proprietatea statului român (într-un context istoric bine cunoscut deja), iar de 55 ani este sediul Muzeului de Artă din Cluj (Da, da! Cel dăruit cu stele Michelin de vreo patru ani încoace, stabiliment ce adăpostește peste 15.000 opere de artă, în care s-a investit doar în ultimii trei ani parcă peste un milion și jumătate de euro pentru restaurarea fațadelor etc). Așadar, vorbim de un edificiu aflat în folosul comunității, vizitat anual de peste 120.000 iubitori de artă sau evenimente culturale (până și în anul cumplit al pandemiei Covid 19 i-au trecut porțile peste 70.000 vizitatori), nu despre o clădire în care eu aș avea „interese personale” (chiar dacă mi s-a sugerat – poate din această cauză – că nu-i prea bine ce fac pentru șansa de a mi se prelungi mandatul de manager, ceea ce chiar mă doare în cot). Dar, ca istoric, nu pot abjura de la imperativul rankeian „wie es eigentlich gewesen ist”/„adevărul așa cum a fost” sau – ca să invoc pe Aristotel, via Ammonius Saccas – „prieten mi-e Platon, dar mai prieten adevărul”.Read more…
Societatea Paul Ehrlich a medicilor evrei din Clujul interbelic
Ȋntr-o zi de toamnă, în octombrie 1930, medicii de la Spitalul Evreiesc din Cluj (instituţie în formare) și-au depus halatele și, frumos îmbrăcaţi, s-au întrunit pentru a înfiinţa o organizaţie profesională a medicilor din Cluj, afiliată Spitalului Evreiesc. – în contextul in care, în România, tocmai se votase noua Lege a Sănătăţii (1930).
Numărul medicilor evrei din Clujul acelor ani era mult mai mare decât ponderea populaţiei evreiești (10% – 12% din populaţia Clujului acelor ani). Ȋn prima ședinţă a asociaţiei a fost ales președintele, doctorul Ede Goldberger, un dermatolog de talie europeană. pentru perfecţionarea profesională, dar și necesitatea unui sindicat pentru apărarea intereselor medicilor. orașului, a vorbit despre “Aspectele radiologice ale pietrelor la rinichi”.Read more…
Amintiri despre Egon Lővith (II). Ultimul desen
În mod interesant, după ce atât părinţii mei, cât şi Egon s-au concentrat asupra dezvoltării profesionale, întâlnirile dintre familiile noastre şi vizitele în atelierul artistului s-au rărit. Tata a urcat în ierarhia universitară ajungând la cel mai înalt nivel (profesor universitar şi şef de catedră), mama şi-a finalizat studiile şi a ajuns tot cadru didactic universitar, eu am terminat liceul şi am intrat la facultate. Egon muncea cu râvnă şi încrâncenare, căutându-şi stilul propriu, original, în sculptură. concentrat pe ceramică, apoi pe cioplitul în piatră şi mai apoi pe sculptura în bronz. Îi priveam cu admiraţie munca şi-l ascultam vorbind despre creaţiile sale. Uneori dădea glas optimismului şi speranţei, alteori nemulţumirii şi frământărilor. Prima expoziţie personală de anvergură a avut loc în 1973, în sălile Galeriei UAP din Cluj, şi a dezvăluit fără echivoc inconfundabilul „stil Lővith”, uimind spectatorii şi câştigând sufragiile criticii. La fiecare vernisaj, Egon îşi invita prietenii, din toate perioadele vieţii şi toate categoriile sociale, astfel încât aceste evenimente, dincolo de sărbătorirea artistului, erau şi prilejuri de revedere a oamenilor dragi de demult pe care – din varii motive – nu-i mai întâlnisem. Luna iunie 1999 a fost tragică pentru ambele familii. S-au stins din viaţă, la o diferenţă de doar câteva zile, mai întâi tatăl meu (brusc, în câteva minute) şi apoi, în urma unei boli îndelungate, Margot, soţia iubită, muza şi stâlpul vieţii lui Egon. Durerea acestor pierderi ne-a făcut să ne apropiem din nou.Read more…
19 aprilie 1943
Ziua de 19 aprilie 1943 are o semnificație deosebită. Ea a marcat începutul revoltei evreilor în ghetoul din Varșovia. Au trecut de atunci 79 de ani, dar data nu trebuie uitată. A fost prima manifestare de rezistență armată a evreilor destinați de naziști să moară, primul caz când evreii închiși într-un ghetou s-au ridicat împotriva colosului armatei germane. Cred că multă lume nu cunoaște această dată și de aceea aș vrea să o reamintesc celor care o cunosc și să o prezint celor care nu o cunosc. Am folosit Wikipedia pentru a reda pe scurt datele concrete, dar și informații pe care le cunosc din alte surse.
Read more…
O broscuță…
Modelul Volkswagen „broscuță” a fost fără îndoială una dintre cele mai îndrăgite mașini din istorie. A fost produsă în milioane de exemplare în diferite țări, din Germania până în Brazilia. Diverse popoare au numit-o gândac, buburuză, purice, broască țestoasă, balon de săpun – fiecare după imaginația lui. Îmi amintesc că în România anilor 1960 se importa în număr restrâns, numai pentru uzul miliției și când o prietenă m-a luat de la Timișoara la Arad într-un Volkswagen primit din Germania, mi s-a părut un mare lux – cea mai bună dovadă că îmi mai amintesc și după 50 de ani. Începuturile industriei germane de automobile destinate publicului larg au avut loc în perioada nazistă. Ideea genială a fost a lui Henry Ford încă înaintea Primului Război Mondial: dacă am oferi publicului o mașină ieftină, cererea ar fi mare, mașina ar putea fi produsă în serie, prețul ar scădea în continuare, cererea ar crește și mai mult – iată rețeta perfectă pentru o creștere economică aparent nelimitată. Ideea a fost preluată și în Germania. Hitler era interesat să producă o mașină ieftină, la îndemâna oricui. (De altfel Volkswagen înseamnă „mașina poporului”.) Proiectul trebuia să aducă prestigiu regimului, mai ales că în mijlocul anilor 1930 a început și construcția primelor autostrăzi.Read more…
Mimici defensive – originea și evoluția lor
Mă gândesc la renumitul neurolog, Prof. Alexandru Șofletea, cu care am învățat neurologia la facultatea de medicină din Timișoara. Îmi plăceau prelegerile lui, nu numai pentru modul clar în care preda neurologia, dar și pentru testele de logică pe care ni le dădea câteodată, nelegate de neurologie. Interesante erau și scurtele discuții “filozofice” pe care le aveam cu el. Îmi amintesc că într-o zi, un coleg care ședea lângă mine căsca tot timpul. Profesorul, observandu-l, a descris căscatul ca pe un reflex primitiv, nefolositor, jignit fiind de acest semn de plictiseală din partea unor participanți la curs. Am cerut permisiunea profesorului să comentez pe această temă, cu teoria mea intuitivă despre căscat. Eu credeam că acest reflex este unul defensiv, care încearcă să compenseze pentru scăderea funcției cerebrale și scăderea oxigenării creierului obosit. Profesorul a căzut pe gânduri. “S-ar putea.” Între timp, căscatul a fost studiat în profunzime de către neurologi, psihiatri și psihologi și lucrurile s-au clarificat, dar nu până la capăt. Multitudinea centrelor cerebrale, a receptorilor și a mediatorilor chimici considerați ca fiind implicați în acest reflex, explică varietatea teoriilor asupra mecanismului său și faptul, că până acum, căscatul a rămas un mister din punct de vedere fiziologic.Read more…
O zi după sau una înainte de…
Incorigibilul meu optimism, de care am amintit nu o dată, mă obligă să declar: COVID-ul e deja în spatele nostru. Cu o jumătate de miliard de infectați, dintre care peste șase milioane decedați, virusul, în toate variantele lui, s-a dat bătut. Vaccinul, comportarea publicului, imunitatea oferită de boală și nu mai puțin panica impusă de autorități, toate la un loc au făcut ca pandemia să se transforme în endemie. publicând zilnic numărul de ”depistați”, adică cei la care analiza de rutină a decelat prezența virusului în căile respiratorii. virus gripal în gâtlej?! ncerca să mă explic. em cu numărul celor internați? Ce spune el?Read more…
Revenirea la Bucureşti după Corona. Prima întâlnire: cu Lya Benjamin
Drumul de întoarcere de la Bucureşti la Tel Aviv, în ziua începutului de Pesah, 15 aprilie 2022, s-a petrecut la doi ani şi o săptămână, după data lansării cărţii mele, la Bucureşti, la 7 martie 2020. Revenisem în frumosul – de această dată, destul de necăjitul oraş – ca să-mi preiau cărţile rămase în custodie la biroul fundaţiei Academia Civică, condusă de Ana Blandiana. Ca şi altă dată, am avut prilejul unor întâlniri cu oameni aparţinând diferitelor generaţii, prieteni şi cunoştinţe, a căror apropiere m-a îmbogăţit sufleteşte, ca de altfel în toate situaţiile asemănătoare în care mă aflasem în trecut. Prin revenirile mele la Bucureşti pot să realizez, spiritual vorbind, o situaţie imaginară, pe care mi-aş dori-o în realitate, dar ştiu bine că acest deziderat nu va fi împlinit niciodată. Este vorba de comprimarea timpului, atunci când mă regăsesc faţă în faţă cu persoane sau locuri, pe care le-am rvăzut sau le-am parcurs în anii în care am trăit la Bucureşti, copil sau adolescent, sau chiar tânără, la începutul maturităţii sale, acum mai bine de o jumătate de veac. Voi încerca să-mi reorganizez în memorie aceste momente petrecute în doar cinci zile şi voi povesti câte ceva din impresiile pe care le-am avut alături de oamenii dragi pe care i-am întâlnit, marcându-mi trecutul, prezentul şi, de ce nu, chiar viitorul. Marţi 12 aprilie, înainte de ora prânzului, am sosit în Bd. Averescu nr. 11 la apartamentul Lyei Benjamin, o doamnă care învinge în mod admirabil timpul şi lumea din jur, desfăşurând pe o întindere lipsită aparent de margini, o acţiune de creativitate nesfârşită.Read more…
Albumul nesfârșitelor posibilități
Într-un timp îmi venise ideea să colecționez toate camerele de hotel în care am locuit. Ca un album-jurnal în care să notez impresii legate de mobilier, senzații și, mai ales, priveliști. Nu m-am ținut de promisiune. Din ea mi-au rămas doar câteva fotografii prost încadrate risipite prin calculator. pomii, roșiile și tufele de rozmarin. Iar seara bea un pahar de vin alb și rece pe terasa din spate, ascultând un radio în surdină.Read more…
Subiectivisme (III). Dedesubturi electorale ungare
Orbán a obținut o victorie electorală zdrobitoare, nesperată de el însuși, realizând o majoritate de două treimi pentru coaliția de guvernământ Fidesz – KDNP. Astfel, fostul vicepreședinte al internaționalei liberale, fost bursier la Oxford al lui George Soros, care a pierdut două alegeri generale una după alta, în 2002 și 2006, revine în forță și decisiv pe firmamentul nu numai al politicii ungare, ci și al celei europene. Permanentizatul premier ungar a câștigat în serie patru curse electorale, dintre care trei cu două treimi, un palmares ieșit din comun, nemaiîntâlnit pe scena politică democratică europeană. Orbán și-a depășit toate recordurile electorale anterioare: aproape 70% din populația cu drept de vot s-a prezentat la urne, iar în cifre absolute, peste 3 milioane de cetățeni au votat pentru coaliția de guvernământ, Fidesz-KDNP. Alegerile au fost corecte și legale, fapt întărit de observatorii internaționali. Legitimitatea noului Parlament și executiv de la Budapesta, respectiv corectitudinea alegerilor nu pot fi contestate de nicio instituție internațională. Suveranist și iliberal, populist și conservator în același timp, autocrat ce încă respectă bazele democrației, modestul băiat din provincie, având șansa școlarizării înalte într-un colegiu de elită al epocii Kádár târzii a devenit enfant terrible al Uniunii Europene, un lider de opinie și strategie al tuturor forțelor europene care se opun globalismului și neoliberalismului bruxellez și al SUA.Read more…