Expoziția care atinge inimi: ”Biró József Remember 2022”

Este o după-amiază ploioasă de duminică, dar ploaia se oprește exact la ora potrivită, o după-amiază ca un dar făcut orașului nostru – povestea adevărată despre viața unui om excepțional, născut la Oradea și, iată, neuitat după mai bine de un veac de la nașterea lui. Este József Biró, tânărul pictor și om de cultură de o anvergură excepțională, spun tânăr fiindcă a murit la nici 38 de ani, asasinat la Budapesta de către jandarmii partidului crucii cu săgeți (Nyilas-Keresztes Párt) chiar în ajunul eliberării capitalei ungare, în ianuarie 1945. În după-amiaza zilei de 10 iulie 2022, în clădirea Muzeului Istoriei Evreilor orașului Oradea, Sinagoga Aachvas Rein, a avut loc vernisajul expoziției pictorului martir orădean, cu prilejul împlinirii a 115 ani de la nașterea lui, în 8 iulie 1907. Expoziția intitulată ”Biró József Remember 2022”, a cărei curator este scriitorul Daniel Lőwy, cuprinde tablouri în ulei, grafică, caricaturi, documente și fotografii personale din colecția donată Comunității Evreiești din Cluj Napoca de nepotul artistului, scriitorul Adam Biró. Prin prezentarea emoționantă și caldă a dlui Daniel Lőwy, toți cei prezenți am simțit ca pe un dar posibilitatea de a cunoaște momente ale vieții și creației unei personalități uriașe, a unui artist și erudit de marcă.Read more…

Trei arhitecți din Ierusalimul interbelic 3. Spyro Houris

Dacă Erich Mendelsohn era o vedetă de renume internațional (și a stat la Ierusalim numai 6 ani), iar Austen Harrison era o figură importantă a mandatului britanic (și cu greu a rezistat 15), Spyro Houris era localnic. Era un arhitect obișnuit, care proiecta case obișnuite în care locuiau oameni obișnuiți. Am dat peste el din întâmplare, când pregăteam articolul despre Romema https://baabel.ro/2022/02/o-plimbare-prin-romema/ Cea mai frumoasă casă din cartier, Vila Hamon, este opera lui. Acest lucru mi-a trezit interesul și, căutând material, am dat peste cartea Adinei Hoffman despre cei trei arhitecți și așa s-a înfiripat proiectul de față…Dacă Adina Hoffman nu ar fi făcut o adevărată muncă de detectiv, probabil că numele lui ar fi fost dat uitării.  Însă clădirile pe care le-a lăsat în urmă le cunosc și le admir de multă vreme, mai ales pe cele decorate cu ceramică armeană. Și totuși cine a fost Spyro Houris?  Că a existat aievea o dovedesc inscripțiile pe care le-a lăsat pe unele dintre clădirile lui.

Dacă Mendelsohn și Harrison au lăsat în urmă o bogată corespondență și au fost pomeniți în amintirile multor contemporani, despre biografia lui Houris nu se știe decât foarte puțin.  S-a născut în  1883 la Alexandria, în Egipt – dacă nu era chiar „localnic”, era dintr-o provincie apropiată din cadrul Imperiului Otoman și făcea parte din aceeași cultură.  Familia aparținea Bisericii Ortodoxe Grecești. Tatăl său, Gavriil Houris era arab creștin (Houris, scris mai adesea Khoury, este un nume arab foarte comun), mama era grecoaică.  Iar numele de Spyro l-a primit pentru că s-a născut… în ziua Sfântului Spiridon.  Vorbea araba, greaca și franceza.Read more…

Între sionism şi marxism

În adolescență am devenit un simpatizant entuziast al ideii sioniste, influențat de impresionantele prelegeri ale rabinului Dr. Menahem Shafran, ținute pentru elevii evrei din liceele românești. Ideile sioniste mi-au fost consolidate prin aderarea la organizația Bethar și prin broșuri ilustrate privind kibuțurile din Eretz Israel. Faptul că port numele lui Theodor Herzl m-a determinat să studiez cu atenție biografia acestui remarcabil reprezentant al poporului în care am văzut lumina zilei. Corespondent al ziarului vienez Neue Freie Presse la Paris, a fost șocat să găsească în patria Revoluției Franceze același antisemitism cu care se familiarizase în Austria. În Franța, ofițerul evreu Alfred Dreyfus fusese acuzat în mod fals de crimă. Aceasta acuzație a produs o explozie de antisemitism în rândul publicului francez. Herzl a declarat în anii următori că Afacerea Dreyfus a făcut din el un sionist…Când mi-am făcut studiile universitare, în anii ‘50 ai secolului trecut, în perioada dictaturii proletariatului, marxism-leninismul era o disciplină obligatorie.Read more…

De ce Mengele nu a ajuns în ștreang?

După prezentarea înregistrărilor lui Eichmann într-un serial de TV, descris de Tiberiu Ezri în recentul articol „Mărturiile pierdute ale lui Eichmann” , Mosadul a mai publicat un episod legat de un subiect apropiat. Mosadul nu are purtător de cuvânt și nu vorbește cu ziariști. În chestiuni operative, legătura se face neoficial, printr-un ziarist apropiat de serviciu. În ultimii ani acesta este Dr. Ronen Bergman, un specialist de talie mondială în activitatea serviciilor secrete. El a scris multe cărți despre operațiunile Mosadului și contribuie la Yediot Aharonot și New York Times. Dezvăluirile din acest articol au apărut simultan în cele două ziare, precum și în câteva interviuri. Dr. Josef Mengele, așa-zis „medic”, a fost super-ucigașul de la Auschwitz, cel care a inventat și a implementat înfiorătorul sistem de „selecție” și chiar a ucis cu mâna lui bolnavi, persoane cu dizabilităţi, copii… El a dispărut încă în mai 1945, reapărând abia în 1948 în Argentina, cu acte emise de Crucea Roșie. După documente aflate la Mosad, Crucea Roșie știa că era criminal de război. În Argentina el a purtat la început un nume fals, însă curând și-a reluat numele adevărat; pe ușa lui era scris „Dr. J. Mengele”. Cu toate că instanțele germane îi cunoșteau crimele, nu numai că nu i-au cerut extrădarea, ci chiar l-au ajutat cu documente false. Ambasadorul Germaniei la Buenos Aires avea ordine să se poarte cu el ca și cu oricare alt cetățean german. Abia în 1959 guvernul Germaniei de Vest a emis pentru el un mandat de arestare.Mosadul a inițiat căutarea lui Mengele în 1959…Read more…

Subiectivisme 8

Spirala sinucigașă a Europei continuă cu o frenezie care va intra în analele psihopatologiei colective. Guvernul ultraliberal și globalist al Olandei își decapitează economic și financiar propriii fermieri, renumiți pentru hărnicia și modul tehnologic de vârf în care cultivă diverse plante furajere, flori și cresc animale. Agricultura și zootehnia olandeză au fost și sunt un vârf, respectiv un model mondial. A venit vremea distrugerii lor sub stindardul directivei europene de minimalizare a emisiilor de carbon. La fel sunt vizați vajnicii și ultramodernii pescari olandezi, ale căror ambarcațiuni mici au devenit brusc foarte poluante și trebuie fie casate, fie dotate prin cheltuieli astronomice cu motoare electrice. Se tinde clar spre distrugerea unor întregi sectoare prospere, unde preponderentă este mica proprietate privată. Sub faldurile ideologice ale noii absurdități obligatorii, sute de mii de existențe prospere vor fi distruse întru noua ordine economică mondială. Celebra democrație liberală de la Haga scoate blindatele pe stradă împotriva propriilor agricultori, cetățeni onești și corecți, buni plătitori de impozite, care au contribuit decisiv la belșugul Olandei și al Europei. Proteste violente ale fermierilor disperați au avut loc concomitent în Italia, Franța și Spania. Europa fierbe nu numai la propriu în această vară toridă, afectată de secetă și incendii, dar și de nemulțumirea crescândă a maselor populare, ca să folosesc un termen celebru odinioară. Mai mult, bătrânul continent geme sub povara incompetenței, a aroganței și agresivității elitei globaliste care o conduce direct spre dezastru, sub stindardul fals al coeziunii sancțiunilor împotriva Rusiei.Read more…

Ebraica de sub acoperiș

Cu multă emoție mă aplec asupra foii de hârtie. Lucru știut, memoria nu este un depozit ci, mai degrabă, un atelier în care amintirile se fluidizează și estompează. Dar există și aduceri-aminte cu rădăcini profunde și care rămân tulburător de prezente. În 1980, în podul Universității din București, marele poet Ioan Alexandru ținea un curs facultativ de ebraică biblică. Nu era ceva de la sine înțeles. Anevoios drum, cu trepte săpate în stâncă, străbătuse poetul născut în 1941, la Topa Mică, nu departe de Cluj, pentru a putea oficia în 1980, în fața unor studenți și a unor liceeni entuziaști. Tânărul „bălai și sfios”, cum îl descria profesoara Zoe Dumitrescu Bușulenga, publicase în 1960 prima lui poezie în revista Tribuna din Cluj. Prestigiul lui poetic crescuse vertiginos în anii 60, cu volumele Cum să vă spun (1964), Viața deocamdată (1965), Infernul discutabil (1966), Vămile pustiei (1969). Studiase și aprofundase fără încetare lingvistica, filosofia religiei, limba greacă, ebraică și aramaică. A fost recipient al unei burse de studii, acordată de filosoful Heidegger. Vorbeam de trepte dăltuite în stâncă și mă voi opri la ultimele două, însemnate, dinaintea cursului: Gramatica limbii ebraice vechi (1975) și Cântarea cântărilor (1977), traducere din ebraică.Read more…

Zece ani în Baabel. Gabriel Ben Meron: La mai mulţi cititori şi colaboratori tineri!

Pe vremuri mi s-a povestit o discuție cu tâlc între doi medici americani: – John, ai citit articolul pe care l-am publicat săptămâna trecută? – Dragul meu, în clinica mea noi nu citim articole, noi le scriem!! Omul care se bucură de darul ceresc al inspirației nu simte nevoia de ”a-și pierde vremea” citind ceea ce au scris alții, pentru că el e stăpân pe condei și cunoaște prea bine drumul spre ținta propusă, aceea de a se face cunoscut și de a-și prezenta public părerile despre toți și toate. Bineînțeles, aș face o greșeală de neiertat dacă n-aș aminti că unii dintre cei care scriu o fac concomitent cu plăcerea, nevoia, obligația de a citi cele scrise de alții, dar uneori ai senzația că marile nume al scrisului nu au avut nevoie de o asemenea activitate pentru a oferi omenirii darul cel mai de preț: ideea genială. De ce am decis să încep aceste rânduri dedicate aniversării de 10 ani a publicației noastre comune? Pentru că eu trăiesc cu senzația, care pe zi ce trece se transformă în certitudine, că cei care scriu pentru Baabel sunt primii care se bucură să citească cele scrise de alții și publicate în această splendidă revistă digitală. Dacă te uiți la cei care comentează articolele din Baabel, vei ajunge la concluzia că cea mai mare parte (și sper că nu greșesc) o formează aceleași nume care semnează alte articole publicate în cadrul revistei. Cu alte cuvinte, colaboratorii revistei sunt interesați să citească ce publică alții și se simt obligați să comenteze cele citite, să-și expună părerile și adesea să participe la discuțiile despre un subiect controversat.Read more…

Sărbătorile evreiești prezentate de rabinul avocat Iosef Wasserman

Recent am primit o carte nouă de prezentare a iudaismului în limba română, intitulată Dobândește-ți un rabin, câștigă-ți un prieten, scrisă de rabinul avocat Iosef Wasserman din Ierusalim. Cu talent și într-o limbă română literară, autorul povestește despre sine însuși, despre viața și activitatea lui în Israel și în România; despre familia sa – în special despre tatăl său, rabinul Pinhas Eliahu Wasserman din Dorohoi, care s-a străduit să păstreze flacăra vie a iudaismului în comunitatea sa, decedat în Israel în 1996; despre Marșul Vieții, organizat de autor în România în ultimii ani, în colaborare cu instituții israeliene și românești pentru eternizarea memoriei victimelor Holocaustului; despre sărbătorile evreiești și despre norme halahice legate de viața zilnică a evreului păstrător al Torei și tradiției iudaice. Spre deosebire de prima ediție, mai redusă în privința numărului de pagini, apărută la Tel Aviv în anul 2003, ediția a doua a apărut la Iași la editura Ars Longa în anul 2021 într-o variantă revizuită și adăugită. Apariția ei în România o face disponibilă cititorilor din această țară, pe lângă cititorii de limba română din Israel și de pretutindeni, dornici să cunoască iudaismul, tradiția iudaică, aspecte din viața originarilor din România în Israel.Read more…

Alex nu a avut bunică

L-am cunoscut pe Alex (Sanyi) la spitalul unde lucram amândoi, el ca brancardier și eu ca tânăr medic. Aveam cam aceeași vârstă. Alex emigrase singur dintr-un sat din Ungaria. Părinții săi erau supraviețuitori ai Holocaustului, la fel şi unul dintre bunici. Amândouă bunicile au pierit la Auschwitz. După război, bunicul supraviețuitor s-a recăsătorit şi din această căsătorie a avut o fiică – sora vitregă a mamei lui Alex. Alex era singuratic, avea o fire introvertită și cu greu scotea câteva cuvinte, mai ales în ebraica lui puternic impregnată de un accent maghiar. Israelienii care au emigrat la vârstă adultă nu se mai pot dezbăra de accentul maghiar (ca de altfel nici de cel rusesc, englezesc sau spaniol). Probabil acesta este unul din semnele cele mai pregnante aşe diversităţii, o trăsătură atât de importantă a societății israeliene. Totuşi, Alex îşi deschidea sufletul în faţa mea.  În timpul nesfârșitelor gărzi de noapte în care lucram împreună sau în timp ce așteptam următoarea operație urgentă discutam ungureşte, limba în care el se simțea cel mai confortabil. Alex era un om foarte sensibil, dar spre surprinderea mea vorbea foarte puțin despre părinții pe care i-a lăsat în urmă în Ungaria și pe care îi considera niște firi reci, cu suflete zdruncinate de Holocaust. Alex vorbea mai ales despre bunicile lui, pe care nu le-a cunoscut niciodată.Read more…

10 ani în Baabel. Strul Moisa: Iniţial mi s-a reproşat că scriu prea „inginereşte”

Citesc Revista Baabel încă de la apariţia ei, din 2012, dar personal colaborez doar de doi ani: din mai 2020. Primele două articole publicate erau legate de Ziua Ierusalimului. În ele descriam două stări sufletești pe care le-am trăit la date diferite: 15 iunie 1967 (susținerea Examenului de Stat, imediat după Războiul de Șase Zile și Reunificarea Ierusalimului) și 20 mai 1974 (mă aflam în vizită în Israel și am trăit ”pe viu” bucuria zilei Reunificării Ierusalimului). Nu știu dacă numărul de vizualizări – 985 și respectiv 1368 – exprimă multe; cert este însă că eu eram începător în genul de articole gazetărești. Inițial mi s-a reproşat că scriu prea inginerește; eram obișnuit cu un „tipar” cerut de articolele de specialitate. Treptat m-am dezbărat (sper) de această meteahnă. În articolele mele am încercat să abordez o paletă largă de subiecte; însă apolitice. Unele din articolele publicate în Revista Baabel abordau subiecte pe care intenționam să le introduc în noua mea carte aflată în pregătire. De fapt doream feedback-ul cititorului. Rezultatele nu s-au lăsat așteptate: au apărut o serie de observații pertinente – atât în comentarii, cât și în corespondența electronică cu cititorul – pe care le-am introdus în materialul meu. Iar la subiectele publicate, axate pe specialitatea mea, ingineria materialelor, am avut plăcerea să (re)întâlnesc personalități universitare de calibru, unele la comentarii, altele în corespondență personală.Read more…

Peter Rosenthal: În capcana timpului 6

Când a început noul an școlar, viața mea fără părinți a reintrat pe un făgaș cât de cât normal. M-am întors la școală, dar nu la „Generală 1” ca înainte, ci la școala germană din Aradul Nou. Era de parcă m-aș fi mutat din Manhattan în Bronx. Trebuia să mă obișnuiesc cu profesorii și cu colegii. Băieții și fetele din clasă erau deschiși și calzi și m-au primit frumos. Rutina zilnică s-a schimbat și ea. În afară de lucrurile banale, să mă scol, să merg la școală, să-mi fac temele, să mă joc, să mănânc și să dorm a apărut ceva nou: să aștept pașaportul. Autoritățile nu se grăbeau, timpul nu se grăbea, iar eu ședeam cu bunica la masa din bucătărie, în locuința noastră din palatul Bohuș, de pe strada Anatole France 3, ascultam ceasul de perete și urmăream arătătoarele pe cadranul aurit cu cifre romane. Întrebarea dacă și când o să vină pașaportul ne stăpânea viața, dintr-o dorință devenise aproape un blestem. Nesiguranța zilei de mâine, faptul că viitorul meu e în mâna unor forțe invizibile numite „autorități” mi-a zdruncinat siguranța de sine și simțul responsabilității. Privind acum înapoi, cu creionul în mână, aș zice despre grănicerul din Hegyeshalom care ne amenința cu creionul: le-a zdruncinat, da, dar nu le-a distrus. Cu noroc și cu multă muncă aș zice chiar că s-au întărit! Atunci, în bucătăria din palatul Bohuș, lucrurile nu-mi erau chiar atât de clare.  Din contră, claritatea îmi lipsea cât se poate de mult: ce rost avea toată mascarada aceea, cui îi folosea?  Urmăream viața interioară a ceasului de perete, al cărui pendul masiv oscila fără încetare la stânga și la dreapta. Read more…

Tatăl meu, Hary Eisikovits

Am multe amintiri despre tatăl meu, unele superbe, altele doar frumoase. Nu am amintiri urâte. Tatăl meu nu m-a certat și nu m-a lovit niciodată, nici pe mine nici pe sora mea și nu l-am auzit niciodată înjurând sau vorbind urât despre cineva – cu o excepție! Citez: “nemernicii aceia criminali” care au comis Holocaustul… Da, pe ei nu i-a iertat niciodată, pentru că i-au ucis părinții și pe Marta, sora lui de numai 16 ani. Au pierit cu toții la Auschwitz. Pentru el, mama și noi, copiii, eram binecuvântarea prin care Dumnezeu i-a dat putere să continue viața, să învețe, să muncească și să-și trăiască destinul modest și generos. Era medic pediatru și mulți din generația mea au fost în îngrijirea lui… Niciodată nu a cerut nimic pentru serviciile sale de o rară competență. Pe vremea aceea era obiceiul ca după consultație să mai lași medicului un plic, sau o găină, sau o sticlă de țuică – de fapt obiceiul s-a păstrat până în zilele noastre. Din câte știu eu, tata refuza constant acest onorariu… Dacă s-a întâmplat vreodată să nu refuze (e posibil, de ce nu?) eu nu știu de așa ceva.Read more…

Un taxi, vă rog!

Pentru mine lumea șoferilor de taxi este un microcosm al populației Israelului și dacă o cunoști, poți înțelege mai bine diversitatea oamenilor care populează această mică și agitată parte a planetei. Unii sunt intelectuali ieșiți la pensie, alții nu au găsit de lucru în meseria lor, alții și-au ales meseria de șofer. După accentul cu care vorbesc ebraica, poți adesea ghici țara de baștină a fiecăruia. După felul în care se adresează clientului, mai ales când e vorba de persoane în vârstă, poți constata măsura politeții și a bunăvoinței, ca să nu spun a „educației” lor. După muzica pe care o ascultă, poți afla ce le place, iar după știrile pe care le comentează, care sunt părerile lor politice. Unii șoferi sunt adevărați psihologi și atunci când duc un client la policlinică sau la spital, pot ține prelegeri despre optimism, vârstă, boală și despre viață în general. Nu o dată am învățat din înțelepciunea acestor șoferi. Deunăzi am fost nevoiți să facem o călătorie la Tel Aviv.Read more…

Războiul socatei

Căldură mare… Uneori ai da un gram de aur pentru un pahar cu apă rece – o bere ar fi mai bună, dar în zilele noastre e mai sănătos să bem la temperatura camerei. Un grup de prieteni s-a reunit în boxa din beci, la răcoare, pentru câțiva țapi și un pahar de vorbă. În atmosfera plăcută au uitat de scumpiri și de toate celelalte frustrări ale zilei. Deodată s-a auzit un zgomot de rău augur… apoi o explozie și pe neașteptate au fost loviți de sticle sparte, fructe din compot, castraveți, oțet…Read more…

Efectul nocebo, “geamănul rău” al efectului placebo

Placebo vine de la cuvântul latin placere (a face plăcere, a satisface). Placebo este aplicat în studiile unor medicamente noi. El poate fi o tabletă care conține o substanță inactivă (zahăr, lactoză), o injecție cu soluție salină, etc., care este comparată cu substanța activă studiată. De exemplu acțiunea unui analgezic (medicament contra durerii) este comparată cu cea a unui placebo, medicamentul trebuind să aibă un efect mai puternic decât placebo. În multe studii s-a observat însă că substanța inactivă poate avea un efect calmant al durerii chiar până în 80% din cazuri – acesta este efectul placebo. El poate apărea nu numai la administrarea de medicamente, ci chiar prin comunicare verbală pozitivă, Spre deosebire de efectul placebo, efectul nocebo a fost studiat științific și clinic numai în ultimii 20 de ani și presupun că mulți dintre cititori nu au auzit de el.Read more…

Anul acesta Sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminatorul a avut loc… fără Liturghie

Gherla, 2 iulie 2022, cea de a patra sâmbătă după Rusaliile catolice – Sărbătoarea Sfântului Grigore Iluminatorul. Un număr mare de enoriaşi locali şi de pelerini sosiţi din ţară şi de peste hotare s-au adunat în faţa bisericii armeano-catolice din centru. Ar dori să intre în incinta maiestuosului edificiu care domină oraşul şi se zăreşte din depărtare, vestind gloria de odinioară a Oraşului Armenesc (Armenopolis), dar nu pot trece de vestibul. Prin geamul uşilor ferecate se zăresc în semiîntuneric rândurile de bănci goale. Mulţi se întreabă: „Cum de e închisă biserica? Chiar nu se va oficia Liturghia în sărbătoarea închinată Sfântului Grigore Iluminatorul, creştinătorul poporului armean?” Biserica nu a fost mistuită de flăcări (aşa cum se mai întâmplase de câteva ori în istoria ei triseculară) şi nu mai bântuie nici pandemia. E o zi minunat de senină, dar umbrită de absenţa serviciului divin. Lumea uimită, tristă şi resemnată rosteşte în cor Tatăl Nostru în trei limbi: maghiară, română şi armeană.Read more…