ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Alexandru Marius – Sandy pentru prieteni, colegi şi cunoştinţe – a fost, timp de peste trei decenii, omul din spatele camerei de luat vederi, culegătorul imaginilor din care se alcătuieşte, în primul şi în primul rând, materialul de televiziune. Avea ochi de artist (era şi sculptor), o fire boemă şi ludică, un suflet generos, un caracter nobil şi loial şi multă, multă empatie.Read more…
Tata îmi citea poezii în serile de iarnă, în după amiezile tihnite ale vacanţelor de vară, dar mai ales când mă ţintuia la pat febra vreunei boli a copilăriei. Pe atunci vorbeam doar ungureşte, limba maternă fiindu-mi maghiara, la fel ca cea dintâi identitate. Scotea din bibliotecă un volum cu versuri de Sándor Petöfi, János Arany sau Endre Ady şi-mi citea pe îndelete, străduindu-se să articuleze limpede şi să scoată în evidenţă înţelesul fiecărei strofe. Adesea recitea poezia şi apoi dialoga cu mine, pentru a vedea dacă pricepusem cuprinsul şi prinsesem tâlcul şi mesajul ei. Read more…
Pe Domnul Costel l-am cunoscut acum câţiva ani, când ne-am aşezat la masă la o terasă cochetă de pe ţărmul Mării Negre, la Cap Aurora. Din păcate mâncarea avea un gust suspect, ceea ce am şi semnalat ospătarului. Imediat s-a înfiinţat la masa noastră patronul care şi-a cerut scuze pentru incidentul neplăcut, a adus o altă porţie de mâncare – de data asta proaspătă şi gustoasă. La sfârşit, când am cerut nota de plată, ne-a anunţat că toată consumaţia a fost din partea casei, ne-a cerut din nou scuze pentru cele întâmplate şi ne-a invitat să revenim. Modestia şi generozitatea patronului ne-a făcut o impresie plăcută şi de atunci suntem clienţii fideli ai Terasei Aurora1. (Cu vreo 10 ani în urmă existau mai multe terase înşirate pe ţărmul de la Cap Aurora, toate purtând numele de Aurora însoţit de numărul de ordine atribuit de la Sud spre Nord. Acum nu mai există decât aceasta care şi-a păstrat, totuşi, şi numărul).Read more…
Cred că fiecare cadou poartă în el amprenta dăruitorului, iar dacă e un obiect vechi, o moştenire de familie, amprentele stratificate îi conferă o încărcătură specială. Şi mai cred că momentul şi locul în care este oferit nu sunt întâmplătoare. Cartea de rugăciuni pe care o iau cu mine la marile sărbători, precum cele de toamnă, stă dovadă că fiecare dar are tâlcul lui. După cum atestă prima pagină, Miriam (Mirjám – în maghiară) este o culegere de rugăciuni pentru femeile israelite, scrisă de Dr. Arnold Kiss (1869 – 1940), mare rabin al sinagogii neologe de pe strada Leo Frenkel din Budapesta. Cărticica de rugăciuni modestă, cu coperte cartonate negre, introdusă într-o teacă de carton tot neagră, am primit-o în dar acum nouăspretece de ani…Read more…
Inscripţii precum Bucureşti-Băneasa sau Wien-Meidling te anunţă că te afli la periferia unui oraş mare şi că urmează staţia principală. De patruzeci de ani, sosind în gară, la aeroport sau depăşind cu maşina indicatoarele rutiere de pe şoselele ce mă aduc acasă, în oraşul meu natal, citesc: Cluj-Napoca şi rămân cantonată în… suburbie. Staţia CLUJ, cu denumirea adevărată, tradiţională, a oraşului nu mai apare decât dacă faci o incursiune în timp. Clujul a fost alungat din inscripţiile şi documentele oficiale, fiind înlocuit de Cluj-Napoca, printr-un decret emis cu patruzeci de ani în urmă…şi publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, din 18 octombrie 1974 [Buletin Oficial al RSR An X nr 125 / 18 Octombrie 1974 –Decretea ale Consiliului de Stat – Decrete Prezidentiale], cu scopul de a „eterniza denumirea acestei străvechi așezări – mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri”. Regimul care a impus noua denumire – după opinia mea, ilogică chiar şi din perspectiva susţinerii obiectivului mai sus enunţat – s-a prăbuşit cu 25 de ani în urmă, însă numele oficial al oraşului nu s-a schimbat ci, dimpotrivă, trendul „eternizării” s-a intensificatRead more…
Nu citisem nimic de Patrick Modiano înainte să i se fi decernat Premiul Nobel pentru literatură. A doua zi după anunţarea alegerii sale printre laureaţii Nobel, am intrat prin librării să caut ceva scris de el. Abia la al treilea magazin de cărţi am găsit un singur titlu: Dora Bruder. Cărţulia de nici 100 de pagini este rezultatul demersului de a reconstitui soarta unei adolescente de origine evreiască, dispărută de acasă, al cărei nume – Dora Bruder – fusese menţionat într-un comunicat al poliţiei, în Parisul aflat sub Ocupaţie.
O bătrână a murit pe câmp. Îngheţată. Căzuse răpusă de epuizare şi de frig. Era îmbrăcată în pijama şi în tălpile goale. Nu o alungaseră rudele vitrege, ci un medic – crezând-o pe cuvânt că „se simte mai bine şiRead more…
Îmblânzirea vremii şi campaniile de reduceri de preţuri la hainele de iarnă au adus cu ele o oarecare trezire a străzilor oraşului. În mod automat, numărul cerşetorilor postaţi la intrările în marile magazine a crescut şi el, împestriţând peisajul, uneori cu scene tragi-comice,Read more…
Conflictul actual dintre Rusia și Ucraina este urmărit cu interes și cu mare îngrijorare de miliarde de oameni. Dar există un om care îl urmărește chiar cu sufletul la gură, fapt cu atât mai ciudat cu cât acest om nu se află nici la Moscova, nici la Kiev și de fapt nici nu se află pe această planetă. Mark Vande Hei a pornit acum aproape un an într-o expediție de cercetare în spațiu. El ar trebui să își termine misiunea pe 30 martie. Problema este că Vande Hei e american, iar taxiul care ar trebui să-l aducă înapoi din delegația extraterestră e rusesc. De când Vande Hei a părăsit planeta, relațiile dintre America și Rusia nu doar s-au răcit, ci chiar au înghețat. „Criminal de război” îl numește președintele Biden pe președintele Putin, iar acesta la rândul lui face tot posibilul pentru a-i da dreptate. Adevărul este că Vande Hei are motive să fie îngrijorat. “Nu vom admite ca banii contribuabililor sovietici să fie folosiți pentru a aduce înapoi pe dușmanul yankeu”, scria nu demult pe Twitter președintele programului spațial rusesc, instabilul Dmitri Rogozin.Read more…
Se spune că Eugen Ionescu ar fi scris odată o piesă de teatru absurd, una mai puțin cunoscută și care din motive obiective nu a fost jucată niciodată. Personajul principal este un mărunt funcționar comunist într-o regiune a Uniunii Sovietice, ceva între Tuva și Găgăuzia. Individul este lipsit de carismă, dar în schimb dotat cu multă ambiție și mai ales cu un simț olfactiv care îi permite să adulmece din ce direcție bate puterea. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. Undeva, pe la sfârșitul primului act, Uniunea Sovietică își abandonează supușii. Tronul stăpânirii rămâne gol, cam la fel ca în Regele Moare, iar personajul ăsta, Serghei Șoigu pe numele lui, care până mai ieri combătuse misticismul retrograd, are o revelație și îl descoperă pe Dumnezeu. Nu numai că Îl descoperă, ci Îl și face membru de partid. Partidul nu mai este cel comunist, dar e tot partid unic. O fi fost religia opiul popoarelor, dar opiul şi are efecte curative, mai ales pentru Șoigu care urcă rapid câteva trepte pe scara conformismului și devine Ministrul Apărării în Imperiul Rinocerizat. Și în această calitate are o idee genială: va ctitori o catedrală mare, militară, care va fi gata fix pe 9 Mai 2020, data aniversării a 75 de ani de la Victoria în Marele Război pentru Apărarea Patriei. Read more…
Tocmai ne-am întors dintr-o excursie interesantă în Letonia (Letonia), unde am vizitat în special Riga, dar am făcut și excursii cu mașina pentru a vizita alte atracții turistice de pe teritoriul Letoniei. Această țară se întinde pe o suprafață de 64.589 km2 (dublă ca cea a Israelului), cu o populație de numai 1.9 milioane, adică o cincime din cea a Israelului. Poporul leton se trage dintr-un amestec dintre triburi păgâne și germanii care au stăpânit țara timp de secole și au introdus luteranismul, religia majoritară. De-a lungul secolelor, Letonia a mai fost ocupată și de suedezi, polonezi, lituanieni și ruși; până acum câteva decenii ea aparținea Uniunii Sovietice. Limba oficială este letona, care împreună cu lituaniana formează ramura baltică a limbilor indo-europene. Rusa se învață la școală, dar este vorbită curent mai ales de minoritatea rusă, care reprezintă cam un sfert din populație. Este interesant de remarcat că în marea piață acoperită din Riga, toți vânzătorii vorbeau numai rusește. Toți localnicii pe care i-am întâlnit, fie ei din capitală sau din provincie, vorbeau o engleză fluentă. Peste jumătate din suprafața țării este acoperită de păduri. Din păcate, noi am ajuns acolo când copacii erau încă pleșuvi, fără frunze și flori. Letonia se învecinează cu Estonia, Lituania, Bielorusia, Rusia și la granița Mării Baltice cu Suedia.Read more…
Revista Baabel tinde să ajungă cât mai aproape de așteptările cititorilor şi pentru a-și îmbunătății procesul editorial, a realizat în perioada ianuarie-mai 2022 un sondaj de opinie online în rândul cititorilor săi. Sondajul de opinie și a propus: identificarea profilului respondenților (gen, vârstă, mediu de rezidență);
măsurarea arealul geografic din care provin cititorii (țara),
frecvența accesării revistei (zilnic, săptămânal, lunar, bilunar, sporadic – din când în când);
gradul de afinitate al cititorilor față de revistă – în ce măsură cititorilor le place revista (foarte mult, destul de mult, nu prea mult);
interesul față de tematicile articolelor (istoria și tradiția evreilor, recenzii de carte, politică, sănătate, rețete, memorii, modă, ș.a.);
preferințele tipului de articol (articole documentare, literatură, analize critice, povești autobiografice, ș.a.).
ultimele două întrebări au oferit posibilitatea cititorilor de a argumenta preferința pentru un anume tip de articol, precum și oportunitatea de a oferi recomandări autorilor revistei. Studiul se bazează pe un eșantion de disponibilitate, dând ocazia tuturor celor interesați să completeze chestionarul. Chestionarul a fost realizat folosind aplicația Google Forms și a putut fi accesat de pe pagina principală a revistei, invitația spre completare fiind în atenția cititorilor revistei și la finalul fiecărui articol.Read more…
Nu, nu am fost prezentă la Războiul de Șase Zile, deși în cariera mea ziaristică aș fi dorit să fiu și reporter de război, să merg pe front și să asist la confruntări. Probabil că aveam și o doză de inconștiență, nu mi-am pus problema că aș putea fi rănită sau împușcată, așa cum s-a întâmplat recent ziaristei de la Al Jazeera și altor zeci chiar sute de ziariști, victime ale războaielor. În timpul Primului Război din Golf, din 1991, l-am rugat pe directorul meu general de la Agerpres să mă lase măcar în Israel, spre care Saddam Hussein lansa rachete, cu toate că la rugămintea americană Israelul s-a abținut să participe. Dar nici acolo nu m-a lăsat. Singura dată când ”am gustat” cât de cât atmosfera de război a fost în timpul celui de-al Doilea Război din Liban, din 2006. Pentru a obține informații corecte despre acest război, Asociația Sionistă din România a trimis în Israel un grup de ziariști din presa română, iar în această delegație m-am aflat și eu. Cu chiu cu vai partea israeliană ne-a dus la Haifa, care era ținta principală a rachetelor lansate de Hezbollah din nordul Libanului. Spre deosebire de imaginile transmise de partea arabă, cu clădiri bombardate de israelieni pe teritoriul libanez, la Haifa am văzut doar două-trei blocuri afectate și ni s-a spus că israelienii începeau să le refacă imediat după bombardament. Am asistat în schimb la o alarmă de lansare a unei rachete. Eram pe malul mării. Dar să ne întoarcem la Războiul de Șase Zile, din 1967. Față de situația de după 1989, atunci era mai greu să fii informat. Totuși, prin 1965-66, când România a început să se îndepărteze de URSS, a avut loc un fel de liberalizare, ceea ce a însemnat, printre altele, că s-a adus presă occidentală la câteva chioșcuri de ziare și la hoteluri,Read more…
Erich Mendelsohn (1887-1953) este considerat unul dintre cei mai mari arhitecți ai secolului XX din Germania. Provenea dintr-o familie evreiască modestă din Prusia Răsăriteană, astăzi Polonia – tatăl avea o prăvălie, iar mama era modistă. La început a făcut studii economice, dar apoi a trecut la arhitectură. A absolvit cum laude Universitatea Tehnică din München și din 1912 a practicat arhitectura la München. S-a căsătorit cu violoncelista Luise Maas. Din corespondența lor și din memoriile Luisei se cunosc multe amănunte din viața arhitectului. În Primul Război Mondial a luptat pe frontul rusesc și în timpul orelor de pază schița în neștire proiecte îndrăznețe. După război și-a deschis un birou de arhitectură la Berlin. S-a specializat pe proiecte de mare anvergură: fabrici, birouri, centre comerciale, săli de spectacole, dar a proiectat și vile și blocuri de locuințe. Până în câțiva ani a ajuns unul dintre arhitecții cei mai bine cotați din întreaga Germanie. I s-au oferit chiar proiecte peste hotare. În biroul său lucrau 40 de angajați. Poate că pentru cariera lui cea mai mare șansă a fost să-l întâlnească pe magnatul evreu Salman Schocken. Acesta era nu numai proprietarul unui lanț de magazine universale și al unei edituri, dar și un mare om de cultură, bibliofil, colecționar de artă și mecena. (Urmașii lui sunt până astăzi proprietari Editurii Schocken și ai ziarului Haaretz.) Între cei doi s-a legat o prietenie care avea să dureze decenii. Schocken l-a angajat pe Mendelsohn să-i construiască mai multe magazine.Read more…
Am trecut întâmplător în fuga mașinii pe lângă unul din spitalele în care am lucrat un timp foarte scurt și mi-a trecut prin minte un subiect pe care aș vrea să-l împărtășesc cititorilor. Sunt amintiri, unele chiar de peste 70 de ani. În anul IV, când m-am transferat de la Iași la București, am dat concursul de externat, iar după doi ani cel de internat, și am lucrat în multe spitale de care astăzi îmi amintesc cu plăcere. Unele dintre ele nu mai există, mulți nu le mai știu nici numele, deși la timpul lor erau spitale importante. Din păcate, la concursul de externat am avut medie mică și nu am putut alege inițial decât spitalul Central (astăzi Spitalul Clinic de Psihiatrie Prof. Dr. Alexandru Obregia) care nu era dorit de niciun extern, deoarece era amplasat foarte excentric și se ajungea la spital numai după o lungă călătorie cu tramvaiul. Am fost repartizată tocmai la pavilionul cel mai îndepărtat. La început chiar îmi era frică de pacienții pe care i-aș fi putut întâlni, abia mai târziu am realizat că cei periculoși nu se plimbau liberi. Șeful secției era doctorul Lichter, un psihiatru renumit. Tot el era și președintele sindicatului, activitate care îl solicita foarte mult. M-a primit bine și m-a sfătuit să învăț mai întâi din activitatea zilnică a surorilor (pe atunci nu existau asistente). Ca studentă nu știam decât puțină teorie, deși luasem un concurs pe atunci destul de greu. Am învățat cum să mă port cu bolnavii psihic, să fac injecții, să fac puncții lombare și să cer puținele analize care se făceau pe atunci. În 1948 Penicilina era un medicament modern, foarte scump, iar eu credeam că vindecă orice, chiar și tetanosul. Dacă privesc în urmă, cele șase luni petrecute la acest spital mi-au fost de folos în cariera mea de medic. Nu știu cum arată spitalul în prezent, dar am auzit că este un spital modern, bine utilat și secția de psihiatrie și neurologie are un renume bun.Read more…
Când a început noul an școlar, viața mea fără părinți a reintrat pe un făgaș cât de cât normal. M-am întors la școală, dar nu la „Generală 1” ca înainte, ci la școala germană din Aradul Nou. Era de parcă m-aș fi mutat din Manhattan în Bronx. Trebuia să mă obișnuiesc cu profesorii și cu colegii. Băieții și fetele din clasă erau deschiși și calzi și m-au primit frumos. Rutina zilnică s-a schimbat și ea. În afară de lucrurile banale, să mă scol, să merg la școală, să-mi fac temele, să mă joc, să mănânc și să dorm a apărut ceva nou: să aștept pașaportul. Autoritățile nu se grăbeau, timpul nu se grăbea, iar eu ședeam cu bunica la masa din bucătărie, în locuința noastră din palatul Bohuș, de pe strada Anatole France 3, ascultam ceasul de perete și urmăream arătătoarele pe cadranul aurit cu cifre romane. Întrebarea dacă și când o să vină pașaportul ne stăpânea viața, dintr-o dorință devenise aproape un blestem. Nesiguranța zilei de mâine, faptul că viitorul meu e în mâna unor forțe invizibile numite „autorități” mi-a zdruncinat siguranța de sine și simțul responsabilității. Privind acum înapoi, cu creionul în mână, aș zice despre grănicerul din Hegyeshalom care ne amenința cu creionul: le-a zdruncinat, da, dar nu le-a distrus. Cu noroc și cu multă muncă aș zice chiar că s-au întărit! Atunci, în bucătăria din palatul Bohuș, lucrurile nu-mi erau chiar atât de clare. Din contră, claritatea îmi lipsea cât se poate de mult: ce rost avea toată mascarada aceea, cui îi folosea? Urmăream viața interioară a ceasului de perete, al cărui pendul masiv oscila fără încetare la stânga și la dreapta. Read more…
Zece ani au trecut ca vântul și Baabel a crescut. La aceasta aș fi vrut să pot adăuga ”la fel ca noi”, dar noi nu am mai crescut ci… am îmbătrânit. Nu într-atât, totuși, să nu ne putem bucura de ziua aniversară a „copilului” nostru, al Andreei în primul rând și al meu, pe-alături. Ne-am gândit mult dacă îl vom putea face și până la urmă am decis că da. Ne-am întrebat și dacă vom avea cititori și colaboratori. Da, avem și constatăm cu bucurie că din an în an, în loc să ne rărim rândurile, ne îmbogățim, avem noi contribuitori valoroși. În mare, Baabel reflectă ideile noastre de la început – o publicație cu o tematică variată, nu o școală de gândire cu o anume ideologie. Desigur, sunt câteva principii de la sine înțelese pe care le respectăm și de la care nu facem rabat, Andrea le-a enumerat de câteva ori când unele articole le încălcau. Departe de noi dogmatismul, dar, în ciuda diversității, ne călăuzim după abordările de bun-simț fără de care un intelectual adevărat nu poate ieși pe piață. Că la tematica gândită de noi, soarta a făcut să se adauge și altele, o publicație ajunge să-și aibă propria viață, ea este vie și vrea să meargă și pe alte drumuri. Nu s-a dovedit o cale greșită, cititorii au agreat-o, chiar au cerut-o și mă gândesc aici de pildă la diferitele evocări personale ale unora dintre colaboratori, în fapt ale multora dintre ei. Mulți au calificat Baabel drept revistă evreiască. După părerea mea nu este, în niciun caz nu intenționat. Nu că ar fi ceva rău în această etichetă, dar repet, intenția noastră a fost diversitatea și suntem deschiși în această direcție.Read more…
În numărul din 25 iulie 2022 publicam în revista Baabel (https://baabel.ro/2022/08/intalnire-virtuala-dupa-decenii-cu-nou-nascuta-salvata-in-lagarul-nazist/)despre împrejurările salvării lui Julika Rachel Feldman şi a mamei ei, în lagărul de la Oberhohenelbe. Consider că prezintă importanţă şi relatarea parcursului şi încercărilor prin care a trecut tatăl ei şi câteva persoane care au conexiune cu povestea iniţială. Tatăl ei, Tibor Feldman, născut la Püspökladány în 1925, nu a putut urma medicina la Budapesta din cauza legilor antievreieşti. În martie 1944, ocuparea Ungariei de către Germania nazistă l-a găsit ca student la Institutul Rabinic. A fost internat în lagărul de muncă din Horthyliget, de pe insula Csepel, lângă Budapesta, unde a cunoscut-o pe Helen Jakubovits, sora medicală din uzinele Weiss Manfred, cu care s-a căsătorit în aprilie 1944. În urma unei razii germane, Helen a fost deportată la Auschwitz, iar apoi la Oberhohenelbe. La Horthyliget, Tibor Feldman a fost înrolat tocmai înainte de sosirea socrului meu, Miklós Steinberger, cu un alt detaşament de muncă, venit de la Baia Mare-Cluj-Satu Mare, după desfiinţarea şi curăţarea ghetourilor. Tibor a fost trimis la lucrări de fortificaţii în Ucraina subcarpatică, de unde a reuşit să evadeze şi să se refugieze la Casa de sticlă (Üvegház), de pe strada Vadász, aflată sub protecţia diplomatică a Legaţiei Elveţiei. Read more…
Recunosc, nu mi-a plăcut niciodată de Nicu Covaci. Nu-mi plac acei oameni cărora trebuie să le pupi picioarele ca să te poți așeza cu ei la masă. Faptul că fusese transformat în legendă de la o vârstă relativ tânără se pare că l-a derutat și pe el. Nu de azi de ieri, ci încă din acea seară de 1 iunie 1977, data fugii în boxe, când nu l-a anunțat şi pe Baniciu de teamă că acesta i-ar putea denunța Securității. Atunci însă, în 1977, pentru Nicu Covaci a început decăderea. Apostolii au început să-l părăsească unul câte unul. Poate pentru că apostolii aveau ureche muzicală și și-au dat seama că acest « Mesia » începuse să cânte fals. El şi-a continuat traseul însoțit mai ales de mărețul său ego . Se prezenta peste tot ca liderul legendar al trupei Phoenix, uitând că una din calitățile indispensabile ale unui lider este să știe să lucreze cu oamenii, iar lui îl lipsea tocmai această calitate. Covaci nu e Phoenix! – strigau de pe margine foștii admiratori , tot mai mulţi, care începuseră să priceapă că totul e doar o iluzie.Read more…
Între 29 iulie şi 1 august a.c. am participat la un concurs de poezie, în stațiunea maritimă Castellammare di Stabia, situată lângă Napoli. Concursul “Festival Internazionale Dei Due Mondi – Gabriela Verban”, a fost instituit în memoria scriitoarei și editoarei româno-italiene de anvergură internațională, decedată în urmă cu un an şi a avut trei secţiuni: proză, poezie și haiku, în limbile română, italiană, engleză și dialecte. Inițiativa organizării festivalului i-a aparținut poetei Mirela Duma, repatriată recent, după zece ani de ședere în Italia, consultant onorific, pentru România, al Editurii CentoVerba, condusă până nu demult de regretata Gabriela Verban. Patronul cultural și organizatoric al festivalului a fost renumitul poet napoletan Enrico del Gaudio. Participarea foarte numeroasă (câteva sute) de scriitori şi poeţi din mai multe ţări, a inclus şi un grup de câteva zeci de români, printre care m-am numărat şi eu, având bucuria de a fi distins cu premiul “Quarto classificato – ex aequo”, la secțiunea poezie, pentru poemul “Fum de mititei prin gaura de tricolor”.În acelaşi timp am fost invitat să rostesc un discurs pentru pace, pe care-l ( la rugămintea editorilor ) îl reproduc şi în Revista Baabel.Read more…