ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Alexandru Marius – Sandy pentru prieteni, colegi şi cunoştinţe – a fost, timp de peste trei decenii, omul din spatele camerei de luat vederi, culegătorul imaginilor din care se alcătuieşte, în primul şi în primul rând, materialul de televiziune. Avea ochi de artist (era şi sculptor), o fire boemă şi ludică, un suflet generos, un caracter nobil şi loial şi multă, multă empatie.Read more…
Tata îmi citea poezii în serile de iarnă, în după amiezile tihnite ale vacanţelor de vară, dar mai ales când mă ţintuia la pat febra vreunei boli a copilăriei. Pe atunci vorbeam doar ungureşte, limba maternă fiindu-mi maghiara, la fel ca cea dintâi identitate. Scotea din bibliotecă un volum cu versuri de Sándor Petöfi, János Arany sau Endre Ady şi-mi citea pe îndelete, străduindu-se să articuleze limpede şi să scoată în evidenţă înţelesul fiecărei strofe. Adesea recitea poezia şi apoi dialoga cu mine, pentru a vedea dacă pricepusem cuprinsul şi prinsesem tâlcul şi mesajul ei. Read more…
Pe Domnul Costel l-am cunoscut acum câţiva ani, când ne-am aşezat la masă la o terasă cochetă de pe ţărmul Mării Negre, la Cap Aurora. Din păcate mâncarea avea un gust suspect, ceea ce am şi semnalat ospătarului. Imediat s-a înfiinţat la masa noastră patronul care şi-a cerut scuze pentru incidentul neplăcut, a adus o altă porţie de mâncare – de data asta proaspătă şi gustoasă. La sfârşit, când am cerut nota de plată, ne-a anunţat că toată consumaţia a fost din partea casei, ne-a cerut din nou scuze pentru cele întâmplate şi ne-a invitat să revenim. Modestia şi generozitatea patronului ne-a făcut o impresie plăcută şi de atunci suntem clienţii fideli ai Terasei Aurora1. (Cu vreo 10 ani în urmă existau mai multe terase înşirate pe ţărmul de la Cap Aurora, toate purtând numele de Aurora însoţit de numărul de ordine atribuit de la Sud spre Nord. Acum nu mai există decât aceasta care şi-a păstrat, totuşi, şi numărul).Read more…
Cred că fiecare cadou poartă în el amprenta dăruitorului, iar dacă e un obiect vechi, o moştenire de familie, amprentele stratificate îi conferă o încărcătură specială. Şi mai cred că momentul şi locul în care este oferit nu sunt întâmplătoare. Cartea de rugăciuni pe care o iau cu mine la marile sărbători, precum cele de toamnă, stă dovadă că fiecare dar are tâlcul lui. După cum atestă prima pagină, Miriam (Mirjám – în maghiară) este o culegere de rugăciuni pentru femeile israelite, scrisă de Dr. Arnold Kiss (1869 – 1940), mare rabin al sinagogii neologe de pe strada Leo Frenkel din Budapesta. Cărticica de rugăciuni modestă, cu coperte cartonate negre, introdusă într-o teacă de carton tot neagră, am primit-o în dar acum nouăspretece de ani…Read more…
Inscripţii precum Bucureşti-Băneasa sau Wien-Meidling te anunţă că te afli la periferia unui oraş mare şi că urmează staţia principală. De patruzeci de ani, sosind în gară, la aeroport sau depăşind cu maşina indicatoarele rutiere de pe şoselele ce mă aduc acasă, în oraşul meu natal, citesc: Cluj-Napoca şi rămân cantonată în… suburbie. Staţia CLUJ, cu denumirea adevărată, tradiţională, a oraşului nu mai apare decât dacă faci o incursiune în timp. Clujul a fost alungat din inscripţiile şi documentele oficiale, fiind înlocuit de Cluj-Napoca, printr-un decret emis cu patruzeci de ani în urmă…şi publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, din 18 octombrie 1974 [Buletin Oficial al RSR An X nr 125 / 18 Octombrie 1974 –Decretea ale Consiliului de Stat – Decrete Prezidentiale], cu scopul de a „eterniza denumirea acestei străvechi așezări – mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri”. Regimul care a impus noua denumire – după opinia mea, ilogică chiar şi din perspectiva susţinerii obiectivului mai sus enunţat – s-a prăbuşit cu 25 de ani în urmă, însă numele oficial al oraşului nu s-a schimbat ci, dimpotrivă, trendul „eternizării” s-a intensificatRead more…
Nu citisem nimic de Patrick Modiano înainte să i se fi decernat Premiul Nobel pentru literatură. A doua zi după anunţarea alegerii sale printre laureaţii Nobel, am intrat prin librării să caut ceva scris de el. Abia la al treilea magazin de cărţi am găsit un singur titlu: Dora Bruder. Cărţulia de nici 100 de pagini este rezultatul demersului de a reconstitui soarta unei adolescente de origine evreiască, dispărută de acasă, al cărei nume – Dora Bruder – fusese menţionat într-un comunicat al poliţiei, în Parisul aflat sub Ocupaţie.
O bătrână a murit pe câmp. Îngheţată. Căzuse răpusă de epuizare şi de frig. Era îmbrăcată în pijama şi în tălpile goale. Nu o alungaseră rudele vitrege, ci un medic – crezând-o pe cuvânt că „se simte mai bine şiRead more…
Îmblânzirea vremii şi campaniile de reduceri de preţuri la hainele de iarnă au adus cu ele o oarecare trezire a străzilor oraşului. În mod automat, numărul cerşetorilor postaţi la intrările în marile magazine a crescut şi el, împestriţând peisajul, uneori cu scene tragi-comice,Read more…
Atât Benjamin Netanyahu cât și Benny Ganz s-au declarat învingători în alegerile legislative din Israel care s-au desfășurat ieri (9 aprilie), la jumătate de oră după închiderea urnelor, după ce au aflat rezultatele sondajelor Trei posturi israeliene de televiziune au efectuat sondajele, două l-au dat victorios pe Ganz, iar unul la egalitate, dar diferențele sunt foarte mici astfel că Netanyahu – care știe că va putea forma un guvern de coaliție cu partidele religioase și de extremă dreaptă – s-a bazat pe această perspectivă când s-a declarat învingător. În ceea ce-l priveşte pe Ganz, chiar dacă nu va avea parteneri, rezultatul lui este considerat de analiști extraordinar. Pentru un nou partid, format abia în urmă cu trei luni, a obține 37 de mandate (potrivit sondajului Canalului 12 al televiziunii israeliene) este o performanță. Potrivit purtătoarei lui de cuvânt, și Ganz declară că poate forma guvernul în speranţa că poate unele dintre partidele care până acum l-au ales pe Netanyahu, vor schimba tabăra.Read more…
Acest text constituie preambulul unui ciclu de articole despre minciună. Minciuna este un fenomen universal. Oamenii şi chiar şi unele animale mint adeseori. Copiii şi adulții, indiferent de vârstă, mint în mod frecvent. Ma întreb uneori care este motivul că noi mințim. Oare există o cauză antropologică la originea acestui fenomen sau obicei? Este ceva înscris în ADN-ul nostru? Este oare o reacție instinctivă de autoconservare şi supraviețuire? În acest ciclu de articole voi dedica un capitol special şi detailat minciunii medicale. Voi încerca sa găsesc răspunsuri la nenumăratele probleme neelucidate legate de minciuna în medicinăRead more…
Cititorii mă vor înțelege când spun că eu am două patrii: cea în care m-am născut și cea în care trăiesc. (Până nu demult aceasta a fost prerogativa evreilor, dar în ultimii ani românii au și ei diaspora lor, deci mă vor înțelege și ei.) În acest articol, ca de altfel și în multe altele, scopul meu este să fac o punte între ele. Iar modul cel mai bun de a o face este să-i invit pe cititori „la mine acasă”, în cartierul Beit Hakerem din Ierusalim. Nu este o atracție turistică de prim rang, totuși cartierul meu ascunde multe perle. Centrul cartierului este Kikar Denia (Piața Danemarca). De ce tocmai Danemarca? Mai ales că după Danemarca mai e numit și un alt cartier, o școală… Nu este întâmplător. Danemarca și-a câștigat respectul și recunoștința poporului evreu pentru că a salvat aproape întreaga populație evreiască în timpul Holocaustului. În toamna anului 1943, când s-a aflat că nemții se pregătesc să-i deporteze pe evrei, mișcarea de rezistență i-a prevenit imediat ca să se ascundă. Apoi a pus mâna pe orice ambarcațiune disponibilă, mai ales bărci pescărești și a organizat transportul evreilor în Suedia neutră. Acțiunea a fost făcută pe furiș, la adăpostul întunericului și până în zece zile aproape toți evreii au fost salvați. Această faptă de eroism este amintită de plăci comemorative în mai multe limbi și de un monument, o sculptură care prin forma ei amintește un vapor. Read more…
Deunăzi am avut o discuție pe cale electronică cu o distinsă persoană de a cărei colaborare și ajutor mă bucur deseori, atunci când, împins de la spate de virusul scrisului, pun câte ceva pe hârtie/calculator. Discuția survenise în urma unui material în care doream să prezint o anumită stare de fapte actuală, dar care începea cu o (prea lungă?) introducere, în aparență fără nicio legătură cu subiectul ales. Reacția distinsei mele interlocutoare nu a întârziat să sosească. ”Domnul meu”, zicea ea (de fapt cuvintele îmi aparțin mie, doar ideea e a persoanei de care scriu), ”cititorul zilelor noastre nu are timp și nici răbdare să parcurgă un sfert de articol ca să ajungă la miezul lui. E nevoie de a-i spune direct și imediat despre ce e vorba, altminteri îl pierzi înainte ca el să ajungă la subiectul articolului”. Am încercat s-o conving, explicându-i că eu nu sunt jurnalist, că numai jurnalistul e obligat să prezinte faptele aproape goale cu scopul de a-și informa publicul de ultimele noutăți. Eu, îi spuneam, sunt doar medic, în cel mai bun caz un eseist amator și ca eseist am dreptul la divagații. Să spun drept, în aceste ultime zile de la discuția amintită, m-au cam ros îndoielile. Cine sunt eu , mi-am zis, să creez teorii într-un domeniu care nu-mi aparține mai deloc?Read more…
Nu știu câți dintre cititorii acestei reviste, în special cei care au studiat literatura franceză din secolul XX, își amintesc de scriitorul și poetul comunist Vercors, născut Jean Bruller, din tată evreu din Ungaria Habsburgică. El adoptase acest nom de plume în amintirea eroilor de pe platoul Vercors, măcelăriți în iulie 1944 de către trupe de șoc naziste, ajutate, între altele, de două companii SS formate în întregime din voluntari originari din Rusia și Ucraina. Mi-am reamintirit de acest eveniment tragic deoarece au trecut exact 50 de ani, din iunie 1969, de când directorul departamentului central de știri de la Europa Liberă, Nathan Kingsley m-a chemat în biroul lui și m-a întrebat cât de bine știu limba franceză. “Excelent”, i-am răspuns, după care mi-a propus să plec în Franța, la Vercors, unde urma să aibă loc o mare ceremonie la aniversarea a 25 de ani de la revolta luptătorilor din Maquis împotriva trupelor de ocupație germane. Noi așteptam primul copil, dar abia în câteva luni, iar mama soției era deja la noi, deci nu aveam niciun motiv să refuz. Am acceptat propunerea și câteva săptămâni mai târziu eram în drum spre Vercors. Între timp am studiat istoria evenimentelor din 1944 și am aflat că această revoltă a fost un eșec total; fiecare participant îi blama pe ceilalți pentru dezastru.Read more…
Cred că afirmația conform căruia “Poți să l scoți pe clujean din Cluj, dar nu poți să scoți Clujul din el” e foarte adevărată. Cu toate c-am plecat de aici, de mai bine de treizeci de ani, îl simt ca orașul meu dintotdeauna . Nu mi-a devenit străin chiar dacă nu mai văd fețe cunoscute pe stradă sau in magazine. Mă plimb cu aceeași plăcere pe străzile lui; zidurile vechii cetăți, casele, parcul mi-s familiare, pe Matei Corvin îl consider membru de familie, intrând în librăria Universității, mă bucur la fel ca-n tinerețe de cărțile apărute și cumpăr fără să mă gândesc că voi plăti la aeroport surplusul de greutate a valizei. Fațada renovată a celor mai vestite clădiri ale orașului, cu amestecul natural al stilurilor arhitecturale, de la goticul desăvîrșit al Biserici Sfântul Mihail, la barocul Palatului Bánffy, la clasicismul Casei cu Coloane și al Casa Hintz, până la eclectismul clădirii Continental, mă fascinează totul. Clujul are atmosfera unui oraș cu suflet tânăr, cosmopolit și, din ce în ce mai mult european. Festivalul Internațional de Film, concertul de sfîrșit de an al filarmonicii Transilvania , spectacolul de o înaltă calitate artistică „Cel mai iubit dintre pămînteni” după Marin Preda, la Teatrul Național , au contribuit la imaginea unui puternic centru cultural. Din păcate , n-am reușit să ajung la nici unul reprezentațiile a celor două opere ale Clujului. Într-o săptămână nu poți vedea totul, m-a consolat un prieten.Read more…
”Ai terminat școala primară? Trage ușa după tine și încearcă să înțelegi ce urmează”, acesta a fost sfatul pe care l-am primit de la răposatul meu părinte în urmă cu zeci de ani. Pe parcursul întregii mele vieți am încercat să urmez acest principiu și adesea am reușit. Însă pe parcurs am depistat o dificultate de ordin psihologic: cu cât avansezi în vârstă, ”ce urmează” devine un subiect din ce în ce mai restrâns din punct de vedere al timpului care îți stă la dispoziție. Cu alte cuvinte, gândurile legate de viitor se lovesc prea des de ideea că acest viitor e destul de limitat în timp. Ca urmare, tendința naturală este să îți îndrepți gândurile din ce în ce mai mult spre trecut, pentru că dacă stai strâmb și judeci drept, nu prea ai nevoie de mult timp pentru a-ți organiza viitorul care ți-a mai rămas. Ei bine, cu toată lipsa de modestie necesară, trebuie să recunosc că permanentul proces de reducere temporală a viitorului care îmi stă în față nu-mi influențează aproape deloc gândurile cu care mă culc noaptea și cu care mă scol în fiecare dimineață. Două lucruri mă ajută să urmez această cale.Read more…
Anul trecut s-a stabilit în Israel un evreu din Irak, probabil ultimul ole hadaș (nou venit) din această țară. Numele lui este Imad Levi. În Irak, între cei peste 30 de milioane de musulmani, au mai rămas doar câțiva evrei, foarte ușor de numărat, și anume cinci bărbați și o femeie, care este și șefa acestei mici comunități. Până la venirea lui în Israel, Levi era și rabin și șohet (un om specializat în sacrificarea rituală de animale și păsări pentru carne) și conducător al comunității. Tot el ajuta la soluționarea oricărei probleme rituale evreiești. El a crescut în Bagdad și mai ține minte comunitatea numeroasă și înfloritoare, de mii și mii de evrei din acest oraș și din toată țara. Majoritatea evreilor au plecat în anii 1950-51, în mod clandestin, conduși de emisari israelieni și trecând prin Iran, care era pe atunci o mare prietenă a Israelului; destul de mulți au rămas însă în Irak. În anii ꞌ70 situația lor s-a înrăutățit și ca urmare numărul lor a scăzut treptat. Evreii plecau pe ascuns, care cum putea, unii în Israel, alții în alte țări. Imad Levi a povestit că demult dorea să vină în Israel, dar era urmărit și controlat de autorități.Read more…
La prima vedere, în special pentru cine nu cunoaște orașul, titlul acestui articol arată ca un paradox. Dar în realitate este purul adevăr. Bătălia care s-a încheiat exact acum 71 de ani, mai mult ca oricare alta a decis ca Orașul Sfânt să fie împărțit în două: partea de vest evreiască și cea de est arabă. Aceasta a fost situația timp de 19 ani, din 1948 până în 1967, însă în realitate ea continuă până astăzi, chiar dacă pe hârtie orașul este unificat. Practic vorbind, oricine locuiește în oraș știe fără greș pe unde poate și pe unde nu poate să se învârtească. Această bătălie a început a doua zi după declararea independenței Israelului, adică în 15 mai 1948. Au participat în primul rând organizațiile paramilitare Hagana, Ețel și Lehi. Au fost mobilizați toți bărbații și chiar femeile nemăritate pâna la vârsta de 40 de ani. Mulți imigranți, încă traumatizați de Holocaust, au fost luați de pe vapor direct pe câmpul de luptă – și încă nu erau destui soldați. Înainte de a vorbi despre bătălia eroică, voi face o scurtă descriere a acestei mănăstiri care este, în fond, o parte dintr-un cartier mic, numit „cartierul franțuzesc”. Această zonă, pe care am numit-o „cartier” deși are doar câteva construcții, se află în inima Ierusalimului. Zona se află exact pe linia care desparte cele două părți ale orașului și de aici importanța ei strategică. Din această cauză încă înainte de plecarea englezilor din țară, în mai 1948, atât evreii cât și arabii au încercat să o ocupe.Read more…
Mostra del cinema (titlul inițial al celui mai vechi festival de film din lume) cu numărul 76 a început cu un scandal și era cât pe aci să se termine cu un altul. În ceea ce privește primul incident, cu deosebire nefericit, directorul Alberto Barbera și-a făcut-o, ca să spun așa, cu mâna lui. Omul (critic de film de meserie) care, în timpul mandatului său, adică în ultimii patru ani, a ridicat festivalul de la Veneția cu câteva clase, devenind astăzi invidiat, fățiș sau mai pe ascuns, a fost criticat de protagonistele diferitelor mișcări feministe atât de la modă, astăzi, pentru slabul său atașament pentru genul feminin existent pe harta cinematografică a lumii. Mai exact, pentru că în selecția sa oficială, cu precădere Competiția, coloana vertebrală a unei ediții, numărul femeilor -regizor nu acoperă nici pe departe degetele unei mâini. Degeaba a detaliat el situația de fapt a raportului autor-autoare din lume, dacă ținem seama de criteriul suprem, calitatea. După opinia lui – și nu văd cum ar putea fi contrazis – a include peliculele femeilor-regizor în competiție doar de dragul egalității între sexe, ar fi o jignire adusă doamnelor. Dacă nu trebuie să le atingi nici cu o floare, de ce să le ofensezi cu un loc în program obținut în virtutea unei defectuoase înțelegeri a democrației. Pentru a se spăla de păcatele sale, directorul a ales, anul acesta, două nume feminine în competiție dar, mai ales, a numit în fruntea juriului internațional un președinte-femeie, și încă una cu orientare sexuală diferită, pentru a-și afirma totala sa open minded, pe Lucrecia Martel, copleșită cu laude. Alberto Barbera (pentru care, nu ascund, am o afecțiune specială, cimentată de preocupări profesionale comune, a scris o carte despre Truffaut) nu bănuia că și-a băgat pe dracul în casă. Read more…
În Israel acest război este cunoscut şi sub denumirea de Mivța Kadeș (operațiunea Kadeș) după numele unei localități biblice Kadeș Barnea din sudul Israelului, locul de unde Moise a trimis cele 12 iscoade. În arabă, acelaşi conflict armat poartă numele „Tripla agresiune”. Acest război a durat opt zile din 29 octombrie, până în 5 noiembrie 1956, părţile beligerante fiind: Anglia, Franța și Israel versus Egipt. Acesta a fost primul război din lista lungă de războaie care au urmat Războiului de Independență, din 1948. Israelul a înregistrat 172 de morți și aproape 1000 de răniți, Anglia 13 morți și Franța 10 morți. Egiptul a pierdut aproximativ 3000 de soldați și a avut aproape 5000 de răniți și circa 8000 de prizonieri. Pe data de 18 Iulie 1956, potrivit înţelegerii cu guvernul Egiptului, trupele britanice au părăsit Canalul de Suez. În urma acestei acțiuni și din necesitate de fonduri pentru a finanța construirea barajului de la Assuan, președintele Egiptului Gamal Abdul Nasser a hotărât naţionalizarea Canalului de Suez. Dat fiind că de întreţinere canalului se ocupa o societate britanico-franceză, această acțiune avea efecte economice dezastruoase. Pentru Israel problema principală era o acțiune care a venit ca o consecință a acestei hotărâri și anume închiderea Strâmtorii Tiran (numele ebraic) din sudul Mării Roșii care a dus pur și simplu la blocarea portului Eilat, blocarea accesului spre Israel dinspre sud. În noiembrie 1956 situația internațională era foarte tensionată.Read more…
Am scris câteva observaţii la articolul dl Jack Chivo “Only in Israel” referitoare la cei care erau Kapo din lagărele naziste, în urma discuțiilor contradictorii privitoare la acest subiect. Nu ştiu cum s-a ajuns la el, întrucât în articol nu apare, dar dacă tot s-a deschis această discuţie vreau să vă împărtăşesc câte ceva din experienţa mea de deţinut. Din 28 mai şi până în 15 iunie 1944 am fost la Auschwitz, iar apoi încă 10-11 luni în lagărul nr. 3 de la Kaufering și lagărul nr. 1 Landsberg. Am fost eliberat la 1 mai 1945. Aceste lagăre făceau parte din cele 11 lagăre de muncă (comandouri) care aparțineau de Dachau. Fiecare lagăr avea o capacitate de cca. 3000 de locuri şi în cele 10-11 luni au pierit acolo circa 15.000 de deţinuți. La Auschwitz am avut parte numai de Kapo ţigani. În lagărul de la Auschwitz ţiganii erau împreună cu familiile (nu fuseseră separaţi ca alţi deţinuţi) şi ştiam că trebuia să ne ferim de ei. Într-o baracă de 500 de locuri au înghesuit 1000 de deţinuţi. Priciurile nu au rezistat şi s-au prăbușit, astfel încât au fost scoase. Nu aveam loc să ne culcăm pe jos; singura posibilitate era să ne depărtăm picioarele şi să ne aşezăm cu toţii în V, unii în faţa altora – eu stăteam între picioarele celui din spate, iar între ale mele stătea cel din faţa mea. Era imposibil să dormi şi când unul trebuia să iasă, sau să se dezmorţească, erau nevoiţi să se scoale şi ceilalţi din rândul său. La mijlocul lunii iunie 1944 am ajuns la în Lagărul nr. 3 de la Kaufering. Era şi acolo foarte rău, dar faţă de Auschwitz era o diferenţă ca de la cer la pământ.Read more…