Alexandru Marius – Sandy pentru prieteni, colegi şi cunoştinţe – a fost, timp de peste trei decenii, omul din spatele camerei de luat vederi, culegătorul imaginilor din care se alcătuieşte, în primul şi în primul rând, materialul de televiziune. Avea ochi de artist (era şi sculptor), o fire boemă şi ludică, un suflet generos, un caracter nobil şi loial şi multă, multă empatie.Read more…
POEZIA PREFERATĂ A TATEI şi A GENERAŢIEI SALE
Tata îmi citea poezii în serile de iarnă, în după amiezile tihnite ale vacanţelor de vară, dar mai ales când mă ţintuia la pat febra vreunei boli a copilăriei. Pe atunci vorbeam doar ungureşte, limba maternă fiindu-mi maghiara, la fel ca cea dintâi identitate. Scotea din bibliotecă un volum cu versuri de Sándor Petöfi, János Arany sau Endre Ady şi-mi citea pe îndelete, străduindu-se să articuleze limpede şi să scoată în evidenţă înţelesul fiecărei strofe. Adesea recitea poezia şi apoi dialoga cu mine, pentru a vedea dacă pricepusem cuprinsul şi prinsesem tâlcul şi mesajul ei. Read more…
Andrea Ghiţă: DOMNUL COSTEL şi AURORA1
Pe Domnul Costel l-am cunoscut acum câţiva ani, când ne-am aşezat la masă la o terasă cochetă de pe ţărmul Mării Negre, la Cap Aurora. Din păcate mâncarea avea un gust suspect, ceea ce am şi semnalat ospătarului. Imediat s-a înfiinţat la masa noastră patronul care şi-a cerut scuze pentru incidentul neplăcut, a adus o altă porţie de mâncare – de data asta proaspătă şi gustoasă. La sfârşit, când am cerut nota de plată, ne-a anunţat că toată consumaţia a fost din partea casei, ne-a cerut din nou scuze pentru cele întâmplate şi ne-a invitat să revenim. Modestia şi generozitatea patronului ne-a făcut o impresie plăcută şi de atunci suntem clienţii fideli ai Terasei Aurora1. (Cu vreo 10 ani în urmă existau mai multe terase înşirate pe ţărmul de la Cap Aurora, toate purtând numele de Aurora însoţit de numărul de ordine atribuit de la Sud spre Nord. Acum nu mai există decât aceasta care şi-a păstrat, totuşi, şi numărul).Read more…
Andrea Ghiţă: MIRIAM
Cred că fiecare cadou poartă în el amprenta dăruitorului, iar dacă e un obiect vechi, o moştenire de familie, amprentele stratificate îi conferă o încărcătură specială. Şi mai cred că momentul şi locul în care este oferit nu sunt întâmplătoare. Cartea de rugăciuni pe care o iau cu mine la marile sărbători, precum cele de toamnă, stă dovadă că fiecare dar are tâlcul lui. După cum atestă prima pagină, Miriam (Mirjám – în maghiară) este o culegere de rugăciuni pentru femeile israelite, scrisă de Dr. Arnold Kiss (1869 – 1940), mare rabin al sinagogii neologe de pe strada Leo Frenkel din Budapesta. Cărticica de rugăciuni modestă, cu coperte cartonate negre, introdusă într-o teacă de carton tot neagră, am primit-o în dar acum nouăspretece de ani…Read more…
Andrea Ghiţă: Pentru mine CLUJ-NAPOCA nu e CLUJ
Inscripţii precum Bucureşti-Băneasa sau Wien-Meidling te anunţă că te afli la periferia unui oraş mare şi că urmează staţia principală. De patruzeci de ani, sosind în gară, la aeroport sau depăşind cu maşina indicatoarele rutiere de pe şoselele ce mă aduc acasă, în oraşul meu natal, citesc: Cluj-Napoca şi rămân cantonată în… suburbie. Staţia CLUJ, cu denumirea adevărată, tradiţională, a oraşului nu mai apare decât dacă faci o incursiune în timp. Clujul a fost alungat din inscripţiile şi documentele oficiale, fiind înlocuit de Cluj-Napoca, printr-un decret emis cu patruzeci de ani în urmă…şi publicat în Buletinul Oficial al Republicii Socialiste România, din 18 octombrie 1974 [Buletin Oficial al RSR An X nr 125 / 18 Octombrie 1974 –Decretea ale Consiliului de Stat – Decrete Prezidentiale], cu scopul de a „eterniza denumirea acestei străvechi așezări – mărturie a vechimii și continuității poporului român pe aceste meleaguri”. Regimul care a impus noua denumire – după opinia mea, ilogică chiar şi din perspectiva susţinerii obiectivului mai sus enunţat – s-a prăbuşit cu 25 de ani în urmă, însă numele oficial al oraşului nu s-a schimbat ci, dimpotrivă, trendul „eternizării” s-a intensificatRead more…
Andrea Ghiţă: ÎNSOŢINDU-L PE PATRICK MODIANO
Nu citisem nimic de Patrick Modiano înainte să i se fi decernat Premiul Nobel pentru literatură. A doua zi după anunţarea alegerii sale printre laureaţii Nobel, am intrat prin librării să caut ceva scris de el. Abia la al treilea magazin de cărţi am găsit un singur titlu: Dora Bruder. Cărţulia de nici 100 de pagini este rezultatul demersului de a reconstitui soarta unei adolescente de origine evreiască, dispărută de acasă, al cărei nume – Dora Bruder – fusese menţionat într-un comunicat al poliţiei, în Parisul aflat sub Ocupaţie.
George Farkas: GÂNDURI de TREI PARALE din… SUEDIA
Îmblânzirea vremii şi campaniile de reduceri de preţuri la hainele de iarnă au adus cu ele o oarecare trezire a străzilor oraşului. În mod automat, numărul cerşetorilor postaţi la intrările în marile magazine a crescut şi el, împestriţând peisajul, uneori cu scene tragi-comice,Read more…
Andrea Ghiţă: DESCULŢĂ pe BOCNA NEPĂSĂRII
O bătrână a murit pe câmp. Îngheţată. Căzuse răpusă de epuizare şi de frig. Era îmbrăcată în pijama şi în tălpile goale. Nu o alungaseră rudele vitrege, ci un medic – crezând-o pe cuvânt că „se simte mai bine şiRead more…
Ce înseamnă pentru mine sărbătoarea de Pesah
M-am născut, am crescut și am fost educat în România, pe vremea când domnea fosta doctrină ateistă. Așa am devenit și noi pe nesimțite ateiști. Dar nu-mi pare rău. Chiar mama, care era dintr-o familie religioasă maramureșană, a devenit ateistă după Holocaust. O întreagă generație era dezamăgită de Cel de Sus, lăsându-i pe naziști să ucidă peste o treime din populația evreiască a globului. Eu consider că pentru mulți oameni religia este un fel de psihoterapie. În loc să ia calmante sau să consulte un psiholog, religioșii apelează la un ajutor imaginar. Îi respect pe religioșii care ne respectă pe noi ateiștii, dar trebuie să fie și viceversa! Ce înseamnă pentru mine sărbătoarea de Pesah? Multe lucruri nelegate neapărat de religie, de exemplu eliberarea poporului evreu din sclavia egipteană. Pesah înseamnă pentru mine și faptul că evreii au avut un conducător care le-a dat Cele Zece Porunci de o înaltă moralitate, atât de importantă unei vieți sociale echilibrate. Read more…
Conrad Schick – arhitect şi arheolog al Ierusalimului secolului XIX
Ierusalimul este un oraș extraordinar, diferit de toate celelalte orașe din lume. De ce? Există o infinitate de răspunsuri, eu aș vrea să propun cititorilor pe unul din ele. În majoritatea orașelor europene, fie că este vorba de Paris sau Praga, sau de Arad sau Cluj, centrul datează din în sec. al XIX-lea, ceea ce conferă multora dintre ele o atmosferă asemănătoare. Ierusalimul este mult mai vechi. Partea veche nu seamănă cu nimic din ce există în Europa. Partea nouă este foarte frumoasă, dar ea se limitează aproape numai la sec. XX-XXI. Iar între partea antică și cea nouă există foarte puțin. Explicația este simplă: în sec. al XIX-lea Ierusalimul era un oraș neînsemnat de la periferia Imperiului Otoman, unde nu se întâmpla nimic. Tocmai de aceea puținele clădiri rămase de atunci au în ochii mei un farmec deosebit. Și multe dintre ele au în comun numele arhitectului: Conrad Schick (1822–1901).Read more…
Despre pericolele carantinei la domiciliu
S-a explicat pe larg cât de important este să te izolezi pe timp de pandemie, pe cât posibil să nu ieși din casă și să stai cât mai multă vreme inert pe canapea. Eu însumi am propovăduit neobosit această practică și am recomandat tuturor auto-izolarea de lungă durată. Acum apar însă primele semne că restricțiile ar trebui din nou relaxate. Este posibil că numărului infecțiilor va crește din nou, dar eu abia aștept să mă bucur de mai multă libertate. Există însă un motiv și mai important de a ieși din izolare: riscul foarte grav și din păcate ignorat până acum al deceselor legate de carantină. Dacă ar fi să dăm crezare statisticilor, propria locuință este unde se întâmplă aproape cele mai multe decese – exceptând bineînțeles spitale, cămine de bătrâni sau șantiere rutiere prost iluminate etc. În ţările dezvoltate numărul fatalităţilor care se înregistrează în propriii patru pereţi este de ordinul zecilor de mii pe an. Mi se pare de neînțeles că acest fapt nu a fost luat în considerare atunci când s-a hotărât lock-down. Read more…
Un petec de hârtie care mi-a schimbat viața (în bine)
Am mai scris în ”Baabel” cum am devenit ziaristă, (https://baabel.ro/2013/03/eva-galambos-cum-am-devenit-ziarista/) dar a existat un amănunt pe care atunci nu l-am amintit și datorită căruia am putut să-mi realizez visul și să mă pregătesc pentru această carieră. Am menționat atunci că cel care m-a îndrumat spre jurnalism a fost tatăl meu. El și-a dat seama că am înclinație, ușurință în scris și… fantezie și a ținut cont și de opinia profesoarei mele de română. Îmi povestea despre Facultatea de Ziaristică de la Sorbona, pe care o absolvise profesoara mea de franceză, doamna Ileana Mann. Visul meu era Parisul, dar la jumătatea anilor 50, când am absolvit liceul, nici nu putea fi vorba de așa ceva. Am găsit în schimb Facultatea de Ziaristică de la București, în cadrul Universității C.I.Parhon (așa se chema atunci Universitatea București) și am luat decizia neclintită că locul meu este acolo! n primăvara și vara anului 1955 am început să mă pregătesc pentru examenul de admitere. Am luat programa și m-am pus pe învățat. Erau materii la care eram bună, chiar foarte bună – română, istorie, limba rusă și Constituție – nu aveam nevoie de nicio meditație. Totuși, în paralel, sfătuindu-mă și cu părinții, m-am pregătit și pentru franceză; nu voiam să urmez Filologia ca să mă fac profesoară, ci Facultatea de traducători, pe-atunci exista așa ceva. Examenele se dădeau după 15 august, așa că spre 10 august m-am dus la București, singură. Cu câteva zile în urmă împlinisem 17 ani și mă consideram pe deplin matură…Read more…
Viscolul din 1954
Nu credeam că voi scrie vreodată despre această amintire din viața mea, dar cred că merită povestită celor mai tineri, pentru că odată în viață te poți întâlni cu o dezlănțuire a naturii cum a fost viscolul din 1954. Nu am prevăzut momentul când îmi voi aminti de el. Și iată că nu iarna, ci în miez de primăvară m-am apucat să scriu despre viscol. Pe atunci a avut un impact general pentru toată România, ca acum pandemia, dar a ținut foarte puțin. Circulația trenurilor a fost paralizată și puținele mașini care erau atunci, fie că erau întroienite pe drum, fie că nu circulau. Viscol a fost în toată țara, dar nu cu violența celui din București. Recent am lăsat din greșeală fereastra deschisă în timpul nopții. M-am trezit, cred că era din cauza frigului și mi-am amintit de acest viscol teribil și de unele întâmplări legate de el. Am mai spus că sunt foarte sensibilă la frig și dacă undeva se află o sobă caldă prin preajmă sau un calorifer, instictiv stau cu spatele lipit de el ca să mă încălzesc. Am rămas cu această nevoie de căldură ca rezultat al frigului înmagazinat în timpul deportării. Acasă, la Câmpulung, nu mi-aduc aminte să fi fost viscole.Read more…
Ura de sine la evrei
Conceptul „urii de sine” datează practic din secolul al XIX lea, când în Germania s-a accelerat procesul de asimilare al evreilor tradiționali și a existat o dispută aprigă între comunitatea ortodoxă și cea neologă din Breslau. Primul om de cultură autentic care a omologat conceptul „urii de sine evreiești” a fost Otto Weininger, în cartea sa Sex și caracter. El a fost de altfel un evreu vienez convertit, membru tipic al elitei intelectuale evreiești asimilante din capitala Imperiului Habsburgic, care în mod eronat a crezut că distanțarea de propria origine va legitima drepturile depline ale evreilor asimilanți de a fi cetățeni și oameni de cultură de rang egal. Conceptul a intrat practic în metabolismul cultural european în 1930, odată cu apariția renumitei cărți Jüdischer Selbsthass, scrise de renumitul filosof, tot iudeu de origine, Theodor Lessing. Culmea este că însuși Lessing a fost asasinat de agenți naziști, imediat după venirea lui Hitler la putere. O altă falie în cadrul evreimii europene dinaintea celui de al Doilea Război Mondial a fost cea dintre evreimea occidentală, puternic integrată și asimilată, cu o majoritate neologă și evreimea tradițională din estul Europei, mult mai numeroasă și săracă, unde ortodoxia și hasidismul erau încă majoritare.Read more…
Puterea nucleară a Israelului
De peste o jumătate de veac, poziția diplomatică constantă a Israelului constă în lipsa confirmării sau a infirmării posesiei de arme nucleare. Această ambiguitate, abil întreținută de toți liderii israelieni, și unul dintre cele mai păzite secrete din lume reprezintă parte din războiul de influență regional, respectiv cel psihologic pe termen lung, dintre statele arabe radicale, Iran, organizațiile teroriste – precum Hamas, Hezbollah, ISIS – pe de-o parte, și Statul Evreu, pe de alta. Cei peste 60 de ani, de când se presupune că Israelul ar avea arme nucleare, au confirmat succesul incontestabil al acestei atitudini bivalente, de descurajare subtilă a unui atac arab concertat de proporții sau a unui atentat extremist cu arme de distrugere în masă, orchestrat de organizații teroriste. Conform experților nucleari, Israelul posedă la ora actuală circa 80-90 de focoase nucleare, dar dispune de suficient material nuclear fisionabil pentru circa 200 de focoase nucleareRead more…
Nu au suferit în zadar! Sau: “Nebănuite sunt căile…”
Trei imagini îmi stăruie în minte: întâi, trecerea prin fața casei, pe biciclete, a unor soldaţi cu pălării ornate cu pene de cocoş, apoi o noapte petrecută împreună cu părinţii în pivniţa casei şi în dimineaţa ce urma, trecerea prin faţa casei a unor soldaţi încălţaţi cu cizme de pâslă. Era în septembrie 1944, când aveam şase ani. Cum am înțeles ulterior, cei cu pana de cocoş erau jandarmi din armata horthyistă, care ocupa temporar Aradul, iar cei cu cizme de pâslă erau ostaşi ai Armatei Roşii. Mult mai târziu am aflat de la părinți ce s-a întâmplat în acele zile: într-o încercare disperată de a întoarce soarta războiului, armatele hortyiste, aliate ale celor naziste, trecute la contraofensivă, au ocupat Aradul. În puţinele zile cât au reuşit să menţină ocupaţia, deşi dinspre răsărit venea tăvălugul peste ei, nu au avut altă grijă decât să-i adune pe evrei în vederea deportării. (În treacăt au ucis nouă evrei arădeni, martiri înhumaţi în cimitirul Neolog Vechi). Noaptea am petrecut-o ascunși în pivniţă, se știa că a doua zi evreii trebuiau să se prezinte în cetate pentru „luare în evidenţă”. Am mai aflat că seara, târziu, portăreasa casei în care locuiam a fost întrebată de jandarmii horthyişti dacă în casă locuiesc evrei. Spre cinstea ei, portăreasa, tot maghiară, deşi ştia că suntem ascunşi în pivniţă, a spus că nu sunt!Read more…
Unde sunt meniurile de altădată?
Cu prilejul primei Zile a Femeii din cariera mea jurnalistică, am fost invitată la emisiunea pentru femei de la Radio Cluj, difuzată în direct. Gazda emisiunii, colega mea simpatică, volubilă şi…mămoasă, m-a prezentat ca pe o proaspătă colegă ( pe atunci radioul şi televiziunea coexistau în aceeaşi instituţie) şi a început interviul propriu-zis. Mi-a pus întrebări despre mine, despre carierea mea anterioară despre motivele care mă determinaseră să mă orientez către jurnalistică (după 15 de muncă în alte domenii), despre femeile deosebite pe care le-am cunoscut şi care mi-au influențat viaţa. Totul a mers strună şi colega mea zâmbea încurajator, dându-mi de înţeles că e mulţumită, până în momentul fatidic în care m-a întrebat: Care crezi că e calitatea cea mai importantă a unei femei? Răspunsul meu a venit instantaneu, ca şi cum gura ar fi vorbit fără mine: să fie o bună gospodină. Zâmbetul larg a dispărut brusc, de pe faţa gazdei emisiunii care m-a privit mustrător,Read more…
Viktor Frankl
Este unul din autorii pe care nu i-am citit, ci i-am studiat, cu creionul în mână, subliniind fraze în carte, chiar dacă acest lucru ”nu se face”, așa cum citesc acele cărți pe care vreau să le știu pe de rost, cum memorizez poezii ca să mi le aduc aminte la nevoie, oriunde, când viața mi se pare deodată fără sens. De ce tocmai el? Pentru că autorul acestor cărți îmi devine tot mai apropiat, pentru că spune lucruri de care tocmai am nevoie, este un om căruia îi pot adresa oricând o întrebare și el îmi răspunde în carte. Am învățat să caut răspunsul, înțelegerea, ajutorul. Dacă l-aș fi întâlnit în viață, știu că și-ar fi luat timp să mă asculte, să-mi întindă mâna. Așa era el. De 45 de ani, de când sunt în Israel, am în biblioteca mea cărți de V. Frankl în ebraică, engleză, maghiară. Mai nou am văzut că unele s-au tradus și în limba română.Read more…
Valea cea mai adâncă a lumii
Pare un titlu senzațional, ca pentru a-i face pe cititorii avizi de senzații tari să parcurgă texte care adesea nu îndreptățesc titlul. Eu aș vrea doar să ilustrez câteva idei care ne preocupă, o parte a proiectului de pace al președintelui Trump. Primul ministru al Statului Israel, Benjamin Netanyahu a declarat în preajma alegerilor și a formării noului guvern că la 1 iulie guvernul va extinde suveranitatea Israelului asupra Văii Iordanului. Titlul articolului meu nu este un titlu ”de senzație”, ci o realitate obiectivă. Valea râului Iordan este cea mai adâncă matcă de râu din lume. Pornind din lacul Kineret, de la 212 m sub nivelul mării ajunge în Marea Moartă, la 400 m sub nivelul oceanelor lumii. Intenția anunțată și așteptată cu interes de o mare parte a opiniei publice din Israel, mai cu seamă din dreapta spectrului politic, nu a fost pusă deocamdată în aplicare. Comentatorii politici au emis opinii diferite asupra cauzelor care l-au oprit pe Netanyahu să se țină de promisiune, cu toate că pentru un politician de talia lui este dezastruos să-și încalce flagrant promisiunile. Unii consideră că valul de proteste al unor țări arabe, dar mai ales al unor factori politici palestinieni, a determinat reținerea primului ministru, alții dau vina pe pandemia de coronavirus, sau pe protestele unei părți a populației israeliene, deși guvernul nu ar trebui să justifice proteste populare. Read more…
Științifico-fantastice
Deunăzi trebăluiam prin casă și ascultam radio. Mi-a atras atenția un reportaj despre următoarea generație de tancuri ale industiei israeliene, care se află în faza de cercetare și dezvoltare. Deodată mi s-a părut că intru în lumea științifico-fantasticului. Noul tanc, care va purta numele Carmel, nu va mai avea nici geam, nici volan… Contactul cu lumea exterioară se va face prin camere de luat vederi, iar imaginile panoramice vor apărea pe un șir de ecrane. Echipajul de patru soldați se va reduce la doi, pentru că nu vor mai avea ce face. Tancul va fi condus printr-o consolă de jocuri video – tineretul de azi, obișnuit cu jocurile la calculator, va învăța cu ușurință să-l mânuiască. Mai mult, „jucătorul” va fi sprijinit de inteligenă artificială, care va alege drumul cel mai sigur pentru a ajunge la țintă, va identifica dușmanul, va alege arma cea mai potrivită, va ochi… Doar că nu va apăsa pe trăgaci – singurul lucru care se face numai la comandă umană, dar trăgaciul este… butonul de pe consola de joc! Dacă mi se pare o idee bună? Mă îndoiesc. Pe de o parte mi se pare mult prea vulnerabil, e suficientă o defecțiune minoră, de exemplu camerele de luat vederi să fie distruse, și tanchiștii rămân ca niște orbeți prinși în cursă. Dar mai problematic mi se pare faptul că se șterge limita dintre realitate și jocurile video. Mi-aș putea închipui situația absurdă că în mijlocul bătăliei tanchistul închide computerul și se duce să-și ia o sticlă de Coca Cola…Read more…