Portocala

Aseară după spectacol, în timp ce mă demachiam, colegul meu de cabină, actorul Dumitru Onofrei, îmi spune: “Hai spală-te mai repede, îmbracă-te şi vino cu mine am să-ţi arăt ceva.” Onofrei era actor mai vechi la Teatrul Naţional şi mai în vârstă decât mine cu vreo 10-12 ani. Eu aveam 14 ani şi el avea 24 sau 26. Mă uitam la el ca la un frate mai mare şi el avea grijă de educația mea artistica. L-am urmat imediat şi am ieșit împreună pe la intrarea actorilor ce se afla în spatele teatrului direct în strada principală Cuza Vodă… Strada, în trecut atât de falnică şi mândră, era acum jalnică, de parcă trecuse un tanc peste ea. Nu magazine, nu cofetării, din cele două cinematografe numai unul mai funcționa, din când în când: Trianon. Ne-am oprit în faţa unui magazin de delicatese, prăfuit. Oblonul era tras, dar la lumina felinarului de pe strada ne-am uitat înăuntru, prin gratiile oblonului magazinului care era gol. Complet gol. La fel şi vitrina. Goală şi prăfuită. în mijlocul ei era o farfurioară cu ceva ca o minge de culoare galbenă. Onofrei se apleacă spre mine şi mă întreabă: „Ştii ce-i asta?“ „Nu”, zic eu cu ochii la globul auriu. Asta este o portocalăRead more…

Calif pentru o zi

Așa că faptul că un medic anestezist scrie despre comunicarea dintre pacient și medicul său nu este întâmplător. Este un subiect de mare actualitate, care de la o zi la alta el devine tot mai ”fierbinte”.
Explicația se găsește în două date statistice opuse una alteia. Pe de o parte numărul populației care necesită îngrijire medicală crește în progresie geometrică. Oamenii trăiesc mai mult, sunt din ce în ce mai bolnavi și au nevoie de tot mai mult tratament și control periodic. Pe de altă parte, numărul medicilor activi crește doar în progresie aritmetică. Noi ieșim la pensie, unii mai și murim (poate nu știați?!), iar facultățile de medicină nu sunt în stare să-și mărească ”producția” în ritmul necesar pentru a acoperi nevoile. Rezultatul: un număr crescând de pacienți pentru fiecare medic și o teribilă lipsă de timp pentru a te ocupa de fiecare pacient, așa cum e nevoie și așa cum se așteaptă orice individ suferindRead more…

Nostalgie desuetă

Într-o seară de sfârșit de august, în 1955, am plecat cu tatăl meu la Facultatea de medicină pentru a vedea rezultatele examenului (de fapt concursului) de admitere. Când mi-am văzut numele pe listă, tatăl meu mi-a spus: ”Vezi, acesta e comunismul adevărat! Tu vei fii student, aici în România.” Fraza acesta avea ca fundal evenimentele petrecute în urmă cu exact 30 ani, când tatăl meu, student la medicină la aceeași facultate și în aceeași curte, fusese bătut crunt de legionari, nevoit să-și retragă actele și să plece la Praga, unde cu ajutorul rudelor din Argentina și-a terminat studiile în medicină la Universitatea Germană din capitala Cehoslovaciei de atunci. Lenin scria odată (voi fi scuzat că citez pe acest individ, urât de imensa majoritate a omenirii) că stângismul e boala copilăriei comunismului. Parafrazându-l, voi spune că pentru mine comunismul a fost boala copilăriei și adolescenței mele. De o asemena boală ori mori, ori rămâi handicapat pentru restul vieții, sau dacă ai noroc te vindeci și dezvolți anticorpi care nu-ți vor mai permite să te molipsești niciodată de microbul acesta. Din fericire eu m-am vindecat radical și definitiv.Read more…

Războiul meu de Yom Kipur. Amintiri dintr-un coșmar trăit

La 6 Octombrie anul acesta se împlinesc 45 de ani de la declanșarea celui mai cumplit război cunoscut până astăzi în statul Israel: Războiul de Yom Kipur 1973. Acest război a ținut 19 zile și a avut consecințe dezastruoase pentru Israel: 2673 de morți, 7251 de răniți, 294 de prizonieri. Pierderi în armament: 102 avioane, sute de tancuri, zeci de tunuri. Singurul război care a fost mai greu dar, paradoxal, mai puțin traumatizant, a fost Războiul de Independență. Chiar dacă a fost foarte lung, din 1947 până în 1949. Chiar dacă au fost 6373 de morți (iar dintre ei cam 4000 de civili). În rândurile acestea nu vreau să descriu războiul sau să analizez politica dusă, nici măcar nu intenționez să vorbesc despre morți și răniți, ci despre ce au văzut și au simțit cetățenii aflați acasă sau pe front și ce am văzut eu însumi înainte și după.Read more…

Cochetând cu cartea

Întotdeauna am perceput legătura între autor şi autoritate (dincolo de rădăcina comună: latinescul augere) şi prin aceea că cele cuprinse într-o carte conferă autoritate semnatarului. Vreme îndelungată, în anii copilăriei, credeam că toţi autorii şi-au încheiat existenţa pământească, fiindu-mi imposibil de imaginat că cineva care şi-a pus numele pe o carte – fie şi „doar” un autor de manuale – poate respira acelaşi aer cu noi, cititorii. Abia mai târziu, după participarea la o primă întâlnire cu scriitorii, am înţeles că şi autorii sunt… oameni. Citeam cu nesaţ cărţile cumpărate sau (mai des) împrumutate de la bibliotecă şi admiraţia mea faţă de semnatarii cuvântului tipărit continua să sporească. În anii de gimnaziu îi admiram şi pe semnatarii articolelor din ziare şi mi se părea că niciodată, dar absolut niciodată, nu voi putea ajunge ca ei… Numele meu a început să apară mai întâi pe genericele emisiunilor, apoi pe ale filmelor documentare şi, ceva mai târziu, am îndrăznit să şi scriu, publicând articole în presa scrisă. Chiar şi în condiţiile în care sunt fondatoarea unei reviste online în care scriu (şi semnez) număr de număr, semnătura „pe hârtie” mi se pare mult mai prestigioasă, mai încărcată de responsabilitate pentru că e „definitivă”. Între timp anii au trecut şi tot mai multă lume m-a întrebat „De ce nu-ţi aduni articolele într-o carte?”. Într-adevăr… de ce mă încăpăţânez să nu public cartea pe coperta căreia s-ar concretiza negru pe alb (sau în alte nuanţe) autoritatea mea de …autoare?!Read more…

Noul subiect academic al tiranologiei și concluziile sale epocale

Un aforism din vechime spune că „poți înșela mulți oameni pentru puțin timp, poți înșela puțini oameni pentru mult timp, dar nu poți duce de nas la nesfârșit pe toată lumea”. Acest adevăr mi-a apărut ca gravat în piatră, dar de fapt era mâzgălit pe peretele unei toalete de la universitate. Oricât de rezonabilă și de corectă ar părea această afirmație, din păcate ea nu corespunde realității. Considerând populația lumii de aproape 6 miliarde de locuitori, mai puțin de o treime, adică circa 1,9 miliarde trăiesc în condiții oarecum democratice, iar dintre ei cam jumătate se află în India. Aceasta este considerată o țară democratică, dar are atât de mulți alegători ignoranți încât trebuie să ne îndoim de calitatea democrației de acolo. Doar o mică parte din populația lumii se bucură de democrația occidentală de tip anglo-saxon, pe care noi o considerăm „normală”. Cu atât mai regretabil este că o parte semnificativă a populației din țările democratice nu apreciază, sau chiar respinge această stare de lucruri. Fiind că marea majoritate a oamenilor trăiesc într-o dictatură, consider că trebuie găsită o metodă pentru a cuantifica severitatea opresiunii.Read more…

Alegeri și sondaje

Cel puțin din șase în șase luni, dacă nu și mai des, undeva, într-o țară, se organizează alegeri. Sunt locale sau generale, naționale sau – în ultimele decenii – chiar continentale, cum este cazul celor europene din primăvara viitoare. Mizele sunt mari; pot duce la schimbări ale unor regimuri politice și ale partidelor care le susțin, ale liderilor lor sau, pur și simplu, ale persoanelor care consideră că ar putea face mai bine decât cei care sunt la putere, la ora actuală. Aproape în toată lumea alegerile sunt directe. Omul ca individ se duce la vot, intră în cabină și, consultându-se cu sine, se pronunță pentru cineva. Este convins că a făcut cea mai bună alegere și dacă nu iese așa cum a dorit, spune: „păi dacă toţi proştii vin la vot…” Este oful lui, dar în gândirea lui, pe undeva, nu are o justificare, ci niște precedente. Până în secolul XX nu toată lumea putea să fie alegător, dreptul la vot era limitat, condiționat de bani, de studii, de religie, sex sau culoarea pielii. Democrația extinsă a desființat aceste bariere şi, potrivit unor opinii, nu a făcut bine. Este adevărat, în masa mare de alegători există segmente, categorii, grupuri de populație care pot fi manevrate. Însă, acest lucru ar fi valabil chiar dacă nu ar vota toată lumea. Adevărul este că nimeni nu poate garanta care dintre sisteme este mai bun; eventual, ne limităm să constatăm că alegerile directe sunt mai democratice. Dar avem exemple în istorie când în urma alegerilor democratice au venit la putere dictatori.Read more…

Sărutul

Iarna anului 1946 era deosebit de grea. Erau geruri năprasnice, de-ți înghețau și aburii din gură. Crivățul șuiera prin străzile pustii. Zăpada rămânea pe trotuare cu săptămânile. Oamenii ședeau acasă, lânga sobele care scoteau fum, căci lemnele erau umede și ardeau greu. Pe deasupra mai bântuia și o foamete de moarte. Gările erau arhipline de călători. Cine nu avea loc în vagoanele supraaglomerate sau pe scări călătorea pe acoperiș. Plecau spre Transilvania sau Banat, unde se spunea că se mai găsea de mâncare. Mulți mureau pe drum. Așa geruri și așa foamete nu s-a mai pomenit în Moldova de ani de zile. Autoritățile încercau să salveze copiii, îi adunau de pe la școli și îi internau în cămine unde trăiau pe un regim destul de restrâns. Împreună cu vreo 60 de băieți de vârste diferite, eu am fost repartizat la un cămin de pe strada Sf. Andrei. Acolo supraviețuiam cu câteva fire de macaroane pe zi, în care se punea și o lingură de unt de arahide, pe care căminul îl primea în colete de la JOINT, din America. De fapt untul de arahide ne-a salvat viața. În pachete se mai găseau și țigări Camel, pastile de vitamină C și gumă de mestecat. Read more…

Cazul Dimitrie Tomozei

Navigând pe internet am descoprit scrierile lui Alin Tomozei, care mi-au readus în memorie tragicele evenimente din anul 1965, de la uzina 1 Mai unde am lucrat de la terminarea facultății în 1958, până când am părăsit Dacia Felix în 1980. În consecință am început să scriu acest text, în care încerc să reamintesc ceva despre regretatul Dimitrie Tomozei și tristul sfârșit al acestuia.
Iată câteva amintiri legate de el. Lucram de aproape un an la Serviciul Proiectări, ca inginer proiectant principal. În dimineața zilei de 12 decembrie 1965, tehnicianul Constantin Cojocaru a intrat surescitat în sala de proiectare, anunțând cu glas sugrumat: “Aseară dl. director Dimitrie Tomozei a fost găsit mort în tunelul uzinei!” Impresionat, întregul personal s-a strâns în jurul lui Cojocaru, cerând informații suplimentare. “Avea capul zdrobit. Se pare că a fost lovit accidental de un tractor”. Am trecut în jurul sicriului expus în Sala Sindicatelor, împreună cu miile de salariați ai uzinei și ploieșteni care au adus un ultim omagiu defunctului. Într-una din zilele urmăîtoare am participat împreună cu colegii de serviciu la imensul cortegiu uman care îl însoțea pe ultimul său drum. În scurt timp omagierea lui Dimitrie Tomozei s-a estompat. Circulau zvonuri că el s-ar fi sinucis ca urmarea unei nevroze, datorită unor greșeli făcute în tratativele de peste hotare. Circula zvonul că ar fi fost anchetat de Securitate.Read more…

Un an de la moartea unui mare poet israelian – Haim Guri

Haim Guri a fost probabil cel mai mare poet israelian modern. Dispariția sa este o pierdere ireparabilă pentru cultura israeliană. De când ne-a părăsit, în 31 ianuarie 2018, de Tu Bișvat, pentru mine, ca vechi prieten, pierderea este dublă. Haim Guri s-a născut în 9 octombrie 1923 la Tel Aviv, din părinți originari din Rusia, veniți în Israel în 1919. Era o familie de intelectuali cu idei socialiste, oameni foarte modești și cultivați. Tatăl a fost membru în primul Kneset după dobândirea independenței. Guri a învățat la început la Tel Aviv, apoi a continuat în kibuțul Bet Alfa și a terminat liceul în 1941, la vestita școală agricolă Kaduri (care mai funcționează și astăzi), unde a învățat și Yițhak Rabin și mulți alți tineri luptători pentru independența țării și conducători de mai târziu. Apoi s-a înrolat voluntar în Palmah, unitățile paramilitare ale populației evreiești din Palestina care au existat până la înființarea înființarea armatei israeliene. În anul 1947 a fost trimis în Europa, în Ungaria, Austria și Cehoslovacia, unde a comandat primul curs de parașutiști israelieni. Acolo s-a ocupat și de supraviețuitori ai holocaustului, aflați în lagăre de refugiați. În 1948 s-a întors în țară și a luptat în Războiul de Independență, În 1950 s-a eliberat din armată.Read more…

Tandemul Gary-Désérable – deliciul lecturii mele de seară

Oricât de obosită aş fi, chiar dacă pic de pe picioare, chiar şi atunci când mă prăvălesc în pat ca un bolovan, nu pot să nu citesc măcar o pagină, înainte de a adormi. Mai exact, nu pot adormi fără a citi măcar o pagină. Noptiera mea e ticsită de cărţi. Unele abia începute, altele lăsate – deocamdată – la jumătate, altele – puţine şi speciale – păstrate pentru recitit.

Sevrajul provocat de absenţa unei cărţi noi mă împinge să cutreier librăriile şi să cercetez avidă noile apariţii, să ochesc titluri, să răsfoiesc pagini şi să-mi aleg precum Promisiunea zorilor – o carte de Romain Gary, pe care nu apucasem s-o citesc până acum –, alteori e o carte nouă, scrisă de un autor tânăr, necunoscut (mie), ca de pildă François-Henri Désérable, autorul romanului Un anume domn Piekielny, inspirat de Promisiunea zorilor. Am avut norocul să mă înscriu pe traseul jalonat de către redactorii editurii Humanitas, seria Raftul Denisei, care au inclus cărţile mai sus pomenite în planul editorial al anului 2018. Am cumpărat cele două volume la o săptămână distanţă, dând peste cartea lui Désérable tocmai când citeam cartea lui Gary şi zăbovisem deja asupra episodului în care intră în scenă domnul Piekielny.Read more…

Oscar 2019. Un mit în căutarea strălucirii pierdute

Văzută din fotoliile de acasă, “marea mesă catodică”, așa cum ironic numesc francezii noaptea Oscarurilor, pare să nu-și fi pierdut prea mult din aura vremurilor bune. Mai ales în ora de dinaintea marii ceremonii. Pe eternul și banalizatul covor roșu agitația, vânzoleala stârnite de sosirea nominalizaților, a vedetelor sunt aceleași, comentatorii specializți în astfel de întâmpinări sunt tot atât de guralivi, emoția reală sau jucată este la locul ei, chit că mai nimeni nu stă să asculte declarațiile invitaților, auzul fiind sabotat de privirile care au prea mult de lucru cu toaletele starurilor. Iar anul acesta chiar au avut ce vedea, moda zilei părând, în opinia omului normal, fie una a sugrumării sub strânsoarea textilelor, fie a imitării păsărilor rămase cu o singură aripă. Read more…

Pătura

Pentru a nu contamina puritatea copiilor români care se lăudau cu obârșia lor dintr-un amestec al triburilor dace cu legiunile romane, în toiul războiului s-a organizat o școală evreiască. Așa că în timp ce în Europa iluministă și civilizată evreii erau jefuiți, despuiați și băgați în camere de gazare, la noi la Iași copiii evreii învățau carte. Puțin idiș, puțină ebraică și bineînțeles materiile normale în limba română. Profesori nu prea aveam. Dar de asta s-a îngrijit Universitatea A. I. Cuza. Tot pentru a nu contamina mințile studenților români a dat afară profesorii evrei și ca să nu moară de foame, mulți dintre ei și-au găsit posturi pe la școlile evreiești. Profesori universitari de matematică, fizică, chimie și română habar nu aveau cum să se descurce cu puradeii din clasele primare. Și azi îmi stă în față amintirea profesorului meu de la clasa întâi. Ținea într-o mână un băț și în cealaltă o carte de poezii și ne citea de mama focului. Cretă nu era de găsit, așa că scria alfabetul în aer: a, b, c,… și noi repetam după el. Culmea era că la sfârșitul anului știam cu toții să citim.Read more…

Hagada de Pesah – o nouă ediţie în limba română

”Hagada de Pesah”, povestea ieșirii lui Israel din Egipt, este cea mai răspândită carte de iudaism după Tora. După unele afirmații, ea a cunoscut circa 3000 de ediții până în prezent. Aproape că nu există comunitate evreiască mare în care să nu fi fost publicată o ediție a acestei cărți. Ea este și cea mai tradusă carte de iudaism. Această difuzare largă a ”Hagadei de Pesah” se datorește importanței sărbătorii de Pesah (Paștele Evreiesc). Ea este regina sărbătorilor evreiești, cea mai mare sărbătoare a poporului evreu, sărbătoarea eliberării din robie. Se poate spune că poporul lui Israel a devenit popor cu adevărat după ieșirea lui din Egipt. Eliberarea din robie a fost eliberarea națională, urmată de eliberarea spirituală, prin predarea Torei (de Șavuot) și eliberarea socială, prin stabilirea egalității sociale (prin egalitatea stabilită de Sucot). Pe această bază s-a născut civilizația iudeo-creștină. Pesah a devenit un simbol. Lectura ”Hagadei de Pesah” în prima seară a sărbătorii (în Diaspora în primele două seri) a devenit obligatorie pentru fiecare evreu, pentru ca fiecare să știe că a fost eliberat din robie de către Dumnezeu Însuși…Aceste gânduri m-au cuprins și atunci când am răsfoit noua ediție a ”Hagadei de Pesah”, apărută acum un an, în ajunul sărbătorii de Pesah, epuizată imediat și reapărută acum circa două luni. Este o ediție de lux a ”Hagadei de Pesah”, însoțită de o nouă traducere în limba română, precum și de ”Legi de cult, comentarii și tradiții”, de ilustrații bogate.Read more…

Ucraina are un președinte evreu. Este bine sau nu?

Recentele alegeri prezidențiale din Ucraina au avut un rezultat care pentru comunitatea evreiască internațională ridică un mare semn de întrebare. Volodymir Zelensky, un actor și producător de filme artistice, de desene animate și seriale de televiziune, câștigătorul scrutinului cu o cifră neașteptată – peste 73 la sută – este evreu, din părinți evrei nereligioși din Krivoi Rog. De menționat că la ora actuală, până în octombrie, premierul ucrainean Volodymir Groysman este de asemenea evreu. O astfel de structură nu există decât în… Israel. Oare victoria lui Zelensky se datorează marii dragoste a ucrainenilor pentru evrei? Greu de spus la prima analiză. De-a lungul istoriei dragostea nu părea chiar atât de mare. Încă din vremea dominației țariste evreii au fost uciși în pogromuri, în perioada ocupației naziste au fost uciși de Einsatzgruppen ale armatei hitleriste, sau în lagărele de exterminare cu paznici ucraineni care au dat dovadă de o mare cruzime, unii dintre ei fiind chiar condamnați pentru crime de război. Pe de altă parte, în timpul regimului comunist, al marii foamete din anii 1930, evreii au murit cu miile alături de ucraineni, suferința lor fiind comună. Read more…

Cu condeiul și lupa prin Balcanii de azi (II)

Călătoria prin Balcani poate fi realmente o experiență hedonistă, o sărbătoare senzorială pentru văz, auz și gust. Frumusețea peisajului, a plajelor, insulelor, munților, pădurilor, lacurilor şi râurilor, este absolut copleşitoare. Iubitorii de fructe de mare îşi vor găsi acolo paradisul, pentru că prospețimea, gustul şi rafinamentul în gătirea și servirea mâncării sunt toate excelente. Regiunea abundă în zone viticole, sursa unora dintre cele mai bune vinuri europene. Adăugând la asta și muzica omniprezentă atât în localuri, cât și cântatul la reuniuni cu prieteni, ne putem forma o imagine reală a vieții gastronomice şi sociale din Balcani. Dacă în prima parte a acestei călătorii cu „condeiul şi lupa” am ajuns la punctul 8 din cele 36, în care mi-am sintetizat experienţa de turist, vă invit să parcurgeţi următoarele zece:Read more…

De ce mint oamenii? (5, 6)

Mincinoșii patologici au creat și continuă să creeze psihologilor și psihiatrilor probleme de identificare, definiție și de diagnostic diferențial între unele boli psihiatrice în care minciuna patologică aparține simptomatologiei bolii respective și minciuna “pură”, nelegată aparent de o boală psihiatrică specifică. Mincinoșii se străduiesc tot timpul să memoreze ceea ce au mințit anterior, respectiv ce au spus diferitelor persoane. Această preocupare permanentă este adeseori destinată eșecului fiindcă tendința naturală a mincinoșilor este de a “înflori, și a împodobi” minciuna cu noi detalii și astfel să se dea de gol. În mod logic, memoria funcționează mai bine când este vorba despre o minciună “mică” povestită numai unei singure persoane. Deși unii oameni mint atât de frecvent încât deseori nu putem depista sau chiar nu suntem interesați să le depistăm minciunile, majoritatea dintre noi nu suntem experți în a ne ascunde minciunile (efectul “Pinocchio”). Read more…

Istoria cimitirului din Valea Uzului

Nu este pentru prima oară când cimitirul din Valea Uzului întâmpină probleme în cei 100 de ani de existență. Societatea Cultul Eroilor care funcționa sub patronajul Reginei Maria, în perioada interbelică, și-a luat angajamentul de a îngriji mormintele eroilor, dar în 1940 statul maghiar reinstaurat în Transilvania de Nord a găsit doar niște cruci mâncate de vreme, iar în perioada dictaturii comuniste a existat un plan de reorganizare. Despre toate aceste povestim în lumina unor dovezi jurnalistice apărute de-a lungul timpului. Cimitirul din acest loc aproape uitat de Dumnezeu a fost înființat în urma luptelor din 1916-1917, ce au avut loc la vremea respectivă între trupele Imperiului Austro-Ungare și cele ale României. Deoarece Casa Regală a României avea rădăcini adânci în familiile regale din Europa Centrală, decizia de a întoarce armele împotriva aliaților de până atunci a fost o surpriză neplăcută pentru Germania și aliații ei. Read more…

Pot să (mai) port saboţii cu toc?

Nu sunt nici pantofi, nici sandale, nici papuci, nici botine, nici mocasini. Sunt un hibrid stilistic, plasat într-o zona cenușie: apar şi dispar din tendințe; unora li se par dificil de purtat şi asortat, în timp ce alte femei îi adoră; suferă modificări substanțiale de la un sezon la altul devenind ba transparenți, ba colorați, ba imprimați, ba chiar îmblăniți; în fotografii apar şi la ţinute de vară, dar şi la ţinute de toamă târzie…Eu mă plasez în tabără celor care militează pentru aducerea lor în garderobă şi purtarea lor frecventă: au avantajul de a acoperi pe jumătate piciorul (ceea ce îi face potriviți pentru cele care se plâng de aerul condiționat din birouri, dar şi pentru primele zile mai răcoroase de toamnă), unele modele au vârful decupat (ceea ce le adaugă un şarm retro), iar toate au călcâiul „absent” (o construcție care le da un plus de comoditate, neexistând barete). Mai adaug, pe lista argumentelor, că se încalță ultra-rapid şi, având în vedere varietatea nesfârșită de modele există o versiune pentru orice ținută şi orice ocazie.Read more…

Sfârşit de stagiune

De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu. Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti. Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.Read more…