“Spioni de ocazie” – un film despre tinerii evrei din Palestina, paraşutaţi în ţările ocupate de nazişti.

Trebuie să recunosc că am vizionat cu o oarecare neîncredere acest film regizat de Oana Giurgiu şi prezentat în premieră mondială la Cluj, în cadrul TIFF 2021. Eram curioasă de viziunea unei echipe tinere asupra evenimentelor, prea puţin cunoscute, petrecute în urmă cu peste 75 de ani, ai cărei martori nu mai sunt în viaţă. În acelaşi timp – numărându-mă printre cei care cunosc o parte a poveştii, nu numai din cărţi şi filme, ci şi din gura unor martori şi participanţi – eram temătoare în ceea ce priveşte înţelegerea şi redarea credibilă a întâmplărilor reale ai căror protagonişti (unii dintre ei pieriţi în misiune) erau tineri kibuţnici din Palestina aflată sub mandat britanic. „Spionii de ocazie” nu erau deloc spioni, ci tineri sionişti (nepregătiţi pentru astfel de acţiuni) care s-au oferit voluntar să fie paraşutaţi în ţările Europa de Est, aliate Germaniei naziste, pentru a ajuta la salvarea militarilor aliaţi aflaţi în detenţie şi a organiza rezistenţa locală împotriva naziştilor. Filmul m-a captivat şi l-am urmărit cu sufletul la gură. Practic, nici nu mi-am dat seama că o mare parte din acţiune este reconstituită cu ajutorul actorilor care „jucau în fotografii”.Read more…

Să înveți o limbă străină – sport sau necesitate?

O pisică se postase în fața unei găuri de unde presupunea că trebuie să apară șoricelul pe care-l urmărea de mai multă vreme. Conform naturii ei, pisica mieuna tot timpul, ”miau, miau” și își mișca din când în când labele ca să se dezmorțească. Timpul trecea, dar prada nu apărea. La un moment dat i-a venit o idee, și în loc să miaune, a început să latre: ”hau-hau”. În câteva secunde șoricelul apăru din gaură, pisica îl apucă de coadă cu dinții și ronțăindu-l, se gândi cu plăcere: ”ce bine e să știi o limbă străină!” Știam gluma asta de foarte mulți ani, dar mi-am amintit de ea în urmă cu câtva timp, în fața calculatorului, unde încercam să-mi planific activitatea pentru următoarele zile. Aveam să fiu ocupat cu aducerea la bun sfârșit a unei sarcini pe care mi-o luasem și care de la bun început presupunea obligativitatea de a pune deoparte tot ce făceam în mod curent. Așa că hotărârea fu imediată: o oră dimineața și o oră după amiază vor fi dedicate unei complet alte activități, s-o numim intelectuală, dar alta decât cea care trebuia să-mi ocupe tot timpul liber în următoarele zile și săptămâni. Bineînțeles prima idee care mi-a răsărit în minte a fost reîntoarcerea la învățarea limbii spaniole.Read more…

Anticarul

În cursul plimbărilor prin parcul din vecinătatea mea, întâlneam de fiecare dată, așezat pe aceeași bancă, un om de vreo șaptezeci de ani, cu o șapcă cu cozoroc, citind. Eram curios ce citește, dar nu îndrăzneam să-l întreb. De câteva ori am constatat că la un moment dat își punea cartea într-un rucsac și pornea la drum, mergea chiar repede. Într-una din zile, când treceam pe lângă el, mi s-a adresat: – Domnule, vezi că ți s-a desfăcut șiretul de la pantofi. I-am mulțumit și m-am oprit să-mi leg șiretul. Acum e momentul să aflu ce citește, mi-am spus. – Nu te supăra, te-am văzut de câteva ori cu câte o carte în mână, citind. Aș vrea să știu ce carte citești. – O cunoști pe Ludmila Ulițkaia? – mă întrebă el. Am dat din cap în semn că da. E una din cele mai citite scriitoare din Rusia, după câte știu a fost tradusă în mai multe limbi, a continuat. (În limba româna au apărut: Medeea și copii ei, Daniel Stein traducătorul, Imago și Seara lui Iacov.)Read more…

O plimbare virtuală prin Ierusalimul bizantin

A fost odată… sau mai precis a fost în anii 1880. În cetatea Karak de pe actualul teritoriu al Iordaniei s-a iscat o ceartă între minoritatea creștină și locuitorii musulmani. (Da, la Karak mai trăiește și azi una din cele mai vechi comunități creștine din lume. Karak a fost episcopie bizantină și apoi cetate cruciată.) O parte din creștini au părăsit orașul, stabilindu-se la Madaba, nu departe de Amman. Stăpânirea otomană le-a permis să-și ridice o biserică nouă, dar numai cu condiția să fie pe ruinele uneia mai vechi. La Madaba se aflau ruinele unei biserici bizantine și când au început lucrările, au ieșit la lumină rămășițele unui mozaic. Părintele Cleophas, trimis de Patriarhatul Grec Ortodox din Ierusalim, a înțeles imediat că se afla în fața unei descoperiri unice și a făcut prima copie, pe hârtie milimetrică. Mozaicul, datat între 542 și 570 e.n., reprezintă o hartă detaliată a regiunii, din Liban și până la delta Nilului. La origine măsura cca. 21 X 7 m, dar s-au păstrat numai fragmente.Așa cum se cuvine, în centru se află harta cetății Ierusalimului (cca. 50 X 80 cm). Cel puțin din ce se știe până acum, aceasta este cea mai veche reprezentare grafică a Ierusalimului. Read more…

Povestea captivantă a Monikăi Ertl

După cum se știe, un film bun descrie viața așa cum este, doar cu mijloace artistice și cu anumite exagerări. Cazul invers, o viață care se derulează ca un film, este mult mai rar, dar există. Iată o poveste pe care am găsit-o zilele trecute și care ar putea fi subiectul unui film: viața captivantă a Monikăi Ertl (1937 – 1973). Monika era fiica fostului ofițer nazist Hans Ertl, care și-a petrecut anii cel mai buni în Africa de Nord, alături de Erwin Rommel, pe post de cameraman. Fotograful talentat și nazistul convins fusese partenerul romantic și colaboratorul preferat al celebrei regizoare Leni Riefenstahl. Împreună au produs, printre altele, celebrul film Olympia din 1936. După război, Ertl și-a lăsat în urmă trecutul nazist și a lucrat ca fotoreporter la revista Quick. Dar trecutul i-a rămas o povară și nu a mai avut același succes. Filmul impresionant despre ascensiunea muntelui Nanga Parbat nu a primit Premiul German pentru Film, la care se aștepta. După această dezamăgire, el s-a simțit tot mai desconsiderat în țara lui natală. Dar Hans Ertl a rămas același aventurier. În 1950 a condus mai multe expediții în America de Sud, după care, împreună cu soția și cele trei fiice, a emigrat în Bolivia în 1954.Read more…

„Despre ce nu se uită” – o apariţie editorială recentă

Recent am primit o carte care mi-a trezit interesul în mod deosebit: un dialog între profesorul Jean-Jacques Askenasy, de la Universitatea din Tel Aviv, medic specialist de renume internațional în neurologie, membru de onoare al Academiei Române – și scriitoarea Cleopatra Lorințiu, director adjunct al Institutului Cultural Român din Tel Aviv. Este o conversație între doi intelectuali din două generații diferite și de formații diferite. Primul este un profesor israelian originar din România, născut în anul 1929, care a trecut prin perioada Holocaustului ca elev și prin perioada dictaturii comuniste ca student și tânăr medic neurolog, om care a luptat mulți ani pentru a primi aprobarea de plecare și a ajuns în Israel la intervenția fostului premier Golda Meir în 1972, după 12 de ani de așteptare. Vizavi de el se află o intelectuală română născută în anul 1957, care a crescut în condițiile regimului de dictatură comunistă și nu a cunoscut regimul de dictatură legionară și antonesciană în mod direct, cu numai din lecturi, iar după revoluția din decembrie 1989 a funcționat în diplomația culturală românească și a fost căsătorită cu un intelectual evreu din Franța. Read more…

Multiplele fețe ale muzicii de chitară

“Nothing is more beautiful than a guitar, except, possibly two.” (Nimic nu sună mai frumos ca o chitară – decât poate două chitare) – Frédéric Chopin. Spre deosebire de vioară și poate de pian, chitara nu este omniprezentă în marile orchestrații sau simfonii, poate cu excepția piesei Concierto de Aranjuez a compozitorului Joaquin Rodrigo, unde și orchestra, nu numai chitara, au un rol important în crearea unei muzici feerice. Cu alte cuvinte, personalitatea chitarei clasice iese în evidență în solouri și majoritatea pieselor celebre compuse pentru chitara clasică sunt pur solouri. Spre deosebire de chitara clasică, chitara jazz sau rock servește nu numai ca instrument pentru solouri, ci și pentru acompaniament, alături de alte instrumente. În acest articol doresc să dezvolt un subiect care mi s-a părut inedit, cel al flexibilității muzicii interpretate pe chitară. Printre altele, mi s-a părut interesant cum se poate interpreta pe o chitară electrică muzică compusă pentru chitara clasică, orchestră sau alt instrument și vice-versa, cum se poate interpreta muzică rock compusă pentru chitară sau o întreagă orchestră rock, inclusiv partea vocală, pe o chitară clasică.Read more…

O jumătate de veac, pentru un minut!

Ankie Hacks s-a născut în Olanda la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Erau ani grei, chiar și pentru olandezi, dar părinții ei s-au străduit să facă în așa fel încât să nu îi lipsească nimic. Este o fată inteligentă, sensibilă, iubește literatura, iar cartea care o impresionează cel mai mult este Jurnalul Annei Frank. Deși Ankie e catolică, visul ei este să vadă cu ochii ei țara în care Anna nu mai apucase să ajungă. în 1969 vede un mic anunț din care află că într-un kibuț din Israel se caută voluntari. Anunțul e însoțit de o poză romantică, cu băieți și fete dansând hora în jurul unui tractor și culegând portocale. „Aici e de mine”, își spune Ankie. Ajunge în kibuț în anul următor. Tractoare sunt prea puține, iar la portocale sunt deja prea mulți, așa că e trimisă la curățat ceapă la bucătăria kibuțului. Peste un an se întoarce în Olanda. Decide că ar trebui să practice un sport. Scrima ar fi o opțiune. E un sport elegant, dezvoltă agilitatea, formează caracterul. Se înscrie la Academia de Scrimă de la Haga. Antrenor îi e un băiat cu ochelari, care vorbește olandeza cu accent străin. „Probabil un balcanic”, gândește ea. Antrenamentele sunt grele, tânărul antrenor, deși politicos, o cam chinuie. La unul din antrenamente, Ankie are o răbufnire: Maspik (destul!), spune ea în ebraică!Read more…

No, Sir, when a man is tired of London, he is tired of life!

(În traducere liberă: Nu domnule, când un om s-a plictisit de Londra, înseamnă că s-a plictisit de viață.) Este replica pe care i-a dat-o marele cărturar englez Dr Samuel Johnson prietenului și biografului său James Boswell în 1777, în timp ce discutau dacă, mutându-se din Scoția la Londra, Boswell nu s-ar putea plictisi la un moment dat de tot ceea ce avea de oferit orașul. Întâlnind din nou fraza, acum câteva zile, mi-am reamintit cea mai vie și mai pertinentă exemplificare a ei pe care mi-a fost dat să o cunosc în cei peste 50 de ani de când locuiesc la Londra. S-a întâmplat în urmă cu vreo douăzeci de ani la Royal Opera House Covent Garden, unde mă aflam împreună cu soția mea, la o reprezentație a operei La Bohème de Puccini. După primul act, am luat de la bar două pahare cu vin alb și ne-am așezat la o masă pe una din terasele Operei. La un moment dat, s-a apropiat de noi un bărbat în vârstă, îngrijit îmbrăcat, care ne-a cerut permisiunea să se așeze la masa noastră, deoarece nu se mai găseau nicăieri locuri libere. Evident, l-am poftit să ia loc. A sorbit din paharul său, după care ne-a întrebat dacă venim des la Covent Garden.Read more…

Operațiunea „Opera”

Anul acesta s-au împlinit 40 de ani de la atacul israelian asupra reactorului nuclear irakian Osirak. În 7 iunie 1981, în ajunul sărbătorii de Șavuot, reactorul, aflat la 17 km spre sud-est de Bagdad, a fost bombardat și ras de pe fața pământului. Cele opt avioane F-16, însoțite de șase avioane F-15 pentru acoperire aeriană, au ajuns la țintă survolând Arabia Saudită și Irakul. Bombardamentul a durat trei ore, începând de la 17.30. Pe atunci Israelul încă nu avea posibilități de realimentare aeriană și pentru ca avioanele să parcurgă 2.200 de km (dus și întors) și să bombardeze ținta, era nevoie de o strategie specială. Fiecare avion ducea rezervoare suplimentare de combustibil, pe care le-a aruncat înainte de a trece granița în Irak. Bombardarea unui reactor nuclear nu seamănă cu bombardarea oricărui alt obiectiv. Bombele trebuie aruncate de la o înălțime foarte mică, iar avionul trebuie să atace în picaj, într-un unghi de 35 de grade. Numai așa bombele pot penetra cupola de beton. Fiecare avion a lansat o bombă de o tonă și peste cinci secunde încă una. Acțiunea s-a derulat exact după plan: din cele 16 bombe, numai două au ratat. După trei ore reactorul încetase să existe. Victimele s-au limitat la zece soldați și un consilier francez. Nu s-a produs nicio contaminare radioactivă, pentru că reactorul încă nu intrase în funcțiune.Read more…

Prezentator, ziarist, comentator, eseist – vedeți vreo diferență?

Hotărârea de a discuta acele aspecte care diferențiază sau, mai bine zis, ar trebui să diferențieze ocupațiile de mai sus, provine din realitatea de zi cu zi, în care toate mijloacele de comunicare la care am acces – ziare, radio și televiziune – se află în mâinile unor așa-ziși specialiști în domeniul știrilor și care de la o zi la alta, și uneori de la o oră la alta, trec dintr-o ”specialitate” la alta. Ba mai mult, uneori, chiar deseori, individul (sau individa) își permite să prezinte o știre, în calitate de prezentator, dar să treacă imediat la un alt tip de activitate și să o discute, transformându-se în mod magic în comentator. În felul acesta amatorismul își pune amprenta pe amalgamul de noutăți care ne sunt prezentate pe tavă, iar pericolul e înclinația noastră de a le absorbi telles quelles. Într-o lume în care știrile false (ceea ce americanii numesc fake news) reprezintă o nouă industrie, cu un înalt procentaj de credibilitate, mijloacele de comunicație așa-zise ”clasice” nu au decât un rol secundar în combaterea minciunii organizate. Să fiu bine înțeles. Într-o lume liberă dreptul de a avea o părere e inalienabil, însă ceea ce e interzis e de încerca să-ți transformi propriile tale opinii în adevăruri absolute.Read more…

Bravo, Tokyo! Bravo, Japonia!

La Olimpiada Tokyo 2020, care se ține în 2021, s-au întâmplat în două zile două evenimente „minore” care probabil nu s-ar fi putut petrece în Europa, nici chiar în SUA. Ele au legătură cu Germania și cu Holocaustul. Primul eveniment s-a petrecut joi, 22 iulie, cu o zi înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice. Kentaro Kobayashi, regizorul ceremoniei de deschidere, a fost demis din cauza unei glume legate de Holocaust, glumă care data de mai bine de 20 de ani. Președinta comitetului Tokyo 2020, Seiko Hashimoto, a anunțat demiterea și și-a cerut scuze că acest lucru s-a petrecut în ultimul moment. În anul 1998, prefăcându-se că își imaginează o activitate de bricolaj în care era vorba de instalarea unor mici păpuși de hârtie, Kobayashi i-a spus partenerului său: „ultima oară ai spus ‘hai să ne jucăm de-a Holocaustul’”, declanșând râsetele publicului. Apoi cei doi s-au amuzat imaginându-și furia producătorului emisiunii din cauza referirii la Shoah. Un lucru și mai uluitor s-a petrecut a doua zi, în toiul ceremoniei din stadionul olimpic.Read more…

Samaritenii

Iar mi s-a întipărit în minte un nume ciudat: Abdallah Cohen. Abdallah înseamnă „robul lui Allah”, iar Cohen denotă un urmaș al tagmei preoțești israelite din antichitate. Adică cum? E musulman sau evreu? Nici una, nici alta! E un tânăr simpatic, bine educat, de lângă Nablus (Sihem-ul biblic, în ebraică Șhem), în Cisiordania. Din păcate nu-l cunosc personal, dar am citit câteva interviuri pe care le-a acordat și am vizionat un reportaj, pentru că de la o vreme el a devenit purtătorul de cuvânt al comunității sale etnice și religioase – samaritenii. Mulți cititori se vor gândi la pilda bunului samaritean (Luca 10: 30-37). Este posibil că samaritenii de atunci mai există? Da, dar acest lucru este aproape un miracol – o comunitate veche de aproape 3000 de ani, ei au avut atât de mult de suferit de-a lungul istoriei, încât la începutul sec. XX erau pe cale de dispariție. Dar ei își păstrează cu înverșunare tradițiile și în ultima vreme comunitatea începe să se refacă, numărând în jur de 800 de suflete, dintre care o parte locuiesc în Cisiordania, lângă Nablus, și o parte în Israel, la Holon. Cine sunt de fapt samaritenii și de unde se trag? Depinde pe cine întrebi. Read more…