La ce i-a trebuit?

Așa ar fi comentat bunica mea decizia lui Vladimir Putin de a trimite armata rusă în Ucraina. Chiar ce s-ar fi întâmplat dacă Putin nu mai făcea nimic în legătură cu Ucraina după „realipirea peninsulei Crimeea la patria-mumă”? Adevărat, Occidentul a protestat atunci și a impus unele sancțiuni, dar nu a trecut la represalii dure ca acum și cu vremea ar fi acceptat probabil noua situație, mai ales că unii comentatori din Vest subliniau că teritoriul nu a aparținut Ucrainei decât după ce Nikita Hrușciov i l-a făcut cadou în 1954. În definitiv, atunci Ucraina făcea parte din același stat cu Rusia, nu? Deci schimbarea nu avea mare importanță iar roata istoriei, cum le plăcea comuniștilor să spună, nu se întoarce niciodată. Desigur, Putin nu putea să nu sprijine rebeliunea „fraților ruși din Donetsk și Luhansk”, dar nu era nicio problemă să-i ajute în continuare „discret și indirect”, prin tot felul de mijloace clasice care oricum ar fi fost greu de dovedit. Nu a făcut-o. A ales opțiunea cea mai directă și mai brutală, intervenția armată împotriva unui stat independent și a unui guvern ales pe cale democratică. În ciuda numeroaselor tentative, nimeni nu a reușit să explice cu argumente convingătoare ce a fost în mintea liderului rus când a luat decizia. De fapt e imposibil. Read more…

József Roboz – un precursor al învățământului special de la sfârșitul secolului al XIX-lea (2)

Conducătorii Ministerului Învățământului și Cultelor de la Budapesta nu au fost singurii care s-au entuziasmat de această nouă formă de educație specială. A existat interes și din partea societății civile și diverși filantropi s-au angajat să o subvenționeze. Inițial, lui Roboz i s-a cerut să țină, demonstrativ, două cursuri pentru câte 20 de persoane cu defecte de vorbire. Primul, organizat cu sprijin ministerial, s-a ținut între 30 iunie și 26 august 1894, în clădirea Institutului Național pentru Orbi din Budapesta. Al doilea curs s-a deschis la 1 septembrie 1894, însă în altă clădire, Institutul pentru Orbi nefiind disponibil în timpul anului școlar. pentru specialiști în corectarea defectelor de vorbire. În baza acestei hotărâri, în decembrie 1894 Ministerul Învățământului și Cultelor „a încredințat domnului Roboz József calificarea completă a învățătorilor la cursurile speciale pentru bâlbâiți de la Budapesta”. Read more…

O zi după sau una înainte de…

Incorigibilul meu optimism, de care am amintit nu o dată, mă obligă să declar: COVID-ul e deja în spatele nostru. Cu o jumătate de miliard de infectați, dintre care peste șase milioane decedați, virusul, în toate variantele lui, s-a dat bătut. Vaccinul, comportarea publicului, imunitatea oferită de boală și nu mai puțin panica impusă de autorități, toate la un loc au făcut ca pandemia să se transforme în endemie. publicând zilnic numărul de ”depistați”, adică cei la care analiza de rutină a decelat prezența virusului în căile respiratorii. virus gripal în gâtlej?! ncerca să mă explic. em cu numărul celor internați? Ce spune el?Read more…

Holocaustul evreilor din Țările Baltice

În articolul publicat în urma recentei noastre vizite în Letonia, am menționat că subiectul Holocaustului evreimii letone îl voi trata într-un articol separat și iată-mă scriind despre acest trist subiect. Populația celor trei Țări Baltice, Estonia, Lituania și Letonia, a avut o contribuție esențială în tragedia Holocaustului evreilor din acele țări. Cu ocazia unei croaziere în Marea Baltică, am vizitat orașul Tallin, capitala Estoniei, unde am intrat și în sinagoga orașului, redeschisă în anul 2000. Estonia are mai puțin de 1,5 milioane de locuitori, iar limba vorbită de estoni aparține familiei de limbi fino-ugrice, înrudită cu finlandeza și maghiara. La ora actuală în Estonia trăiesc în jur de 3000 de evrei. În 1939, când Estonia era încă independentă, populația evreiasca număra 4.500 de suflete, majoritatea veniți din Rusia. Ei se bucurau de libertate de cult și erau prosperi. În 1940, Estonia a fost ocupată de trupele sovietice. O parte dintre evrei au părăsit țara. În vara anului 1941, prin operația Barbarossa, Germania a invadat Uniunea Sovietică, inclusiv țările baltice, unde localnicii au avut un rol semnificativ în exterminarea evreilor.Read more…

Hazkara la Cluj, în Templul Memorial al Deportaţilor Evrei recent renovat

Hazkara – aşa numim noi, clujenii, festivitatea de comemorare a evreilor din Cluj, deportaţi la Auschwitz în 25 mai-9 iunie 1944. Decenii de-a rândul, an de an, la sfârşit de mai-început de iunie, evreii clujeni şi concitadinii lor s-au adunat în incinta sinagogii neologe (de o bună bucată de timp, redenumită Templul Memorial al Deportaţilor Evrei) pentru a-i jeli, a-i evoca şi a-i omagia pe cei pieriţi în lagărele de exterminare naziste. Hazkara nu este doar un eveniment comemorativ, ci şi o lecţie, un avertisment, o reiterare a sintagmei: Never again! Să nu se mai repete, niciodată, nicăieri, faţă de niciun popor din lume! Şed într-una din băncile cu lemnăria recondiţionată din incinta Templului Memorial al Deportaţilor Evrei care străluceşte ca o bijuterie, vestind clujenilor: „Iată-mă, sunt vechea sinagogă neologă. Mi-am recăpătat aspectul iniţial, de acum 136 de ani, când am fost târnosită (24 octombrie 1886).” Clujenii, sosiţi în număr mare, privesc cu admiraţie exteriorul şi interiorul lăcaşului de cult, o clădire monument istoric, emblematică pentru aspectul urbanistic general al Clujului modern din veacurile XIX-XX, la care au pus umărul şi arhitecţii şi antreprenorii evrei. În acest an, comemorarea martirilor deportaţi evrei coincide cu primul eveniment public care are loc în Templul Memorial din Cluj, după mai bine de trei ani şi jumătate. Lăcaşul de cult închis în toamna lui 2018 (când a început amplul proces de renovare şi reabilitare) nu a mai putut fi redeschis din cauza pandemiei instalate în primăvara lui 2020 (care a impus şi amânarea inaugurării festive, preconizate pentru vara aceluiaşi an). Nu cred în coincidenţe. Sunt convinsă că lucrurile au fost rânduite astfel încât omagierea martirilor să coincidă cu exprimarea gratitudinii pentru moştenirea lor materială fără de care Templul Memorial, care le este dedicat, nu ar fi putut fi reabilitat…Read more…

Scarlatina

Curând după sosirea noastră în Israel, băiatul nostru s-a îmbolnăvit de scarlatină, (o boală infecțioasă caracterizată prin febră, amigdalită, erupție măruntă, cauzată de streptococul beta hemolitic, tratabilă cu antibiotic, cu prognostic foarte bun). L-am luat la dispensarul din cartierul unde locuiam. Medicul era tânăr, originar din Canada. Ebraică încă nu vorbeam, eram doar de două săptămâni în țară, și-am vorbit în sărăcăcioasa mea limbă franceză. Spre norocul meu ne-am înțeles perfect. – O boală banală în secolul douăzeci, mi-a spus medicul, când a văzut întristarea de pe fața mea. O boală banală?? În toamna lui 1944, într-o baracă de la Auschwitz, deținutul cu numărul A23784, mama mea, s-a îmbolnăvit. Avea febră și o erupție roșie, măruntă, pe tot corpul. – Clara, să știi că ai scarlatină, a spus cu groază Eva, kapo-ul barăcii. Dacă nemții descoperă că ești bolnavă, te trimit la camera de gazare.Read more…

Un taxi, vă rog!

Pentru mine lumea șoferilor de taxi este un microcosm al populației Israelului și dacă o cunoști, poți înțelege mai bine diversitatea oamenilor care populează această mică și agitată parte a planetei. Unii sunt intelectuali ieșiți la pensie, alții nu au găsit de lucru în meseria lor, alții și-au ales meseria de șofer. După accentul cu care vorbesc ebraica, poți adesea ghici țara de baștină a fiecăruia. După felul în care se adresează clientului, mai ales când e vorba de persoane în vârstă, poți constata măsura politeții și a bunăvoinței, ca să nu spun a „educației” lor. După muzica pe care o ascultă, poți afla ce le place, iar după știrile pe care le comentează, care sunt părerile lor politice. Unii șoferi sunt adevărați psihologi și atunci când duc un client la policlinică sau la spital, pot ține prelegeri despre optimism, vârstă, boală și despre viață în general. Nu o dată am învățat din înțelepciunea acestor șoferi. Deunăzi am fost nevoiți să facem o călătorie la Tel Aviv.Read more…

Intuiţie

Prietenele mele dragi sunt mereu gata de discuții despre lucruri interesante. Iată, de exemplu, problema intuiției: – Tu mai conduci și acum, pe drumurile astea pline de descreierați?! – Nu, îi dau sfaturi celui de la volan, dar am citit că așa este! De altfel, Einstein n-a avut în viața lui permis de conducere! – Serios? De unde știi?! – Am citit când studiam contraargumente la teoria relativității. – Da? Și ce ai mai aflat despre el? Read more…

Etica medicală a tratamentelor pentru infertilitate

Visul majorității oamenilor este de a crea și a procrea, de a întemeia o familie, a avea copii, nepoți și chiar strănepoți. Din păcate, aceste visuri pot fi afectate de traume fizice sau psihologice care împiedică procrearea – voluntar sau involuntar. De exemplu, mulți supraviețuitori ai Holocaustului au devenit sterili, fie din cauza experimentelor “medicale” criminale ale naziștilor, fie că au decis să nu mai aibă copii, mai ales după ce copiii lor au fost măcelăriți în lagărele de exterminare. Subnutriția celor din lagăre poate cauza tulburări hormonale grave, temporare sau chiar permanente, care duc la infertilitate. La femei, infertilitatea poate avea două cauze principale, anatomice (astuparea canalelor genitale, mai ales a trompei uterine) sau hormonale, care împiedică ovulația normală, sau dezvoltarea embrionului în uter. Pot fi și cauze genetice sau tulburări hematologice care produc avortul spontan, curând după formarea embrionului. La bărbați, infertilitatea poate fi cauzată de impotență, ejaculare precoce, probleme hormonale, spermatozoizi anormali sau prea puțini la număr, sau o blocare anatomică a spermei. Tratamentul infertilității poate fi medicamentos (de exemplu hormonal), deblocarea chirurgicală și fertilizarea asistată.Read more…

Învățământul grăniceresc austriac și educarea copiilor surzi

În anul 1739, Sfântul Imperiu Roman a pierdut Oltenia și nordului Serbiei, ca urmare a rezultatelor dezastruoase din ultimul război disputat cu Imperiul Otoman. Aceasta a constituit pentru Casa de la Viena un adevărat „duș rece” și conducătorii imperiului și-au dat seama că vor trebui să-și refacă strategia de apărare a frontierei de est. Soluția a fost de a militariza o serie de provincii și de a transforma localnicii în soldați permanenți. Așa se face că de la Năsăudul transilvănean și până la Marea Adriatică, în deceniile următoare s-au înființat o serie de Regimente de Graniță. Teritoriile administrate de aceste regimente erau total lipsite de iobăgie, locuitorii au beneficiat de o impulsionare a vieții lor economice și sociale. Întreaga activitate administrativă era pusă sub conducerea autorităților militare care au dirijat regularizarea cursurilor de apă, construcția de diguri împotriva inundațiilor, au construit drumuri, au făcut lucrări de cadastrare, au parcelat terenurile și au împroprietărit țăranii grăniceri. Au sistematizat toate localitățile, astfel încât fiecare familie să dispună de suprafețe egale pentru casă și pentru grădina de zarzavat. Au impus respectarea normelor sanitare în fiecare gospodărie. Au înființat un sistem sanitar eficient. Fiecare regiment avea douăsprezece companii, fiecare companie având 4-5 comune grănicerești. În localitatea unde era comanda regimentului s-a înființat un spital condus de un medic de regiment care avea în subordine doi medici principali, patru chirurgi și opt medici secundari. În localitățile reședință de companii se afla câte un medic și o moașă. Învățământul și cultura au prosperat în rândul populației rurale. Întregul învățământ grăniceresc era supus unui organism suprem din capitala imperiului Der K.K. Hofkriegsrath (Înalta Curte a Consiliului de Război Chesaro-Crăiesc) care avea o secție destinată dirijării învățământului. Acesta avea în subordine, în fiecare provincie, Înaltul Comandament General al Direcției Școlilor.Read more…

Nici usturoi n-au mâncat…

Lozinca prieteniei dintre popoare mi-a dispărut din vedere și din subconșient de mai bine de o jumătate de secol și nici nu-i duc lipsa. Popoarele nu pot fi prietene decât foarte rar, doar atunci când nu au nimic de împărțit. Dar ce se întâmplă când au de împărțit  o istorie comună? Și (mai ales) când această istorie comună nu e deloc plăcută, sau chiar condamnabilă? Nu trebuie să ai o graniță comună ca să te învrăjbești, istoria arată că vrajba între popoare e un fenomen mult mai des decât prietenia dintre ele. Rândurile de mai sus sunt roadele unei seri enervante, în care n-am fost în stare să-mi văd de-ale mele, pentru că o știre anunțată la radio prezenta rezultatele unui scrutin făcut în paralel în două țări care nu au (nu au avut și nici nu vor avea vreodată) o graniță comună: Israel și Germania. Iată rezultatul scrutinului: 1. O treime din poporul german consideră că Israelul se poartă cu palestinienii într-un fel care amintește regimul nazist; 2. 34% din populația Germaniei are o părere negativă despre Israel; 3. Doar 27% consideră că Germania are o responsabilitate istorică față de statul evreu. 4. În contrast, aproape două treimi din populația Israelului au o părere pozitivă despre poporul german. Sunt convins că cititorul va fi de acord că datele de mai sus merită comentate. În cele ce urmează nu mă voi referi la opinia israelianului de rând despre urmașii celor care au trăit și au participat intens la viața de toate zilele ale celui de al Treilea Reich, care ar fi trebuit să dureze 1000 ani, ci la situația din Germania de azi, care sunt de vină pentru enervarea mea de acum câteva seri.Read more…

Plângând de trecut, ne îndepărtăm de el (parafază după Karl Marx)

Bine ai ajuns, îmi vor riposta unii. Să citezi din Marx, chiar modificându-l, fără să fii obligat?! Fără să te prezenți la examenul de socialism științific la sfârșitul anului II de studii medicale?! Te-ai cam sclerozat…Uite că nu! Sunt încă în deplinătatea facultăților mintale, dovadă că îmi amintesc multe lucruri din trecut, deși sunt convins că multe altele le-am uitat și ele nu se vor mai întoarce niciodată. Dar de data asta mă refer la niște timpuri pe care nu pot să le uit, pentru simplul motiv că… nu le-am trăit. După cum știu unii din prietenii și cunoscuții mei, eu am părăsit raiul comunist înainte ca el să ajungă la fundul prăpastiei, adică ani de zile înainte de deceniul al nouălea al secolului trecut. Așa se explică faptul că cea mai mare parte a poveștilor lui Ioan T. Morar din superba colecție Fake news în epoca de aur nu le-am trăit, deci nu le-am cunoscut. Dacă respectiva carte nu v-a căzut încă în mână, păcat, pentru că tipul, poet și publicist, cunoscut celor care citeau pe vremuri Viața studențească, el trăind în ultimii ani în Provence, a pus pe hârtie o antologie a falsurilor anilor ’80, în care mai nimic nu era adevărat. Pe atunci nimic nu era important, doar cultul personalității al celebrului cuplu, întărit de existența și activitatea ”prolifică” a fiului Geniului Carpatin.Read more…

Despre invenții și descoperiri

Un bun și vechi prieten și tovarăș de breaslă obișnuia să înceapă fiecare prezentare a unei idei noi cu fraza: ”eu primul, și înaintea mea mulți alții…”. Pe vremuri oricine avea șanse să redescopere America. Sursele de informații erau extrem de restrânse, accesul la noutăți era limitat și nu e de mirare că întâlnim în istoria artei, literaturii și tehnologiei dispute privitoare la dreptul de a fi considerat primul, inventatorul și promotorul unei idei, sau al unui aparat. Ideea injectării epidurale de opioide a apărut aproape concomitent în două reviste medicale, la interval de numai câteva luni. Cine poate fi considerat promotorul tehnicii, cel care a publicat primul, sau cel care a fost primul care a trimis articolul la redacție spre a fi publicat?! Inutil a aminti încă o dată că în ziua de azi e mult mai greu să inițiezi ceva de valoare, pentru că imensa majoritate a ideilor și proiectelor au o bună șansă de a fi ”născute”, inițiate sau inventate de altcineva. Nu degeaba industria patentelor e una din cele mai reușite, ea reprezentând prima adresă de contact pentru oricine care consideră că e posesorul unei idei originale. Și nu degeaba primul sfat pe care-l primești când spui că ai descoperit sau inițiat ceva nou este să cauți în literatura de specialitate dacă nu cumva ”noutatea” este deja cunoscută și publicată.Read more…

Telefonul cu fise

A trecut deja o lună de când Clujul s-a reumplut de studenți. Pentru că locuiesc foarte aproape de căminele din Observator, mă întâlnesc în fiecare zi cu ei. Cel mai adesea în autobuz. Pe cei din anul I îi depistez imediat. Sunt timizi, retrași, ușor neliniștiți. Încă nu știu precis la ce stație trebuie să coboare și se uită pe geam, nu în telefon. Duminica seară vin de la gară, cărând bagaje grele în care se ciocnesc borcane de zacuscă și de gem. Mulți vorbesc la telefon cu părinții. Zilele trecute o fată se conversa cu maică-sa probabil. Îi spunea că a răcit și întreba ce medicamente ar trebui să-și cumpere de la farmacie. Alții cer rețete de mâncare, întreabă cum se fac vinetele pane și pastele cu ciuperci. Povestesc primele impresii de la cursuri, despre profesori și despre cum s-au gândit să se organizeze pentru sesiunea din iarnă. Îmi place să-i privesc și să-i ascult, îmi aduc aminte de anii mei de studenție. În toamna asta s-au împlinit 30 de ani de când căram și eu de la gară până la cămin o geantă mare de fâș, pe care ai mei o burdușiseră cu mâncare. Dar pentru că Brăila mea natală era departe, făceam drumul spre casă destul de rar și-mi astâmpăram dorul vorbind la telefon.Read more…

Viaţa şi activitatea lui Iuliu Barasch – într-o carte amplă, apărută de curând

“Iuliu Barasch, un iluminist evreu în Țara Românească” – acesta e titlul unei cărți recent apărute în editura RAO și pe care mi-am propus s-o aduc în atenția cititorilor revistei Baabel. Este o carte foarte interesantă, coordonată de Irinel Popescu și Lucian-Zeev Herșcovici, iar autorii ei sunt: Jean-Jacques Askenasy, Lya Benjamin, Claudia Bosoi, Octavian Buda, Lucian-Zeev Herșcovici, Ștefan Petrescu, Ioan Aurel Pop, Irinel Popescu, Lucia Tăușan Matu și Felicia Waldman. Fiecare a scris câte un capitol, încercând să redea personalitatea complexă și activitatea lui Iuliu Barasch. Biografia captivant[ a lui Iuliu Barasch a fost scrisă de Lucian-Zeev Herşcovici. Eu am aflat despre Iuliu Barasch în timpul studenției, la cursul facultativ de istoria medicinei și nu i-am dat prea mare importanță. Nici măcar despre legătura lui cu teatrul Barașeum nu am știut prea multe. Iuliu Barasch a trăit doar 48 de ani (1815 – 1863), dar a activat în domenii din cele mai variate. S-a ocupat de filosofie generală și a iudaismului. Ca jurnalist a întemeiat revista de științe naturale Isis sau Natura, posibilă precursoare a revistei engleze Nature. Activitatea publicistică și-a dedicat-o emancipării evreilor și multor altor subiecte. În acest articol am să mă concentrez în special asupra activității lui de medic.Read more…

Miniatură cu jucărie uitată

Când mă întorc din oraș spre casă trebuie să trec printr-o porțiune de parc unde mă întâlnesc adesea cu bunici care-și plimbă și își distrează nepoțeii. Pe jos sau pe triciclete viu colorate, micuții aduc în parc voia bună, glasurile cristaline, micul lor univers în expansiune, cu care umplu locul și-l înveselesc. Deunăzi, pe acest drum am asistat fără intenție la o conversație delicioasă între o bunică și nepoțelul ei. Erau orele după-amiezii. Bunica îl scosese pe copil de la sistemul after school și îl conducea spre casă. Băiețelul avea vreo șase sau șapte ani și era grozav de necăjit, fiindcă își uitase în bancă mașinuța roșie de jucărie. Urmau câteva zile libere și el era neliniștit că mașinuța lui va fi de negăsit când se va întoarce la școală. Bunica încerca să-l consoleze cum putea mai bine, dar cum băiatul se lamenta în continuare, bunica și-a cam pierdut răbdarea și a întors-o spunând că, din capul locului, el nu ar fi trebuit să-și ducă jucăria la școală. Read more…

Întrebări la sfârșit de an

Anul trecut, în ultimul articol din decembrie vă propuneam chestionarul lui Proust spre atenție și eventuală completare (https://baabel.ro/2021/12/chestionarul-lui-proust/). Îmi face plăcere ca la sfârșit de an să reflectez măcar puțin la ceea ce am trăit, la cum m-au schimbat întâmplările anului care a trecut, ce mi-a oferit și ce mi-a luat și pentru ce trebuie să-i mulțumesc. Mă gândesc la felul în care am hotărât lucruri, la ce am izbândit, la ce trebuia să fac și n-am făcut, la câtă iubire sau timp am irosit, la ce am greșit și peste ce am răzbit. Mie aceste reflecții mi-au intrat deja în obicei și recunosc că îmi fac bine, îmi sunt folositoare spre a-mi împuțina poticnelile viitoare. Unele din întrebările pe care vreau să vi le împărtășesc le-am discutat pe parcursul acestui an și au un caracter inedit în doze care le poate face interesante, așa încât iată-le în cele de mai jos! Poate veți avea dispoziția să le acordați atenție.Read more…

Ce mic e omul în fața muntelu-i…

Nu, titlul nu conține nicio greșeală de ortografie, doar că originea expresiei se găsește adânc îngropată în amintirile mele din tinerețe, iar uneori e greu să ajung în straturile mai profunde. Dar pentru asta există Dr. Google, cel care le știe pe toate, și iată dialogul dintre Grigore Vasiliu Birlic și Radu Beligan, din urmă cu mulți ani: “– Vreți să scrieți ceva în registrul vizitatorilor? – Lasă fleacurile. Dă-mi un coniac! Da, imediat. – Și nu uita disciplina colonială! Am înțeles, domnule comandant. – Lasă-l, frate, nu vezi c-o să plătească? Uite, și-a băgat mâna în buzunar. A, nu, și-a scos batista. Mototol! Mototol a făcut-o, da. – Registrul vizitatorilor… Hm! Ia să vedem. – Ce mic e omul în fața muntelui! Hm! ‘Muntelu-i’. Heh! Hahaha!– Iată un cetățean care merită o lecție de ortografie!” Scheciul celor doi actori de neuitat mi-a venit în minte deunăzi, pe când îmi începeam dimineața cu lupta aproape zilnică pentru a mă adapta modificărilor fără de sfârșit care apar în sistemele tehnologice care fac parte din viața noastră cotidiană.Read more…

Ierusalimul în miniatură

Îmi închipui că majoritatea cititorilor, chiar dacă nu locuiesc în Israel, au vizitat Ierusalimul măcar o dată în viață și dacă vorbesc despre Orașul Vechi, Poarta Jaffa și Turnul lui David, vor ști exact la ce mă refer.  Ei bine, în zilele noastre complexul cu Turnul lui David adăpostește Muzeul de Istorie a Ierusalimului, iar unul dintre exponatele mele preferate este o machetă a orașului, așa cum arăta către sfârșitul secolului al XIX-lea.  Pare o jucărie, cu casele cât cutiile de chibrituri, dar în realitate este o încercare de a reprezenta cât se poate de fidel orașul din acea perioadă; de fapt ar putea fi numit o „hartă tridimensională”.  Dar puțini vor fi auzit prin câte peripeții a trecut această machetă. Povestea începe la colecția de hărți a Bibliotecii Naționale, despre care am mai scris. La începutul anilor 1980, căutând prin colecția de hărți, Prof. Rehav Rubin de la Facultatea de Geografie a Universității Ebraice a observat ceva ciudat.  Era o reprezentare a Ierusalimului văzut de sus, publicată la Viena.  Desenul nu era datat, dar părea din a doua parte a secolului al XIX-lea.  Totul era cât se poate de exact, era clar că fusese făcut după natură – dar la Ierusalim nu există niciun punct destul de înalt care să ofere o asemenea perspectivă.Read more…

Iluzitania 2

Aceasta este o poveste imaginară și eroii ei la fel. Este continuarea poveștii pe care am publicat-o în 2019 în revista Baabel , cu titlul ILuzitania sau ţara orbilor. Povestea anterioară se termina prin refugierea regelui Iluzorus V, împreună cu regina și cele patru prințese, în țara vecină, Luzeria, nu înainte de a-și fi însuşit din banca națională câteva miliarde de iluzolari (moneda țării, care pe acele vremuri echivala cu aceeași sumă în dolari). După o perioadă tulbure, în Iluzitania s-a instaurat democrația constituțională și economia țării s-a refăcut repede,  graţie hărniciei și inventivității populației și a sprijinului primit de la marile puteri democratice. Din păcate, în funcţia de prim-ministru au ajuns oameni cu intenții bune, dar cu experiență politică insuficientă, astfel încât guvernele formate de diferitele partide politice nu au rezistat mai mult de un an sau doi. Între timp, Iluzorus V, fostul rege a Iluzitaniei, a fost acuzat de furt din bugetul țării și dacă era găsit vinovat, ar fi fost condamnat la mulți ani la închisoare. Singura posibilitate de a scăpa de pedeapsă era să rămână pe veci în Luzeria vecină care nu avea tratat de extrădare cu Iluzitania. Totuşi, mai exista o alternativă: fiind în continuare cetățean al Iluzitaniei, el avea dreptul să candideze la alegerile iluzitane și dacă obținea majoritatea prin vot democratic, putea să ajungă prim-ministru și să formeze noul guvern. În perioada cât era prim-ministru ar fi beneficiat de imunitate și procesul lui ar fi fost reluat doar după ce guvernul condus de el ar fi căzut.Read more…