De când mă știu nu am fost acuzat de lipsă de interes pentru a participa la conversații cu prieteni și cunoscuți. Ba din contră, nu o dată am avut (și încă mai am!) senzația că ”dau și peste plan”, că uit că în jurul meu se află și alții care ar dori să-și expună părerea, dar eu le-o iau mai tot timpul înainte și nu de puține ori mă trezesc prea târziu, adică după ce am reușit să enervez și/sau să plictisesc. Dar acum câteva săptămâni m-am dat bătut! Nu, eu nu sunt decât un diletant…Eram într-un cerc restrâns, după o întâlnire cu un politician israelian de mâna întâi care venise în mica noastră urbe pentru a se întâlni cu cei care doreau să-l asculte, cu gândul să-i convingă să voteze pentru lista lui în alegerile care se apropiau vertiginos. După vreo oră și ceva, în care l-am auzit expunându-și poziția politică și răspunzând (cu de-ajunsă dibăcie) la întrebări, publicul s-a împărțit în mai multe grupuri, majoritatea luând-o spre casă, pe jos, că doar nu ne aflam la New York și nici măcar la Tel Aviv. Mica noastră ceată, formată datorită apropierii la care se aflau casele noastre, cuprindea cam zece persoane, mai toate trecute de vârsta la care viața te înșală oferindu-ți iluzia că poți face orice prostie fără să fii pedepsit. Bărbați și femei, nu toți îmbrăcați adecvat pentru o seară de toamnă sudică (adică unii în pantaloni scurți și cu sandale, bineînțeles fără ciorapi, că așa-i la noi), pășeam în ritm lent dar constant spre căsuțele noastre, iar faptul că nu ne grăbeam permitea fiecăruia să scoată o vorbă sau două, fără să fie împiedicat de ceea ce noi medicii numim dispnee de efort, adică lipsă de aer. După socoteala mea, mai aveam vreo zece minute de mers, când domnul acela, pe care-l cunoșteam din diversele ședințe ale Senatului Universității din regiune, ridică glasul și declară: – Suntem în preajma prăpastiei! Ne-am oprit cu toții și, instinctiv, câțiva chiar s-au uitat primprejur pentru a decela groapa care ne fusese anunțată și care ne putea periclita însăși existența…Read more…

Din nou la Chișinău și, ca de obicei,  la o conferință medicală. Peisajul e același, și cel natural și cel uman. Parcă lumea stă în loc, deși nu e așa. Nici măcar războiul din Ucraina nu e atât de static pe cât pare. Prietenii de aici îmi povestesc că luptele continuă și amenințarea e la doi pași. Dar lumea își vede de-ale ei. La micul dejun, în fața mea, o pereche, el și ea, de vreo 60 ani. Vorbesc rusește, par să fie turiști. Chelnerița îmi întărește convingerea: – Ei vin de pe undeva din Transnistria, ruși… Perechea din fața mea e modelul perfect al unor indivizi civilizați, fuguri de intelectuali rasați. Odinioară, ei reprezentau pentru mine elita culturii est-europene. De mic copil am învățat să respect cultura venită de la răsărit, să ascult muzica venită ”de acolo” și să încerc să învăț limba lor, atât de urâtă de cei din jurul meu, limba ocupantului… Am spus-o și am scris-o nu o dată: Cehov m-a învățat că poți avea două ”soții” în același timp, medicina și scrisul, fără ca una să se simtă deranjată de cealaltă. ”Radio Erevan” îmi îndulcea momentele în care pierdusem speranța de a mă vedea în alt loc pe globul pământesc. Iar mașina de bărbierit era made in USSR, deși copie a unui Philips olandez. Emigrația rusească de la sfârșitul secolului trecut, care a ”cotropit” Israelul imediat după căderea Cortinei de Fier, nu a făcut decât să-mi întregească imaginea pe care o aveam despre acel popor.Read more…

Postul Radio France-Bonnes ondes îşi începe emisiunea dedicată picturii Primavera cu o afirmaţie care m-a uluit: primăvara, aşa cum o percep eu, îi aparţine de fapt lui Sandro Botticelli, viziunii lui despre acest anotimp. Adică, ochii mei nu observă în mod empiric realitatea din jur, ci au împrumutat în acest scop lentilele în culori pastel ale pictorului renascentist! Ceea ce m-a uimit nu este atât declaraţia despre influenţa artei asupra percepţiei realităţii, ci modul categoric, de necontestat al formulării acestei idei. Ştiam că arta – chiar în varianta ei cea mai abstractă – impregnează și afectează capacitatea noastră de a absorbi mediul înconjurător. Arta de toate felurile exercită o influenţă invizibilă şi transmisibilă, adesea vizând persoane care nici măcar nu cunosc sursa viziunii lor şi cred în mod eronat că ea le aparţine. O stradă pe care o parcurgem zilnic ne apare sub altă lumină când vedem un tablou sau chiar o fotografie a aceleiaşi străzi. Unghiul din care e luată fotografia, perspectiva unei picturi a străzii ne surprind ca o revelaţie: “O fi oare aceasta strada pe care mă plimb mereu? Eu nu am observat acest detaliu.” Arta are capacitatea de a prezenta ceea ce ne este familiar ca ceva complet nou. Emisiunea amplifică la maximum această noţiune. Te-ai uitat destul de atent la pictura lui Botticelli?Read more…

Cu două zile înainte de începutului războiului cu Iranul am aterizat la Cluj. Eram bucuros să-mi revăd orașul natal și prietenii, mă simțeam acasă. Copiilor le-am trimis un mesaj că am sosit cu bine. După nici trei zile, în noaptea de vineri spre sâmbătă, s-a declanșat furtuna. Avioanele de luptă israeliene au bombardat obiective militare iraniene, inclusiv cele legate de planul nuclear al acestei țări. Din acel moment, vacanța mea s-a transformat într-un șir de evenimente aproape ireale. Alături de programul încărcat pe care-l aveam, la loc de frunte se afla site-ul israelian Ynet care transmitea non-stop știri despre război, precum și stațiile de televiziune BBC, CNN etc. Nu mi-a fost ușor să particip la un simpozion ATI și, mai ales, să mă concentrez pe prezentările pe care trebuia să le fac. Bombardamentele iraniene aveau loc mai ales noaptea. Cu toate că eram departe, nu puteam să dorm, mă trezeam noaptea și urmăream știrile pe internet. Bombardarea Institutului Weizmann din Rehovot, aproape de locuința fiicei mele, m-a alarmat.Read more…