Din nou la Chișinău și, ca de obicei,  la o conferință medicală. Peisajul e același, și cel natural și cel uman. Parcă lumea stă în loc, deși nu e așa. Nici măcar războiul din Ucraina nu e atât de static pe cât pare. Prietenii de aici îmi povestesc că luptele continuă și amenințarea e la doi pași. Dar lumea își vede de-ale ei. La micul dejun, în fața mea, o pereche, el și ea, de vreo 60 ani. Vorbesc rusește, par să fie turiști. Chelnerița îmi întărește convingerea: – Ei vin de pe undeva din Transnistria, ruși… Perechea din fața mea e modelul perfect al unor indivizi civilizați, fuguri de intelectuali rasați. Odinioară, ei reprezentau pentru mine elita culturii est-europene. De mic copil am învățat să respect cultura venită de la răsărit, să ascult muzica venită ”de acolo” și să încerc să învăț limba lor, atât de urâtă de cei din jurul meu, limba ocupantului… Am spus-o și am scris-o nu o dată: Cehov m-a învățat că poți avea două ”soții” în același timp, medicina și scrisul, fără ca una să se simtă deranjată de cealaltă. ”Radio Erevan” îmi îndulcea momentele în care pierdusem speranța de a mă vedea în alt loc pe globul pământesc. Iar mașina de bărbierit era made in USSR, deși copie a unui Philips olandez. Emigrația rusească de la sfârșitul secolului trecut, care a ”cotropit” Israelul imediat după căderea Cortinei de Fier, nu a făcut decât să-mi întregească imaginea pe care o aveam despre acel popor.Read more…

Postul Radio France-Bonnes ondes îşi începe emisiunea dedicată picturii Primavera cu o afirmaţie care m-a uluit: primăvara, aşa cum o percep eu, îi aparţine de fapt lui Sandro Botticelli, viziunii lui despre acest anotimp. Adică, ochii mei nu observă în mod empiric realitatea din jur, ci au împrumutat în acest scop lentilele în culori pastel ale pictorului renascentist! Ceea ce m-a uimit nu este atât declaraţia despre influenţa artei asupra percepţiei realităţii, ci modul categoric, de necontestat al formulării acestei idei. Ştiam că arta – chiar în varianta ei cea mai abstractă – impregnează și afectează capacitatea noastră de a absorbi mediul înconjurător. Arta de toate felurile exercită o influenţă invizibilă şi transmisibilă, adesea vizând persoane care nici măcar nu cunosc sursa viziunii lor şi cred în mod eronat că ea le aparţine. O stradă pe care o parcurgem zilnic ne apare sub altă lumină când vedem un tablou sau chiar o fotografie a aceleiaşi străzi. Unghiul din care e luată fotografia, perspectiva unei picturi a străzii ne surprind ca o revelaţie: “O fi oare aceasta strada pe care mă plimb mereu? Eu nu am observat acest detaliu.” Arta are capacitatea de a prezenta ceea ce ne este familiar ca ceva complet nou. Emisiunea amplifică la maximum această noţiune. Te-ai uitat destul de atent la pictura lui Botticelli?Read more…

Îmi place să călătoresc cu taxiul şi mă simt excelent când îmi pot permite acest lux, mai exact am „bani de taxi”. Chiar şi în ziua de azi, când nu mai sunt atât de strâmtorată încât plata taxiului să reprezinte o problemă, simt o bucurie lăuntrică la gândul că dacă vreau pot să mă duc în oraş şi să mă întorc cu taxiul de acolo. N-o fac prea des, pentru că pe de o parte, merg mult pe jos (un obicei despre care am povestit aici https://baabel.ro/2022/12/colectionara-de-pasi/ ), pe de altă parte, în prezent transportul în comun din Oraşul Comoară e foarte confortabil şi, în plus, am împlinit anii la care beneficiez de abonament gratuit nelimitat pe toate liniile. Mă mai răsfăţ, totuşi, cu taxiul, atunci când sunt în întârziere, e seara târziu şi nu mai circulă autobuzele sau când pur şi simplu am poftă să urc în taxi şi să povestesc cu taximetristul. Cred că nu numai la Cluj, ci oriunde în lume, dacă vrei să iei pulsul vieţii locale (sociale, politice sau mondene), nu ai decât să urci într-un taxi şi să discuţi cu şoferul.Deunăzi aveam de făcut un drum mai lung. Am accesat aplicaţia de taxi (recent instalată pe telefon), am dialogat prin mesaje cu cel mai apropiat taximetrist, am urcat, i-am spus adresa de destinaţie, a tastat-o pe tableta lui, a vizualizat traseul, am pornit, iar eu m-am trezit spunându-i tânărului de la volan: „Nici taxiurile nu mai sunt ca odinioară! Ştiţi că în copilăria mea staţia de taxi era în centrul oraşului? Acolo erau parcate câteva automobile cu mărci ruseşti (Pobeda, Moskvici şi Volga) şi pe un stâlp, într-o cutie de lemn, era instalat un telefon negru, de bachelită, cu disc, la care sunau clienţii. Atunci când suna telefonul („Acolo pe trotuar?” mă întreabă taximetristul neîncrezător. „Da, acolo, pe stradă” îi răspund eu) şoferii de taxi aflaţi în stand ridicau receptorul, luau comanda şi porneau în cursă. „Nici dispecerat nu era?” – se miră interlocutorul meu. „Nu. Dispeceratul a apărut mult mai târziu, când se putea deja comunica prin staţie radio”Read more…