Fiul meu va absolvi clasa a opta la vară. Pe măsură ce se apropie examenul de capacitate cresc anxietatea mea și emoțiile lui. Ultimii doi ani, cu pandemie, școală online, iar acum și cu un război în vecini, n-au fost tocmai potriviți pentru studiu. Capacitatea de concentrare i-a scăzut și nici n-a descoperit încă rostul școlii, astfel încât să aibă o motivație interioară care să-l împingă spre studiu. Niște fotografii trimise săptămâna trecută de un fost coleg de gimnaziu m-au făcut să-mi amintesc de perioada în care mă pregăteam la rândul meu pentru admiterea la liceu. Ne-am regăsit cu bucurie 21 de foști colegi, plus diriga, profesoară de matematică, un om bun, cald și generos care în cei patru ani de școală medie ne-a fost ca o mamă. După examenul de admitere la liceu, ne-am împrăștiat care încotro, dar am rămas cu impresia că cei mai buni prieteni ai mei au fost colegii din școala generală. Pentru că ne-am format împreună, am crescut împreună, am trăit prima dragoste împreună, am citit cărți împreună.Read more…
Încălzește-mi două sarmale, te rog!
Zilele astea s-au împlinit cinci ani de când hoții ne-au spart casa. N-au furat mare lucru, nici mare dezordine n-au lăsat. De fapt, mi-au trebuit minute bune după ce am ajuns în apartament ca să mă dumiresc că mi se umblase prin dulapuri și sertare. În seara jafului mi-ar fi plăcut să fie lume în jurul meu. Să vină vecinii, să mă întrebe ce s-a întâmplat, să-și dea cu părerea, să se mire și să se îngrozească. Au venit doar polițiștii care au rămas la noi până noaptea târziu, luând amprente și căutând indicii. Am crescut într-un bloc din centrul vechi al Brăilei, construit în anii ’40, cu grădină, curte și cu foarte puține apartamente. În timpul zilei ușile locuințelor nu se încuiau niciodată. Fiecare era liber să intre la vecini după nevoie: o cafea, zahăr de împrumut, sau pur și simplu de plictiseală, să stea la povești ca să mai treacă vremea.Read more…
Bătătorului de covoare. Odă nostalgică.
Constat că lipsesc multe Crăciunul acesta. Cumpărăturile, aglomerația și agitația sunt mult diminuate. Întâlnirile cu familia și prietenii în mare parte anulate, iar despre Revelion nu prea avem de ce să vorbim. Dar de o bucată de vreme am descoperit că mai lipsește ceva: sunetul covoarelor bătute cu sete afară, lângă bloc. De fapt, chiar dacă aș vrea să-mi scutur cu simț de răspundere covoarele, n-aș avea unde să mă duc. În jurul blocului în care locuiesc nu există nici un bătător de covoare. Iar sunetul ritmic și persistent pe care-l auzeam mai ales în preajma sărbătorilor, personal nu l-am mai auzit de mulți ani. Și ce entitate importantă era bătătorul de covoare pe vremea copilăriei mele în cartier! Când se apropia Crăciunul vecinii se înțelegeau între ei care și când să bată covoarele, așa încât să nu se facă rând prea mare (era destul la magazine) și să apuce toată lumea să-și termine curațenia. Read more…
Albumul nesfârșitelor posibilități
Într-un timp îmi venise ideea să colecționez toate camerele de hotel în care am locuit. Ca un album-jurnal în care să notez impresii legate de mobilier, senzații și, mai ales, priveliști. Nu m-am ținut de promisiune. Din ea mi-au rămas doar câteva fotografii prost încadrate risipite prin calculator. pomii, roșiile și tufele de rozmarin. Iar seara bea un pahar de vin alb și rece pe terasa din spate, ascultând un radio în surdină.Read more…
Ce te face să te simți acasă
După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu. M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni. Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut. Read more…
Minime miracole de ianuarie
Tot albastrul ăsta nesfârșit mă umple de un fel de entuziasm mărunt dar încăpățânat. Rămâne cu mine și când mă uit la dealurile care ar trebui să fie gri sau cenușii, dar sunt vii și verzi. Și când privesc de aproape sumedenia de firișoare de grâu de un verde crud care răsar la picioarele mele. Și când descopăr că în zare se văd Munții Rodnei acoperiți de zăpadă. Și cerul senin și limpede, pe care nu mă mai satur să-l admir. Un uliu se leagănă agale pe o creangă în vârful unui nuc de lângă șosea. Pare liniștit, ne privește de sus, se înduplecă să fie fotografiat. Un pic mai departe, un fazan cu guler roșu și cu pene strălucitoare e mai timid și se ascunde într-un tufiș. Dar stă și el la poză cu un soi de cochetărie jucăușă. Read more…
Vecini de cartier
Îl consider vecinul meu. L-am remarcat acum câțiva ani, pe când aștepta calm în fața unui magazin. E câine. Un câine mare și gri, de rasă comună, cu bot cărunt și cu o pată albă pe piept, care arată ca o cravată. Poate de aici și aerul de demnitate pe care îl emană. Stăpânul lui e un domn în vârstă care locuiește într-o căsuță strivită între doi coloși de piatră cioplită și termopan. Are în fața casei o curticică de formă triunghiulară, nu mai mare decât sufrageria unei vile de tip nou. În curtea asta minusculă încap anevoie un vișin rămuros, o tufă de liliac și un arbust de bulgăre de zăpadă, care acum e plin de flori. Dar să revin la câine. În fiecare dimineață își însoțește stăpânul la cumpărături. Fără lesă. Vine la pas în urma bătrânului, îl așteaptă în fața magazinelor, apoi se întorc acasă împreună, cu același mers legănat. Stăpânul intră în curte și îl lasă pe câine să cutreiere liber cartierul. Când rămâne singur, pasul animalului se schimbă: devine alert și o pornește pe străzi de parcă ar avea multe treburi urgente de rezolvat. Nu se oprește pe la colțuri și garduri să miroasă, ca alți câini. Merge în pas întins. Știu sigur că mă recunoaște, pentru că-mi aruncă priviri pe sub sprâncene.Read more…
Iar eu mă tai cu lama
De fapt, nu mă mai tai. M-am tăiat. O singură dată. În toaleta de la etajul doi al școlii. Eram după o vacanță în care citisem fără oprire Winnetou și tot ce găsisem la Bibliotecă scris de Karl May. Aveam două prietene bune în școala generală, pe N și pe C. Toată lumea ne poreclea Surorile Dinamită, așa că ideea de a deveni surori de cruce cu adevărat nici n-a fost așa de surprinzătoare. În pauza mare ne-am ascuns în toaleta fetelor. C. adusese de acasă o lamă cam ruginită. Eu eram de părere că mai bine ne-am înțepa ușor în deget cu vârful compasului. Îmi era frică de lame, după ce mă tăiasem cu una încercând să ascut vârful unui creion bont. N-am avut succes cu propunerea mea. S-a votat pentru lamă. Pe care, evident, n-am dezinfectat-o. Cred că nici măcar pe mâini nu ne-am spălat. N-aveam vreme, oricum. Pauza dura doar 20 de minute.Read more…
Ninaki
Mi-o amintesc foarte bine, desi au trecut aproape 40 de ani de atunci. Gingășia ei, fragilitatea ei, râsul fin și limpede ca un clopoțel. De multe ori când citeam povești cu zâne, pe zâna bună, mică și binefăcătoare mi-o închipuiam ca pe ea. Nu știu care era numele ei din buletin, dar toată lumea îi spunea Ninaki. O auzisem de multe ori zicând cu blândețe: ”nu mă lua cu dumneavoastră. Poți să-mi spui Ninaki.” Cuvânt care în grecește înseamnă păpușă. Nu arăta deloc a grecoaică. Era blondă, cu ochi albaștri, cu oase subțiri și siluetă delicată. Locuia singură într-un bloc de garsoniere după ce casa veche din centrul Brăilei îi fusese demolată, iar soțul (grec și el) îi murise. Despre soțul ei vorbea mult și cu dragoste. El îi dăduse porecla asta care mie-mi suna tare misterios. Știa să ghicească în cafea, dar doar pentru persoanele care-i erau simpatice. Nu cerea bani pentru asta. Probabil că o făcea din plăcere și ca să se simtă mai puțin singură. Pentru mătușă-mea avea o mare simpatie, așa că o vizitam pe Ninaki destul de des.Read more…
Promoția 1992
Am emoții, emoții foarte mari. De parcă aș fi din nou în clasa a noua și la prima oră scriu teză la mate. Iar Jirel vine cu niște subiecte așa de alambicate, că nici măcar nu știu să le citesc, darămite să le mai și rezolv. Mă ajută să mă simt ca în clasa a noua și mirosul, și felul în care cade lumina pe coridorul acestei clădiri impozante, de la începutul secolului trecut. Și balustrada de lemn e neschimbată, și treptele pe care acum nu le mai urc în fugă, ci cu pas măsurat. Aceleași coridoare pe care tremuram că o să mă asculte după ce n-am învățat, că o să mă prindă după ce am chiulit, că o să mă ignore după ce m-am îndrăgostit. La urma urmei, aș putea să fac stânga-mprejur și să plec. Nu m-a văzut nimeni, deci pot să mă întorc în apartamentul impersonal pe care l-am închiriat prin booking, să îmi strâng bagajele și să îmi părăsesc (pentru a câta oară?) orașul natal. Și pe când stau în cumpănă și nu știu ce să fac, mă ajunge din urmă D. Nu mai pot să fug, apăs pe clanță și intru. În amfiteatru sunt deja destul de mulți adulți pe care la prima vedere nu-i recunosc. Stau și ei cam stingheri și par la fel de speriați ca mine. Dar e suficient un gest, un zâmbet, o privire aruncată peste umăr ca să ne recunoaștem. untem noi, cei cu frunțile incandescente, așa cum declama o poezie de Petre Ghelmez, la modă pe vremea adolescenței noastre. Noi, cei care am venit să sărbătorim 30 de ani de la absolvirea liceului Gheorghe Munteanu Murgoci din Brăila. Promoția 1992.Read more…
Doina Gecse-Borgovan: TANTI ANI
Amintirea lui Tanti Ani m-a pocnit de-a dreptul de dimineaţă, fără să-mi dau seama de ce. Era şefă de unitate la librăria din cartierul copilăriei mele, Marna. O librărie nouă, deschisă la parterul unui bloc nou şi el, construit peRead more…
Mi-e dor să fiu răcită cobză
Ochiurile din farfurie par prinse într-un dans. Se apropie, se îndepărtează, se leagănă, se rotesc. Am pus un miez de pâine în mijlocul gălbenușului, dar n-am putere să întind mâna și să-l bag în gură. Durerea de gât de ieri seară a devenit insuportabilă. Nu pot înghiți deloc și mă simt sfârșită. Sunt convinsă că de la Vecinu’ Costică mi se trage. El mi-a dat ieri o bucățică de covrig uscat, care m-a zgâriat pe gât. Zgârietura aia e de vină. Tot pe masă în fața mea e cocoșul jumulit de pene și pârlit la flacăra gazierei. Așteaptă să fie băgat în oală la fiert. Cu el așteaptă și Tanti Neculina să termin de mâncat. Mă tot îndeamnă să mestec mai repede, dar vocea ei ajunge la mine ca un murmur îndepărtat. Nu-mi place să stau la Tanti Neculina, deși din când în când ai mei mă îndeamnă să dorm la ea o noapte sau două ca să-i țin de urât. Când se deschide ușa și în bucătărie intră Bunică-mea, un val de căldură recunoscătoare mă cuprinde. Îmi spun că atâta o să plâng și o să jelesc până când o să i se facă milă și-o să mă ia acasă. Read more…
Ritual de început anotimpul
Prietena mea e cu 4 ani mai mare, deja elevă de liceu. E modelul meu în toate: stil vestimentar, relații romantice, gusturi culinare, sporturi practicate. Îmi place cel mai mult să rămân peste noapte la ea acasă și sunt puține week-end-uri în care nu dormim împreună. Ieșim la alergat, jucăm badminton, ne bălăcim în Dunăre, dar cel mai mult îmi place că seara îmi citește. Micuța Dorrit, Verișoara mea Rachel, Rebecca, Cișmigiu et. Comp, Pânza de paianjen. Îmi citește și cărți pe care probabil că ai mei nu m-ar lăsa să le citesc, cărți de oameni mari. Îmi plac serile în care ne băgăm în pat împreună, iar ea îmi citește pasajele preferate, ori pur și simplu continuă cu voce tare de la pagina la care a rămas. Încerc să ghicesc ce s-a întâmplat înainte și ascult răbdătoare. Pentru că știu că momentul cel mai fain abia apoi urmează: câteva pagini din ”Fiul risipitor” de Radu Tudoran. Romanul ei preferat. Care între timp a devenit și al meu. Un fel de desert pe care nu ni-l refuzăm, deși e târziu și ar trebui să dormim de mult. Citim mereu aceleași pasaje: drumul cu trenul spre mare, apartamentul prăfuit din București, câinele ciobănesc ce nu se adaptează traiului în oraș, plaja pustie la început de toamnă. Citim și prietena mea mă întreabă: așa-i că-i foarte frumos?Read more…
Când împachetezi o copilărie
La câțiva ani după ce Tata a murit, Mama a decis că e momentul să se mute la Cluj și am scos la vânzare apartamentul unde-mi petrecusem o parte din copilărie și toată adolescența. Prin mutări mai trecusem în viața mea, însă era pentru prima dată când trebuia să sortez și să împachetez tot ce reprezentase viața noastră în trei în apartamentul de pe malul Dunării. Și pentru că nu puteam să transportăm totul la Cluj, trebuia să decid ce arunc și ce păstrez. Haine, perne, cuverturi, oale, pahare, farfurii, albume cu fotografii, saci de cărți, toate învelite în ziare, etichetate, băgate în cutii, sau lăsate în urmă. Netrebuincioase. Prea vechi. Prea lipsite de importanță. Ușor de abandonat. Tata fusese o persoană grijulie și ingenioasă. Avea imaginație și îndemânare, așa că punea deoparte ceea ce eu aș fi considerat fleacuri, dar pe care el știa să le refolosească: repara, improviza, construia obiecte casnice din tot felul de resturi, iar rezultatul era de fiecare dată spectaculos. Păstra în cutii etichetate minuțios cabluri, robineți, șuruburi, bucăți de material, obiecte vechi, cutii, capace, borcane, așezate ordonat pe rafturi în boxa noastră de la subsolul blocului. Tot el pusese deoparte colecțiile mele de reviste și almanahuri Cinema, legate cu sfoară pe ani. Read more…
Doina Gecse-Borgovan: DE CE MI-E CÂND MI-E DOR
Cofetăria Corso era raiul pe pământ în Brăila copilăriei mele. O clădire veche, boierească, oglinzi mari în care mă maimuțăream până când așteptam să-mi fie adusă la masă prăjitura. Mirosul care se strecura printre ușile batante ale laboratorului, aflat chiarRead more…
Unde sunt microbii de altă dată
Tatăl Simonei lucra în construcții undeva pe afară. În Libia, dacă nu mă înșel. Venea foarte rar acasă, cam o dată pe an, dar atunci era sărbătoare. Aducea tot felul de bunătăți, ciocolată, napolitane cu cremă de cafea, bomboane mari și mici, dar parcă de nimic nu ne bucuram mai tare ca de gumele de mestecat cu suprize, Tipi Tip. Tipi Tip era un pitic năsos și cu ochelari a cărui limbă nu o înțelegeam, dar asta conta prea puțin. Desfăceam tacticos ambalajul, cu grijă să nu îl rupem cumva, și ne uitam cu un soi de evlavie la pătrățica de gumă, care avea niște șanțuri adânci imprimate pe o parte. Surprizele erau de regulă benzi desenate cu texte pe care nu le știam citi. Dar erau atât de colorate și frumoase, că petreceam ore în șir analizându-le. Și încercând să ghicim ce-și spun Tipi Tip și nevasta lui, o doamnă cu ochelari rotunzi și gura pungă, exprimând o veșnică acreală. Momentul când în sfârșit te simțeai pregătit să bagi guma de mestecat în gură era amânat multă vreme, pentru ca plăcerea să nu se termine cu una cu două.Read more…
După borș
Perimetrul în care eram liberi să ne mișcăm era clar delimitat, cu granițe care nu puteau fi încălcate sau negociate. Nu aveam voie să părăsim curtea blocului decât însoțiți de un adult. Exista o singură situație când se făcea excepție de la regulă: momentul în care una dintre bunici constata că s-a terminat borșul din frigider. Primeam atunci o plasă de rafie în care era sticla goală de lapte cu capac de plastic și o monedă de 3 lei pe care o țineam strâns în palmă. Să nu ne scape cumva atunci când porneam spre borșăreasă sărind într-un picior. Aveam două opțiuni: fie o luam în dreapta, spre Dunăre, pe o străduță cu bolovani pe care trebuia să pășești cu grijă ca să nu-ți spargi capul sau să nu scapi sticla. Nu era varianta noastră preferată, mai ales că pe acolo tot timpul scăpa dintr-o curte un câine lățos și nervos care sărea să ne muște de glezne. Borșăreasa nu era nici ea amabilă, ne ținea la poartă și ne privea pe sub niște sprâncene stufoase, fără ca măcar să răspundă la salutul nostru cu mai mult de un mormăit. A doua opțiune era în direcția opusă, pe strada Împăratul Traian, foarte aproape de centru. Borșăreasa noastră preferată era o bătrânică mărunțică și uscățivă,Read more…
Telefonul cu fise
A trecut deja o lună de când Clujul s-a reumplut de studenți. Pentru că locuiesc foarte aproape de căminele din Observator, mă întâlnesc în fiecare zi cu ei. Cel mai adesea în autobuz. Pe cei din anul I îi depistez imediat. Sunt timizi, retrași, ușor neliniștiți. Încă nu știu precis la ce stație trebuie să coboare și se uită pe geam, nu în telefon. Duminica seară vin de la gară, cărând bagaje grele în care se ciocnesc borcane de zacuscă și de gem. Mulți vorbesc la telefon cu părinții. Zilele trecute o fată se conversa cu maică-sa probabil. Îi spunea că a răcit și întreba ce medicamente ar trebui să-și cumpere de la farmacie. Alții cer rețete de mâncare, întreabă cum se fac vinetele pane și pastele cu ciuperci. Povestesc primele impresii de la cursuri, despre profesori și despre cum s-au gândit să se organizeze pentru sesiunea din iarnă. Îmi place să-i privesc și să-i ascult, îmi aduc aminte de anii mei de studenție. În toamna asta s-au împlinit 30 de ani de când căram și eu de la gară până la cămin o geantă mare de fâș, pe care ai mei o burdușiseră cu mâncare. Dar pentru că Brăila mea natală era departe, făceam drumul spre casă destul de rar și-mi astâmpăram dorul vorbind la telefon.Read more…
Doina Gecse-Borgovan: INDIANUL HAI-ODATĂ
”Așa te-ar fi chemat, dacă te-ai fi născut printre amerindieni”, mi-a spus prietena mea Angi, după ce i-am povestit că într-o dimineață copilul mi-a spus cu milă-n glas: ”Mami, altceva în afară de hai odată nu știi să spui?”. AmRead more…
Toate casele suprapuse
Atunci când mătușa mea a murit am revenit în casa bunicilor să mă ocup de înmormântare. Casa în care fusesem primită mereu cu bucurie și cu foarte multă dragoste. Locul în care mi-am petrecut cea mai mare parte din copilărie. De fapt, până pe la 10 ani am locuit mai mult cu bunicii decât cu ai mei. Era pentru prima dată când acolo nu mă aștepta nimeni, când am descuiat ușa de la intrare cu cheia lăsată în vecini. Și cel mai greu de suportat mi s-a părut liniștea, lipsa zgomotelor. Umblam din cameră în cameră deschizând și închizând dulapuri, mirosind, căutând să regăsesc spațiul care pentru mine a fost mereu primul acasă. Ușa de la cămară trebuia împinsă cu genunchiul ca să se închidă și pocnea sec. De câte ori o auzeam știam că bunica gătește, bagă și scoate oale, borcane și cutii. Și mi se părea că simt miros de vanilie și gust de orez cu lapte.Read more…