ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
La cîteva zile distanţă, întîmplarea face că am văzut două filme antagonice. “Walesa, omul speranţei”, în regia lui Andrzej Wajda, prezintă ascensiunea pas cu pas a unui umil electrician de la şantierele navale din Gdansk spre glorie. El nu eRead more…
În pragul unui an nou, se obişnuieşte a se face o trecere în revistă a celor petrecute şi trăite în anul care se sfârşeşte. Noi avem privilegiul de a începe anul de două ori : o dată toamna, conform calendaruluiRead more…
În pragul unui an nou, se obişnuieşte a se face o trecere în revistă a celor petrecute şi trăite în anul care se sfârşeşte. Noi avem privilegiul de a începe anul de două ori : o dată toamna, conform calendaruluiRead more…
Este de-acum un lucru comun să vorbim despre performanțele cinematografiei românești din ultimele două decenii, multe dintre ele recompensate cu premii, inclusiv la Cannes și la Berlin. După 1989, arta cinematografică românească pur și simplu s-a descătușat, regizorii venind cuRead more…
Ediția cu numărul 54 a Festivalului internațional al filmului de la Karlovy Vary a început pe cunoscuta melodie Cha ba da ba da. Suport muzical al unui montaj cu Un alt bărbat și o altă femeie. Refrenul avea să fie reluat și în seara închiderii. Neobișnuit pentru un mare festival. După cum neobișnuiți au fost și cei aflați dincolo de sintagma transferată din titlul faimosului film al lui Lelouch. Nu erau două vedete ci, pur și simplu, Bărbatul și femeia care, acum 25 de ani, au relansat festivalul, după ani de presiuni politice, l-au proiectat pe orbita regăsirii: Eva Zaoralova și Jiří Bartoška. Ea- critic de film, numită director artistic și selecționer. El – actor, acum președinte. Festivalul din acest an a omagiat cei 25 de ani ai unui cuplu profesional de excepție, care a preluat conducerea unei manifestări stagnante ce și-a regăsit, în libertate, calea unei identități moderne. Soarta putea fi întoarsă din drum, nu însă și numărătoarea. A trebuit să ne obișnuim cu ciudata matematică: deși s-a născut în 1946, deci odată cu festivalul de la Cannes, KVIFF, cum îl recomandă inițialele, a ajuns abia la ediția a 54-a. Și-a făcut repede loc pe hartă, drept care, în 1956, Federația internațională de specialitate (FIAPF) l-a inclus, în ierarhia sa, în clasa restrictivă festivalurilor de categoria ARead more…
Am ales pentru cititorii publicației Baabel câteva personalități care au dominat muzica ușoară și folkul german în ultimele decenii. Ovationați de zeci de mii de spectatori care au umplut până la refuz sălile de spectacol sau admiraţi de alte zeci de mii care ( la fel ca mine) le-au vizionat clipurile pe youtube. Am ales din Google numai câteva personalități care au dominat scena muzicală germană: Heino, cehul Karel Gott, Helene Fisher, Florian Silbereisen, din Elveția, Beatrice Egli și Melanie Oesh, Nicole și celebrul olandez Andre Rieu. Criteriile de selecționare au fost succesele relatate de mass media, premiile, valoarea câștigurilor (!) și numărul de discuri vândute. Trebuie să adaug un element subiectiv: am ales exclusiv interpreții și melodiile care mi-au plăcut!Read more…
Acum câteva zile am trecut strada, ca să ajungem la cinematograful ”de cartier”, aflat la 20 pași de casa noastră. Filmul se anunța interesant, dar după cum o să vedeți…Dar să nu încep cu sfârșitul ci, așa cum se obișnuiește, cu începutul. Eroul principal al filmului e un tip foarte întreprinzător, dominant, familist. Are vreo 5 copii și o nevastă iubitoare. Individul are o funcție de răspundere și probabil foarte bine plătită, pentru că primele 10-15 minute ale filmului descriu cu lux de amănunte atmosfera în care trăiește familia în cauză. Nu e lux, dar fără discuție e bunăstare. O casă spațioasă, grădină, un mic bazin de înot, dar mai ales femei și bărbați care slujesc în casă. Ei fac de toate: curăță, spală, gătesc, îngrijesc de grădină până și de cizmele proprietarului, dar ceea ce impresionează în film e că niciunul dintre ei nu scoate o vorbă. Ei primesc ordinele și le execută, cu pricepere și în liniște. Viața se desfășoară într-o atmosferă calmă, o viață de familie care poate provoca oricui o senzație de invidie. Plăcuta și liniștita viață de familie este întreruptă când soțul e avansat, primește o funcție mult mai importantă, doar că familia va trebui să se mute mai aproape de noua lui funcție. Multe amănunte despre modul în care eroul filmului se achită de noile sale sarcini nu primim, dar e clar că tipul e de mare succes, pentru că el își va schimba din nou funcția, căpătând o sarcină extrem de importantă, de interes național, care trebuie dusă la bun sfârșit fără întârziere. Acțiunea se petrece în Polonia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și anume la Auschwitz.Read more…
Suntem în săptămâna „şcolii altfel” şi filmul Oanei Giurgiu care rulează la cinema Victoria din Cluj se potriveşte perfect acestui concept, fiind, de fapt, o lecţie surprinzătoare şi incitantă, limpede şi captivantă, adresată celor care doresc să afle mai multRead more…
De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu. Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti. Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.Read more…
Am fost coleg de facultate cu un ”găzar”, Ștefan/Fănică Prahoveanu, revenit în Ploiești după terminarea facultății. După ce am plecat în Israel, n-am mai fost în legătură, din considerente cunoscute. Legătura dintre noi s-a reluat, mult amplificată, abia după evenimentele din decembrie 1989. Zilele trecute Fănică mi-a trimis un bilet electronic, cu acces online şi live, la un spectacol al Filarmonicii “Paul Constantinescu” din Ploieşti. Era un recital de poezie şi jazz cu Claudia Motea şi Lucian Sabados care avea loc în 4 iunie 2021, sub genericul: “Te-ai gândit vreodată?”. Fănică îşi argumenta invitaţia astfel: una dintre protagoniste este actrița Claudia Motea, dumneaei fiind și autoarea cărții “Shalom, Israel”! Mie mi-a plăcut cartea; ți-o expediez prin poștă. Apropo, să știi că patronul spiritual al Filarmonicii ploieştene, compozitorul Paul Constantinescu, e tot de origina evreiască.Read more…
De mult îmi doream să văd spectacolele teatrului evreiesc de la New York, mai ales că Abraham Goldfaden și-a trăit o mare parte din viață aici unde este şi înmormântat. Desigur, tot aici au loc cele mai mari spectacole pe Broadway, faima multora depășind granițele Statelor Unite și atrăgând turiști din toată lumea care adesea vin la New York doar că să vadă un anume spectacol, fie el și la matineu. Dar nu despre acestea doresc să povestesc, ci despre un spectacol care m-a atras prin titlul său, Bashevis’s Demons, și mai ales prin numele de pe afiș: Moshe Yassur, Beate Hein Bennett, Shane Baker și Miryem-Khaye Seigel. Pe regizorul Moshe Yassur îl știu demult (de mult), montările sale de la Teatrul Evreiesc de Stat precum Tangou Final, Întelepții din Helem, Fericirea furată și Ghimpl Netotul mi-au rămas în memorie peste ani. Celelalte nume mi le amintesc de la TES FEST, un festival care, constat cu bucurie, a devenit destul de cunoscut în rândul celor care iubesc teatrul idiș: actori, regizori, scenografi sau simpli spectatori din întreaga lume. Iar numele lui Bashevis Singer, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul în anul 1978, îmi era cunoscut prin cărțile sale care au fost traduse și publicate la București la editura Hasefer.Read more…
De lunea Paștelui catolic butonam televizorul să găsesc ceva de văzut. (Am constatat că, de obicei, sâmbetele, duminicile și în zilele de sărbătoare nu prea sunt programe ca lumea). Era seara pe la zece, am un principiu adoptat de multeRead more…
Marți, 10 septembrie 2019, ora 19.00, Auditorium Maximum al Universităţii Babeş-Bolyai. Publicul meloman clujean s-a adunat în număr mare pentru a asculta recitalul uneia dintre cele mai renumite şi îndrăgite pianiste contemporane: Elisabeth Leonskaja care – consecventă ataşamentului faţă de Festivalul George Enescu – şi în acest an a venit să concerteze în România. Uşa din spatele scenei se întredeschide, urmează un moment de aşteptare încordată, după care îşi face apariţia artista supranumită „Leoaica Pianului” sau „Antidiva”. Privesc femeia matură cu mers elegant, îmbrăcată într-o rochie cu imprimeu roşu-cardinal pe fond negru şi o mantie neagră, fluidă, care-i conferă un aer regal. Întreaga ei făptură este dominată de un surâs cuceritor şi suveran. Surâsul emblematic al Elisabethei Leonskaja a rămas acelaşi, în ciuda trecerii anilor, deceniilor. Cred că mă număr printre foarte puţinii spectatori clujeni (sper să nu fiu chiar singurul) prezenţi în aceeaşi sală (pe atunci Sala Mare a Casei Universitare) la concertul laureaţilor Concursului Enescu, ediţia 1964. Tânăra de 18 ani, cu aer adolescentin, îmbrăcată într-o încântătoare rochiţă de dantelă (eu mi-o amintesc de culoare bleu, dar putea să fi fost albă sau roz), a cucerit publicul atât cu interpretarea desăvârşită a Concertului nr. 2 de Rachmaninov. Read more…
Nu știu cum se face, dar titlul, un împrumut din șirul avântatelor afirmații ale directorului artistic, Thierry Frémaux, parcă verifică – pentru a câta oară? – cunoscuta zicere: “Ai grijă ce-ți dorești, s-ar putea să se împlinească”. Chiar așa a fost. Cel puțin două legende se vor adăuga istoriei – mereu concurate de mitologie – a festivalului, văzut ca cea mai importantă manifestare cinematografică a lumii. Din nou, nu știu cum se face, dar s-a nimerit ca ambele întâmplări, istorice sau de pomină, cum vreți să le spuneți, să se petreacă la final, pentru a evoca și ele, de data asta în cheie cultă, dictonul potrivit căruia “Sfârșitul încununează opera”. Dezastrul a năvălit ex-abrupto, de îndată ce președintele juriului, Spike Lee, a prins să glăsuiască, anunțând, fără să ezite, la Palme d’or… de la bun început. Până să izbutească biata gazdă, maestra de ceremonii, Doria Tillier – pentru prima oară în acest difcil rol – să-l întrerupă, lumea bună, invitată la ceremonia de închidere din sala Lumière, și lumea jurnaliștilor care urmăreau din altă sală transmiterea spectacolului, au prins cine este marele câștigător. Primii, invitați distinși, s-au făcut că nu aud, probabil, pentru a nu strica atmosfera. Noi, dincolo, muream de râs, văzându-l pe bietul Spike Lee buimac, pierdut, neînțelegând de ce a greșit, din moment ce maestra i-a spus, în engleză,” Mister President, the first film to be announced is.. ” Oarecum anesteziați de neașteptatul prilej de veselie, criticii, ziariștii nu au mai primit ca pe o lovitură strigarea, cu o inutilă voce de tunet, a beneficiarului Palme d’ or: Titane de Julia Ducournau. Zvonurile, bănuielile, presupunerile circulă repede la Cannes, uneori chiar înainte să înceapă, iar de-a lungul zilelor ele înfloresc. Iubitorii speculațiilor de tot felul au lansat ideea, de altfel nu lipsită de temei în atmosfera ideologizantă de astăzi, cum că premiul suprem va reveni musai unei femei, la capătul a 23 de ani câți au trecut de la primul Palme d ‘or câștigat de o regizoare: australianca Jane Campion, în 1993, cu splendidul Pianul.Read more…
Cu un an în urmă, în martie 2024 Oppenheimer câștiga Oscarul pentru cel mai bun film, alături de încă șapte statuete, recompensând echipa care a realizat această peliculă de peste trei ore, nu ușor de urmărit. Cum lumea a văzut-o, nu este cazul să intrăm în detalii, menționăm doar că eroul a fost numit „părintele bombei atomice” și datorită lui Japonia a capitulat, încheindu-se astfel cel de-al Doilea Război Mondial. Că acest lucru s-ar fi putut întâmpla și fără bomba atomică este dilema care frământă de atunci generații întregi de pacifiști de toate categoriile, inclusiv oamenii de știință care au creat-o, și aici îl includem și pe Oppenheimer. Este adevărat, a fost o „performanță” cu conotații negative, dar pe de altă parte, în timpul cercetărilor legate de noua sursă de energie ”curată”, s-au înregistrat uriașe progrese în fizica atomică. Istoria bombei atomice nu se limitează la fabricarea acestei arme letale ci, paralel, au fost descoperite alte calități și posibilități de întrebuințare pașnică a energiei nucleare, o mare contribuție revenind oamenilor de știință evrei emigranți care au format grupul de bază al cercetătorilor. Politica antisemită manifestată după Primul Război Mondial în Germania și în alte țări din Europa Centrală și de Est i-a obligat pe acești cercetători geniali să se refugieze din țările lor, mai ales în Statele Unite. Acum, când citesc despre marele succes al unui alt film american, cu mari șanse să câștige Oscarul (deocamdată s-a oprit la Globul de aur), Brutalistul, nu pot să nu fac niște analogii. Recunosc, deși am vârsta pe care o am (nu spun cât), niciodată nu am auzit despre acest curent arhitectonic foarte popular după cel de-al Doilea Război Mondial. Denumirea provine din sintagma franceză beton brut, dar la originea ei ară arhitectura constructivistă din anii1930 a mișcării Bauhaus. Read more…
A fost cu totul întâmplător că filmul ”Fiul lui Saul”, al regizorului maghiar –evreu Nemes Jeles László a fost prezentat la Cannes și a câștigat un prestigios premiu – Marele premiu al Festivalului – care, ca importanță urmează distincției ”PalmeRead more…
Mostra del cinema (titlul inițial al celui mai vechi festival de film din lume) cu numărul 76 a început cu un scandal și era cât pe aci să se termine cu un altul. În ceea ce privește primul incident, cu deosebire nefericit, directorul Alberto Barbera și-a făcut-o, ca să spun așa, cu mâna lui. Omul (critic de film de meserie) care, în timpul mandatului său, adică în ultimii patru ani, a ridicat festivalul de la Veneția cu câteva clase, devenind astăzi invidiat, fățiș sau mai pe ascuns, a fost criticat de protagonistele diferitelor mișcări feministe atât de la modă, astăzi, pentru slabul său atașament pentru genul feminin existent pe harta cinematografică a lumii. Mai exact, pentru că în selecția sa oficială, cu precădere Competiția, coloana vertebrală a unei ediții, numărul femeilor -regizor nu acoperă nici pe departe degetele unei mâini. Degeaba a detaliat el situația de fapt a raportului autor-autoare din lume, dacă ținem seama de criteriul suprem, calitatea. După opinia lui – și nu văd cum ar putea fi contrazis – a include peliculele femeilor-regizor în competiție doar de dragul egalității între sexe, ar fi o jignire adusă doamnelor. Dacă nu trebuie să le atingi nici cu o floare, de ce să le ofensezi cu un loc în program obținut în virtutea unei defectuoase înțelegeri a democrației. Pentru a se spăla de păcatele sale, directorul a ales, anul acesta, două nume feminine în competiție dar, mai ales, a numit în fruntea juriului internațional un președinte-femeie, și încă una cu orientare sexuală diferită, pentru a-și afirma totala sa open minded, pe Lucrecia Martel, copleșită cu laude. Alberto Barbera (pentru care, nu ascund, am o afecțiune specială, cimentată de preocupări profesionale comune, a scris o carte despre Truffaut) nu bănuia că și-a băgat pe dracul în casă. Read more…
Trebuie să recunosc că am vizionat cu o oarecare neîncredere acest film regizat de Oana Giurgiu şi prezentat în premieră mondială la Cluj, în cadrul TIFF 2021. Eram curioasă de viziunea unei echipe tinere asupra evenimentelor, prea puţin cunoscute, petrecute în urmă cu peste 75 de ani, ai cărei martori nu mai sunt în viaţă. În acelaşi timp – numărându-mă printre cei care cunosc o parte a poveştii, nu numai din cărţi şi filme, ci şi din gura unor martori şi participanţi – eram temătoare în ceea ce priveşte înţelegerea şi redarea credibilă a întâmplărilor reale ai căror protagonişti (unii dintre ei pieriţi în misiune) erau tineri kibuţnici din Palestina aflată sub mandat britanic. „Spionii de ocazie” nu erau deloc spioni, ci tineri sionişti (nepregătiţi pentru astfel de acţiuni) care s-au oferit voluntar să fie paraşutaţi în ţările Europa de Est, aliate Germaniei naziste, pentru a ajuta la salvarea militarilor aliaţi aflaţi în detenţie şi a organiza rezistenţa locală împotriva naziştilor. Filmul m-a captivat şi l-am urmărit cu sufletul la gură. Practic, nici nu mi-am dat seama că o mare parte din acţiune este reconstituită cu ajutorul actorilor care „jucau în fotografii”.Read more…
Nu mi-a fost greu să-i număr pe spectatori. Ne aflam 11 persoane în sala cinematografului, cinci din totalul biletelor le cumpărasem chiar eu, membrilor familiei. Două proiecţii, într-un oraş suedez de mărime mijlocie, cu universitate, teatre, sală de concerte şi toate cele necesare unui nivel de cultură rezonabil, în săptămâna decernării Premiului Oscar, la care realizarea, Fiul lui Saul, a fost distinsă cu premiul pentru cel mai bun film străin..Read more…
Casa Universitarilor, gazdă a Orchestrei Filarmonice din Cluj, a fost legată de viața mea începând din copilărie, continuând cu anii de liceu, facultate, etc., până la emigrarea în Israel. NU voi uita niciodată concertele educative matinale de duminică, având la pupitru pe maeștrii Antonin Ciolan, Emil Simon, cu explicații prezentate de talentatul profesor Guttman, directorul Liceului de Muzică din Cluj. Am avut norocul, alături de mulți alți melomani, să-l ascult pe Sviatoslav Richter, Igor Oistrach, Leonid Kogan, Rudolf Kerer, Emil Gilels, Radu Lupu și alți ariști vestiți. Pe lângă mulți alți dirijori, precum Mircea Cristescu, Janos Ferencsik, etc., cea mai adâncă impresie mi-a lăsat-o Kiril Kondreașin, dirijorul Orchestrei Simfonice din Moscova, cu un concert Beethoven de neuitat. Îmi amintesc că s-a cântat Simfonia a VII-a, opera mea muzicală preferată, care mă emoționează și azi. Am fost martor la transformarea impresionantă a lui Erich Bergel în plină zi, dintr-un simplu flautist în cel care avea să devină unul din cei mai virtuoji dirijori ai filarmonicii clujene. (Erich Bergel a terminat Consevatorul de Muzică Gheorghe Dima din Cluj, studiind nu numai flautul și orga, ci și dirijatul. Din diverse motive nu a fost promovat la pupitrul de orchestră, rămânând flautist. Evenimentul descris, în care Bergel apare pe neașteptate în rolul de dirijor, a fost absolut întâmplător. Maestrul care trebuia să dirijeze s-a îmbolnăvit și ca să nu se anuleze concertul, cineva din conducerea instituției și-a amintit de Erich Bergel…) Read more…