ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
La cîteva zile distanţă, întîmplarea face că am văzut două filme antagonice. “Walesa, omul speranţei”, în regia lui Andrzej Wajda, prezintă ascensiunea pas cu pas a unui umil electrician de la şantierele navale din Gdansk spre glorie. El nu eRead more…
În pragul unui an nou, se obişnuieşte a se face o trecere în revistă a celor petrecute şi trăite în anul care se sfârşeşte. Noi avem privilegiul de a începe anul de două ori : o dată toamna, conform calendaruluiRead more…
În pragul unui an nou, se obişnuieşte a se face o trecere în revistă a celor petrecute şi trăite în anul care se sfârşeşte. Noi avem privilegiul de a începe anul de două ori : o dată toamna, conform calendaruluiRead more…
La vârsta de 31 de ani, în perioada când lucra ca dactilografă la staţia de radio finanţată de statul german, Brunhilde Pomsel a fost contactată de o persoană care i-a inspirat încredere, propunându-i un loc de muncă la Ministerul Propagandei. Fiindcă postul era bine plătit, iar biroul se afla pe celebrul bulevard Unter den Linden, în elegantul centru al Berlinului, femeia n-a stat prea mult pe gânduri înainte de a accepta generoasa ofertă. Astfel a devenit Pomsel secretara personală a lui Joseph Goebbels, cel care stătea în fruntea instituţiei. Întrebările pe care şi le pune acest filmdocument, realizat de trei tineri cineaşti din Austria şi Germania, precum şi întrebărilor celor care îl urmăresc mi se par deosebit de actuale (ştiu mă repet) şi mărturisesc că nu multe din producţiile aparţinătoare genului reuşesc pomenita performanţă, chiar dacă acesta pare să le fie ţelul.Read more…
Prezentele rânduri au ca obiect câteva melodii de succes care au fost asociate în mod eronat cu hitlerismul, dat fiind că în Al Doilea Război Mondial propaganda nazista le-a difuzat sistematic pentru trupele Wermachtului. Mă refer la melodiile “Fliegermarsch”, „Alte Kameraden”, „Škoda Lásky” (Rosamunde) şi “Lilli Marlene” compuse şi interpretate în Cehia, Polonia sau Germania, mult timp înainte de apariția nazismului. După război melodiile a fost repuse în valoare de interpreți celebri cum ar fi Karel Gott, Heino, Marlene Dietrich sau mari muzicieni ca James Last și André Rieu.Read more…
Îmi plac foarte mult oamenii care fac ca lucrurile să pară ușoare. Nu sunt foarte mulți, dar ei au puterea să-ți arate că, bătând din palme și fluierând, lucrurile pot fi duse la un bun sfârșit care, uneori, este chiar magistral. Ei trag după ei pe mulți alții, îi găsesc pe cei capabili să-i ajute, coagulează idei și metode și insuflă credința că totul este posibil. Ei sunt oamenii care îmbrățișează principiul drag mie, conform căruia „dacă dorința e destul de puternică, se va găsi o cale”. Un astfel de om este Alexandru Badea, tenorul născut la Oradea, cu o carieră splendidă în Europa și în lume, care din 2016 este directorul artistic al unui unui festival orădean de mare succes, ajuns anul acesta la a cincea ediție. Festivalul se bucură de prezența, an de an, a unor mari personalități ale vieții culturale europene, sub cupola unor evenimente de cea mai înaltă calitate. Iată-ne, pentru câteva seri magice de vară, din nou în sala Teatrului Regina Maria din Oradea, spectatorii obișnuiți ai acestor momente de grație, oferite prin Festivalul European Music Open, căci așa l-a numit talentatul tenor. Read more…
În câteva săptămâni, când se vor deschide, în statiunea Pyeongchang din Coreea de Sud, Jocurile Olimpice de iarnă 2018, va fi pentru prima dată când o natiune a fost total exclusa din participare. şi nu o națiune oarecare, ci Rusia, cu o tradiție veche de a produce sportivi renumiți şi mulți campioni olimpici. Această decizie drastică a fost luată ca rezultat al unei investigații de mulți ani, la cel mai înalt nivel al Comitetului Olimpic Internaţional, care a stabilit că la precedenta ediţie a Jocurilor Olimpice de iarnă, de la Soci, Rusia, echipa rusă a fost avantajată, prin dopaj şi alte metode interzise, cu scopul de a aduce cât mai multe medalii ţării gazdă. Acestea nu erau rezultatul unor acțiuni individuale, ci inițiate şi promovate de conducerea federațiilor sportive ruse, sub controlul direct al guvernului de la Moscova.Read more…
Nu este o sarcină ușoară pentru mine să vernisez această expoziție de fotografie și să vă vorbesc despre imaginile expuse. Fotografia documentară poate surprinde deopotrivă stângăcia și stânjeneala, fățărnicia și adevărul, bucuria și întristarea, speranța și letargia, iar privitorul le poate descoperi cu ușurință pe toate acestea fără a avea nevoie de explicații sau interpretări. Mai ales în cazurile în care fotografiile au fost realizate de persoane cunoscătoare ale tainelor acestei profesii, oameni care știu exact misterele compoziției unei imagini bune, precum și pe ce anume trebuie să se concentreze. Cele spuse sunt valabile și se măsoară la fel și în cazul lucrărilor expuse aici de către László Adorjáni, Rareș Beuran, József Essig, Károly Feleki, András Kovács, Vasile Luca, Eugen Moritz, Remus Rusu și Géza Vass. Numai că în zilele în care aceste fotografii erau realizate, totul era diferit față de cum fuseseră cu o zi sau cu câteva zile mai devreme. Dacă ne uităm la lucrările expuse, putem observa imediat că de pe acestea ne privesc oameni dinamici, plini de speranță, bucuroși și gata de acțiune, oameni care în acele zile ale lui decembrie 1989 s-au angajat fără rezerve în revolta populară de mult și de către mulți așteptată în taină, precum și în evenimentele revoluționare produse într-o atmosferă devenită deodată fierbinte și care purta promisiunea schimbării soartei întregului popor.Read more…
Căutam în memoria mea uşor înceţoşată în acest moment al vieţii, un cântec interpretat dei Edith Piaf, care îmi crea senzaţia că ne învârtim, şi că iarăşi ne învârtim, în grup, pierzându-ne cumva identitatea. Dar nu-mi aminteam cu nici un chip numele acestuia. Cu o ultimă speranţă am scris pe Google: toutes les chansons d’Edith Piaf. Au apărut atunci o duzină şi ca la o loterie, “am tras” pe cel care mi se părea câştigător. Şi într-adevăr am nimerit: Această stare de spirit mi-a fost oferită, timp de ani de zile, de prezenţa la Haifa a frumosului festival de film. În cel mai pozitiv şi plăcut sens al versului: ”Emportés par la foule qui nous traîne, nous entraîne…Am fost unul dintre numeroşii spectatori, purtători de mască, din timpul zilelor celui de-al patrulea val de Corona. Publicul spectator este foarte divers, sunt persoane care vin din alte oraşe pentru perioada festivalului si locuiesc la hotel sau la prieteni. Există manifestări de stradă, cântăreţi, vorbitori, târg de meşteşugari şi chiar proiectii în aer liber, unde a ocupa un loc necesită a veni din timp şi uneori, chiar a intra în uşoare conflicte cu ceilalţi competitori, aici în Israel nu totdeauna politicoşi şi înţelegători. Nu sunt nici critic de film şi nu mă pot declara nici cinefil foarte avizat, dar vă asigur de o prezentare empirică a filmelor văzute, eventual adăugând unele impresii culese din surse de pe Internet.Read more…
Formaţia poartă numele unor generoşi filantropi, reprezentaţi prin fundaţia Adriana şi Martin Sternin. Începând cu anul 2010 – dată ce coincide în mod fericit cu anul în care Trio Sternin a şi fost lansat – fundaţia şi-a propus să urmeze un obiectiv de interes central: educaţia. Şi a făcut-o pe mai multe căi, nu doar cele muzicale; cu alte cuvinte, mecenatul Sternin nu se opreşte la muzică deşi, în acest caz special, o invocăm. O facem cu atât mai mult cu cât descoperirea talentelor muzicale deosebite o datorăm nu unui muzician, ci unui meloman cu ureche fină şi simţ al valorii privite în perspectiva formativă a dezvoltării tinerilor: inginerul Iancu Ţucărman; este cel pe care nici timpul, nici vremurile nu l-au „îndoit” şi nu l-au putut îndepărta de sala de recital sau concert. În Iaşii tinereţii sale, a constituit şi a cântat el însuşi într-o formaţie camerală, alături de colegii care au devenit ulterior mari muzicieni nu doar ai României, ci ai lumii: Mendi Rodan, Anatol Vieru… Oricât de neprietenoase au fost timpurile, Iancu Ţucărman a fost o prezenţă constantă la recitalurile sau concertele lui George Enescu, muzicianul nepereche pe care l-a cunoscut, având chiar ocazia să schimbe idei cu maestrul.Read more…
Adeseori, puţin obosit de dramatismul muzicii clasice sau de necazurile cotidiene mă refugiez – în faţa calculatorului, prin intermediul programelor youtube şi a unor căşti sau difuzoare fidele – în lumea mirifică a melodiilor relaxante care m-au fascinat nu o dată…Avantajul youtub-ului este faptul că mă scuteşte de drumul cu automobilul până la sala de spectacole, dificultățile parcării precum şi de situatia de a fi blocat câteva ore pe scaunul sălii respective… Pentru amatorii de muzică în limba franceză şi prezenţe feminine atrăgătoare, propun clipurile lui Patrick Sebastien cu admirabilele spectacole de Anul Nou, încheiate cu “Comment ca va”, 2012 şi “ Les Sardines”. Read more…
Din noiembrie 2021 se joacă la Teatrul de Stat din Oradea spectacolul cu titlul ”Eva Heyman”, la a cărei premieră nu am putut să iau bilet, așa încât abia acum câteva zile, la primul spectacol din ianuarie, am reușit să fiu și eu în public. A fost un privilegiu care îmi dă încrederea că acest an începe frumos, emoționant și bogat. Spectacolul îi îmbogățește pe cei care aleg să-l vadă, e o reușită atât teatrală, cât și din punctul de vedere al restituirilor istorice cuvenite, făcute în orice mod posibil și binevenite mereu. Éva Heyman a fost o fetiță evreică de 13 ani, din Oradea, care a primit în dar de ziua ei, în 13 februarie 1944, un jurnal de însemnări. Ca orice fetiță aflată la vârsta pre-adolescenței, ea este încântată de acest dar și își începe relatările cu mult entuziasm și încântare. Fără să știe și fără ca acesta să fi fost scopul ei, în cele aproximativ trei luni de însemnări, Éva conturează imaginea vieții ei zilnice. Aceasta se suprapune imaginii istorice a celor câteva săptămâni din primăvara anului 1944, de dinaintea deportării evreilor orădeni și bihoreni la Auschwitz, în timpul administrației horthyste din Ardealul de Nord.Read more…
Despre evenimentul care s-a derulat recent s-a scris în presă și sunt sigură că vor mai apărea multe reportaje importante, mai avizate și mai profesioniste decât le-aș putea reda eu. Pentru mine însă acest eveniment a avut o semnificație personală deosebită și de aceea voi scrie despre el în mod special. Încă din adolescență am cunoscut trupe itinerante de teatru evreiesc care treceau și prin orașul meu natal. Îmi amintesc că spectacolele aveau loc la „Casa Germană” (Deutsches Haus), unde chiria era foarte pipărată, dar nu exista altă sală. Artiști mari ca Dina König, Mișa Bernstain și mulți alții au trecut prin Câmpulung Moldovenesc. Aceste trupe se luptau cu mari lipsuri materiale și de multe ori se făceau colecte pentru ca artiștii să poată continua turneul. Chiar și decorurile le împrumutau de cele mai multe ori de la viitorii spectatori. Știam din presă despre marea artistă Sidy Thal din Cernăuți. La succesul ei a contribuit Jacob Sternberg, cel care a adus modernismul în teatrul evreisc în condițiile grele dinainte de război. Am fost un spectator fidel al Teatrului Evreiesc de Stat (TES) de la înființarea lui în 1948 și mai ales în anii în care soțul meu, Israil Bercovici, a foat secretarul literar al teatrului (1954-1982).Read more…
“Another Round, cel mai recent film în regia lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen în rolul principal, a fost selectat la cea de 73-a ediție a Festivalului Internaținal de Film de la Cannes și va ajunge în cinematografele din România la finalul acestui an”. O astfel de știre, de curând difuzată de societatea de distribuție, poate deconcerta pe cititorul neconectat la știrile de ultimă oră din frământata lume cinematografică a lunilor din urmă. A 73-a ediție a Festivalului de la Cannes? Care? Cel care ar fi trebuit să aibă loc în mai? Oricât ar părea de ciudat, delegatul general al celei mai importante manifestări cinematografice din lume, Thierry Frémaux, a spus răspicat săptămâna trecută: “Nu putem să spunem la revedere tuturor, ne vedem anul viitor”. După ce a ținut pe jar întreaga suflare a filmului de pe mapamond, interesată de soarta marilor festivaluri, în timp ce multe au lăsat drapelul jos în lupta cu pandemia, acceptând trista realitate a renunțării, a anulării edițiilor în curs, (Avignon, Locarno, Karlovy Vary), în timp ce Mostra venețiană, cel mai vechi festival cinematografic, încă se mai gândește asupra modalității exacte în care ar putea ființa întâlnirea de la Lido din septembrie, Thierry Frémaux și Pierre Lescure (președintele festivalului de la Cannes) au hotărât: ediția cu numărul 73 va exista, și nu în format virtual. În niciun caz. Ce-i drept, nici fizicește, ca să spunem așa, nu e posibil. Unde-i lege nu-i tocmeală. Restricțiile sunt restricții pentru toată lumea. Read more…
Dintre toate definițiile adunate de-a lungul timpului despre cel mai mare festival cinematografic al lumii, cea mai adecvată, dar și cea mai puțin măgulitoare, mi se pare a fi cea dată de John Boorman: “Cannes-l seamănă leit cu facerea unui film: este un amestec de artă și de bani, de stil și vulgaritate, de invidii și de compasiune, de mari speranțe și de existențe mediocre. Cine poate rezista unui astfel de cocteil”? Mă întreb ce anume i-ar adăuga, astăzi, cineastul englez, după ce, eliberată cât de cât de amenințarea lui coronavirus, manifestarea de pe Croazetă și-a sărbătorit cea de a 75-aniversare având drept fundal mental, oferit de toate televiziunile lumii, imaginile unui război ce avea loc nu la capătul lumii, ci într-un colț nu chiar îndepărtat al Europei. Știam că aveam să vedem, dincolo de competițiile tradiționale, proiecții speciale, fierbinți. ale unor filme născute în focul evenimentelor. Probabil că nu suntem niciodată pregătiți să facem față realității, dacă eu una, copil al generației celui de al Doilea Război Mondial, am avut candoarea să cred că festivalul își va mai reduce din intensitatea strălucirilor de o clipă, din zgomotul euforic al nepăsării. Am avut naivitatea să cred că poate nu vom mai asista, cel puțin pe termen scurt, la deșănțarea defileelor ad-hoc ale modei și ale uriașei sale mașinării mediatice. Mi-au încurajat speranțele, în prima seară, doamnele din juriu, Jasmine Trinca (Italia), Rebecca Hall (SUA), Noomi Rapace (Suedia), Deepika Padukone (India), excelenta gazdă a serii inaugurale, Virginie Efira (Belgia), atât de distinse în sobrietatea lor. Ca să nu mai spun cât de mult am avut sentimentul unei regăsiri de gânduri comune în momentul în care l-am ascultat pe președintele juriului, actorul Vincent Lindon: “S-ar putea ca toți să dansăm pe un Titanic”. M-am înșelat. Să fim realiști. Titanicul a rămas o splendidă ficțiune cu rol de avertisment, dar ficțiune. La sfârșitul celor aproape două săptămâni festive, m-am numărat printre cei care i-au dat din nou dreptate aceluiași Vincent Lindon, cel din seara închiderii, când vorbea de “indecența fericirii”. Aceasta este fatalitatea unui festival precum Cannes-ul, să fie indecent de fericit în asocierile lui contrariante cu ași ai tehnologiei vesele precum Tik Tok, recent partener, cu industria modei și marii ei proprietari. Cine-i poate rezista, vorba lui John Boorman? Read more…
“Rita” este un serial de TV danez modern, inteligent și provocator care se extinde pe trei sezoane și 24 de episoade, oferind în abundență un umor copios și provocând râsete în hohot cu o mulțime de surprize. De fapt, serialul urmărește îndeaproape voiajul unui fund de femeie spectaculos și magic cu așa o putere seductive încât e urmărit cu ochi holbați, fălci căzute, gâturi transpirate, respirație întretăiată, salivare abundentă și uneori cu distragere mentală. Pe deasupra, observatorii hipnotizați care urmăresc miracolul în mișcare legănată, mai pot observa și o “fisură” de penetrare a luminii prin spațiul creat de superba combinație a coapselor perfect conturate cu blugii foarte strânși și bine fixați. Exact cum se vede în reclamele de blugi cu modele de profesie, ale căror pulpe nu se ating la capătul de sus.Read more…
Institutul Internațional de Teatru sau ITI, cum era cunoscută această organizație în toata lumea, a fost înfiinţat în 1948 la Praga. Cu timpul centrul s-a mutat la Paris, unde era mai accesibil. Aceasta organizație a creat o platformă pentru a discuta și a rezolva probleme legate de – cum era de asteptat – teatru. Nu avea nicio culoare politică și nu făcea propagandă de niciun fel. Oameni de teatru, dramaturgi, regizori, actori din toate colțurile lumii se întâlneau o dată pe an, de fiecare dată în altă țară, pentru a se cunoaște și a dezbate probleme legate de repertoriu, stil de interpretare și pentru a aborda diferite probleme specifice artei dramatice. În 1963 congresul s-a ținut în Israel, la tânărul Teatru Municipal din Haifa, înființat cu doar 3-4 ani înainte, dar care raportase deja prestigioase premii internaționale cu producții precum Cercul de Cretă Caucazian de Bertolt Brecht, sau Rinocerii de Eugen Ionescu. Au sosit mulți delegați din toate colțurile lumii. Au venit din Franța, Anglia, Uniunea Sovietică și Statele Unite, ca să menționăm numai câteva țări. Din România au sosit doi delegați: cunoscutul actor Radu Beligan și regizorul de renume mondial Liviu Ciulei.Read more…
De multă vreme nu mai sunt o împătimită a cronicariatului muzical. L-am exersat cu pasiune nişte ani, atunci când, cele două rubrici săptămânale de la radio şi revistele de cultură la care publicam îmi impuneau o prezenţă continuă în sălile de concert – de regulă ale capitalei. După pragul anilor ‘80, când condiţiile s-au înăsprit de aşa natură încât interpreţii erau siliţi să cânte cu mănuşi tăiate în dreptul buricelor degetelor, când instrumentele se dezacordau de la frigul din sală, când clapele pianului “frigeau” de îngheţate ce erau, iar pe scenă numărul radiatoarelor electrice îl concura pe cel al pupitrelor, când publicul uitase să mai frecventeze “garderoba” încălzindu-se doar la aplauze sau suflându-şi în palme – abia atunci m-am declarat învinsă; am pus jos pana cronicarului pe care acum o ridic de plăcere, din când în când, doar cu ocazia vreunui eveniment ce se detaşează dintre atâtea oferte…Am probat recent acest sentiment, căruia i s-a adăugat şi unda de duioşie a unui binevenit remember: Iancu Ţucărman – omul a cărui pasiune a fost dintotdeauna muzica şi căutarea frumuseţii ei în sufletul tinerilor care, odată ajunşi la porţile măiestriei, merită investiţia capitalului sentimental, merită căutarea şi găsirea de Mecena care să le dubleze propria muncă şi efortul susţinut în şlefuirea talentului. Iancu – numit cu aceeaşi duioşie pe numele mic de toţi cei care l-au cunoscut sau i-au fost în preajmă decenii la rând – ştia cum să o facă.Read more…
Ciclul de filme întitulat Magyarok Romániában – száz év történelem [Maghiari în România – o sută de ani de istorie] prezintă istoria frământată a unui „secol scurt” – din toamna anului 1918 şi până în zilele noastre – plasând în centrul atenţiei cele întâmplate cu populaţia maghiară din Transilvania în acest răstimp de război şi de pace, de alternanţă a imperiilor şi succesiune a regimurilor politice democratice şi totalitare. Proiectul a fost conceput de istoricul Nándor Bárdi, care este și coordonatorul științific al întregul ciclu documentar, la cererea Fundației Pentru Școală http://iskolaalapitvany.ro. Conform conceptului original, fiecare film are alt scenarist, de regulă istoric, un bun cunoscător al perioadei respective. Astfel, episodul care prezintă perioada 1918-1920 este semnat de istoricul János Fodor, scenariul părții a doua, despre perioada interbelică, poartă semnătura lui Nándor Bárdi. Partea a treia – care prezintă evenimentele din Transilvania de Nord, în timpul celui de Doilea Război Mondial – îl are drept autor pe Tamás Sárándi, partea a patra – referitoare la maghiarii din Transilvania de Sud, în perioada 1940-44 – a fost realizată sub îndrumarea istoricului Béni Balogh. Următoarele episoade ale serialului sunt în curs de producție, ele vor trece în revistă perioada comunismului în trei părți: instaurarea, epoca Dej și epoca Ceaușescu. Istoricii responsabili de aceste episoade sunt: Zoltán Mihály Nagy, Stefano Bottoni și Zoltán Csaba Novák. Episodul final al ciclului se dorește a fi o trecere în revistă a principalelor evenimente derulate din decembrie 1989, până în prezent.Read more…
Filmul despre care vreau să scriu aici este ieșit din comun. N-am idee dacă acțiunea se bazează pe un fapt real, deși această posibilitate mi se pare veridică. Dar indiferent dacă se inspiră dintr-o realitate cumplită sau acțiunea e rodul imaginației, Horațiu Mălăiele (căci despre filmul său e vorba!) creează o capodoperă cineastă care merită a nu fi uitată. Citind mai multe despre această realizare, de care n-am știut nimic, nu numai pentru că de aproape o jumătate de veac nu mai sunt ”acolo”, ci și pentru că nimeni din prietenii și cunoscuții mei din România nu mi-a povestit de filmul lui Mălăiele, am înțeles că e vorba de o încercare, extrem de reușită, de a povesti ceva care reprezintă o bună parte din viața celor pentru care comunismul a venit ca o lovitură din care mulți nu au reușit să supraviețuiască.Read more…