ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
La cîteva zile distanţă, întîmplarea face că am văzut două filme antagonice. “Walesa, omul speranţei”, în regia lui Andrzej Wajda, prezintă ascensiunea pas cu pas a unui umil electrician de la şantierele navale din Gdansk spre glorie. El nu eRead more…
În pragul unui an nou, se obişnuieşte a se face o trecere în revistă a celor petrecute şi trăite în anul care se sfârşeşte. Noi avem privilegiul de a începe anul de două ori : o dată toamna, conform calendaruluiRead more…
În pragul unui an nou, se obişnuieşte a se face o trecere în revistă a celor petrecute şi trăite în anul care se sfârşeşte. Noi avem privilegiul de a începe anul de două ori : o dată toamna, conform calendaruluiRead more…
Spectacolul, se poate spune cu puţină exagerare, că a fost unul al tinereţii, cu un regizor, (Erwin Şimşensohn), un actor(Tudor Istodor) şi o scenografă (Irina Moscu) din generaţia tânără. Regizorul se află la cea de a doua premieră la TESRead more…
Văzută din fotoliile de acasă, “marea mesă catodică”, așa cum ironic numesc francezii noaptea Oscarurilor, pare să nu-și fi pierdut prea mult din aura vremurilor bune. Mai ales în ora de dinaintea marii ceremonii. Pe eternul și banalizatul covor roșu agitația, vânzoleala stârnite de sosirea nominalizaților, a vedetelor sunt aceleași, comentatorii specializți în astfel de întâmpinări sunt tot atât de guralivi, emoția reală sau jucată este la locul ei, chit că mai nimeni nu stă să asculte declarațiile invitaților, auzul fiind sabotat de privirile care au prea mult de lucru cu toaletele starurilor. Iar anul acesta chiar au avut ce vedea, moda zilei părând, în opinia omului normal, fie una a sugrumării sub strânsoarea textilelor, fie a imitării păsărilor rămase cu o singură aripă. Read more…
Plăcerea de a merge la film a apărut în clasa a doua primară, după ce ne-am mutat în locuinţa de pe strada Vasile Alecsandri, numărul 10. Şi asta pentru că se întruniseră două condiţii: ştiam să citesc destul de repede ca să pot urmări cât de cât textele traducerii (majoritatea filmelor erau sovietice şi erau subtitrate în două limbi română şi maghiară) şi să înţeleg, în mare, acţiunea, chiar dacă viteza de succesiune a rândurilor era mai mare decât viteza mea de a le lectura, şi – ceea ce era esenţial – casa noastră se afla la o aruncătură de băţ de cinematograful Muncitoresc, de pe strada Sindicatelor. Mă duceam destul de des la film, la orele prânzului, sau după amiaza devreme (de la 13.00 – la 15.00), împreună cu copiii din curte sau din vecini. Cel mai mult ne plăcea să stăm la balcon (atunci când sala era plină se deschidea şi balconul), să privim capetele spectatorilor din stal, să ne foim, să şuşotim şi să zornăim pungile de hârtie cu bomboane. Cel mai des cumpăram bomboane acrişoare şi malţ, care erau mai ieftine, dar şi bomboane „păpuşă” sau „periniţe” umplute cu nuci, atunci când aveam bani suficienţi. Era pe la începutul anilor 1960 şi, pe lângă filmele sovietice alb-negru, îndeobşte despre război (Balada soldatului, Pace noului venit) am urmărit cu sufletul la gură filmele franţuzeşti (color) cu Cavalerul Pardaillan, care se duela din cele mai inedite poziţii.Read more…
După întreruperea din perioada pandemiei, între 15-21 noiembrie la București se reia Festivalul de Film Evreiesc. Este de două ori ediție jubiliară: a 20-a ediție de când s-a inițiat evenimentul și cea de a cincea aniversare sub egida societății Semper Culturalia, al cărei președinte este regizorul Dan Schlanger.
Evreiesc. Este de două ori ediție jubiliară: a 20-a ediție de când s-a inițiat evenimentul și cea de a cincea aniversare sub egida societății Semper Culturalia, al cărei președinte este regizorul Dan Schlanger.
Paralel cu festivalul de film se vor desfășura și ”Zilele culturii sefarde”. De la preluarea organizării Festivalului, Dan Schlanger a introdus o serie de noutăți, a îmbogățit programul, incluzând dezbateri, conferințe și muzică. Dorința lui este o deschidere cât mai largă, deoarece – a declarat el – acest festival nu este numai al evreilor, ci al tuturor spectatorilor și cinefililor dornici să cunoască diferite culturi. În ceea ce privește conținutul, organizatorii s-au orientat mai ales spre filmele documentare,Read more…
Filmul Jakob mincinosul a fost făcut în 1974 la studiourile DEFA din RDG. El nu a stârnit niciodată mare interes în România, iar acum este aproape uitat, chiar și de bătrâni ca mine. Mie mi-a plăcut mult, dar nu aveam cu cine discuta despre el, deoarece chiar cei din lumea mea mică nu l-au văzut. Multă vreme mi-a rămas în amintire, fiind vorba despre evrei dintr-un ghetou în 1944 și la fel cum am adunat tot ce am găsit ca literatură sau document în legătură cu Holocaustul, astfel de filme erau preferatele mele. Au trecut anii și mai țineam minte doar titlul și subiectul în mare. Filmul lui Benigni Viața e frumoasă, din 1997, mi-a reamintit filmul Jakob Mincinosul și am putut compara modalitățile diferite de a aborda aproape același subiect: minciuna care salvează. Întâmplarea face că tocmai am primit un cadou de la un prieten din Berlin: un DVD, o ediție specială în cinstea aniversării a 60 de ani a casei de film DEFA, Berlin. Este tocmai filmul Jakob Mincinosul, ediție jubiliară unică. Și iată că am putut să revăd după atâția ani acest film, cu ochii și mintea vârstei actualeRead more…
28 noiembrie 2020: Vicecancelarul Austriei, Werner Kogler (Partidul Ecologist) presupune că renumitul Concert de Anul Nou din 1 ianuarie 2021 va avea loc, în fața rândurilor de scaune goale. „Dacă Salzburg poate să joace cu Bayern München cu stadionul gol, de ce să nu fie posibil și Concertul de Anul Nou fără public”, a spus politicianul într-un interviu în ziarul Tiroler Tageszeitung. Muzicienii filarmonicii susțin ca renumitul Concert de Anul Nou va avea loc și vor cânta, dacă situația o va impune, chiar cu sala goală. Declarația surprinzătoare mă duce cu gândul la controversatul eseu a lui Vargas Llosa Alles Boulevard, iar recitirea lui vine la timpul potrivit, într-o perioadă în care toți încercăm să ne adaptăm la new reality, cu tristețea singurătății și incertitudinea viitorului. „Cine își pierde propria cultură, se pierde pe sine însuși“, scria laureatul premiul Nobel într-o fulminantă și cinică analiză a societății contemporane, analiză a societății contemporane, în care spectacolul de artă este confundat cu orice altă acțiune de amuzament zgomotoasă.Read more…
Desemnarea Qatarului ca gazdă a Campionatul Mondial de Fotbal 2022 a dat naştere la controverse, preocupând presa sportivă şi nu numai. Argumentele împotriva organizării a campionatului tocmai în Qatar au fost numeroase. Întâi de toate, desfășurarea în luna noiembrie era nepotrivită pentru că toate campionatele naționale trebuiau întrerupte pentru o lună de zile. Qatar este o țară mică, unde fotbalul e mai puțin cunoscut decât în Europa, America Latină, sau Africa și după unele zvonuri, conducerea FIFA ar fi fost mituită pentru alegerea acestei țări. Să nu mai vorbim de numeroasele victime printre muncitorii străini care au lucrat la construcția stadioanelor. Comitetul de organizare a campionatului din Qatar a interzis orice activitate a organizației LGBT și orice manifestare de intimitate în public, indiferent dacă perechile erau căsătorite sau nu etc., etc. În mod normal, campionatul nu ar fi trebuit să aibă loc într-o țară care nu respectă libertățile elementare ale omului. FIFA ar fi trebuit să combată orice manifestare de segregare sau discriminare în funcție de rasă, sex, vârstă, sau religie, dar nu au fost decât încercări timide de a boicota campionatul din Qatar din partea federațiilor de fotbal din Anglia, Germania și Australia. Pe Netflix a fost difuzat serialul Fotbal, bani și putere care demască corupția conducerii FIFA, inclusiv pe Sepp Blatter, președintele organizației, Michel Platini, președintele UEFA și mulți alții, nemaivorbind de implicațiile politice care nu fac obiectul acestui articol. În 20 decembrie 2022 a început mult disputatul Campionat Mondial de Fotbal. Surprizele au început chiar în doua zi:Read more…
Spectacolul, se poate spune cu puţină exagerare, că a fost unul al tinereţii, cu un regizor, (Erwin Şimşensohn), un actor(Tudor Istodor) şi o scenografă (Irina Moscu) din generaţia tânără. Regizorul se află la cea de a doua premieră la TESRead more…
Cu mai mult timp în urmă, fostul delegat general al festivalului, apoi președinte, Gilles Jacob, omul intrat în legendă, cel care a construit, în fapt, Cannes-ul așa cum este el, astăzi (cu secțiunile paralele Un certain regard, Cinéfondation, cu Caméra d’ Or), ne încredința o mărturisire: după părerea lui, o ediție bună apare cam odată la doi ani. Cam așa cum stau lucrurile și în materie de vinuri. Cum dă Dumnezeu sau, mai exact spus, în funcție de recolta, de producția internațională. Partea proastă este că nu am ținut seama de un amănunt: cam de când ar fi trebuit să începem numărătoarea pentru a urma legea din doi în doi, lege ce ar fi trebuit să ne conducă spre o mai armonioasă privire generală asupra unei selecții? Divergențele judecării ei, în funcție de inerentul subiectivisim al comentatorilor profesioniști, au rămas la locul lor și poate asta face și farmecul de moment al vieții unui mare festival cum este Cannes-ul. Ne încruntăm în fața unor judecăți care le contrazic pe ale noastre, ne nedumeresc unele patimi stârnite de filmul X, nu refuzăm nici bănuiala unor interese obscure etc. Pe urmă, apele se mai liniștesc și începem dacă nu să refacem ierarhiile, întrerprindere oricum riscantă, măcar să aruncăm o privire sine ira et studio. Atât cât se poate. Iar ceea ce constat că se poate acum, la o distanță de câteva săptămâni, este părerea generală că ne-am aflat în fața unuia din acei ani buni (să nu uităm numărătoarea, anul viitor). Oricât ar îndrăgi unii refrenul potrivit căruia Cannes-ul cultivă sistemul clienților, al cineaștilor veșnic abonați, a-i regăsi în selecție pe Almodóvar, pe Tarantino, Jim Jarmusch, Marco Bellocchio, pe inconturnabilii Ken Loach, frații Dardenne (ultimii, amintesc, deținători a două Palme d’ Or, iritanți poate și pentru că lucrează mult și repede), a-i reuni ori de câte ori au un film gata de start, nu indică un semn de slăbiciune, de inerție. Poate este doar un semn al sațietății celor amatori, în primul rând, de sânge proaspăt. “Cannes-ul se mișcă greu” – spun criticii americani, greu de mulțumit în privința prezenței cinematogarfului de peste ocean pe Croazetă. Read more…
Astăzi simt nevoia să scriu despre un eveniment pe care – ca mulţi alţii – l-am vizionat online; mai bine spus, la două luni de când a început difuzarea online, graţie adresei de facebook pe care am primit-o şi pe care o împărtăşesc, cu bucurie, tuturor celor ce ar avea dorinţa de a o accesa pentru a asista comod, „din fotoliul telespectatorului”, la un eveniment de excepţie: Ziua Culturii Naţionale – 15 ianuarie 2021. Gazdă a fost primitorul Centru Cultural Buftea, prefaţarea fiind făcută de maestru Robert Nagy, cel pe care îl redescoperim deja de câţiva ani ca manager al Centrului şi, desigur, ca organizator şi inspirat „purtător de cuvânt” al culturii sub diversele ei faţete…Ideea, concepţia şi realizarea acestui spectacol ce reuneşte muzică, poezie, artă vizuală (fotografie) şi mult, mult sentiment, aparţin unui medic pentru care violon d’Ingres este – aţi ghicit! – cultura în toate ipostazele ei şi, mai ales, în cea a vibraţiei apropierii sufleteşti. Read more…
Câteva zile la rând, după ce delegatul general anunțase selecția oficială a celei de 76-a ediții, la mijlocul lui aprilie, televiziunile noastre anunțau și prin viu grai, și prin scris, pe croll: “Niciun film românesc la Cannes” sau, în altăRead more…
Este de-acum un lucru comun să vorbim despre performanțele cinematografiei românești din ultimele două decenii, multe dintre ele recompensate cu premii, inclusiv la Cannes și la Berlin. După 1989, arta cinematografică românească pur și simplu s-a descătușat, regizorii venind cuRead more…
Ediția cu numărul 54 a Festivalului internațional al filmului de la Karlovy Vary a început pe cunoscuta melodie Cha ba da ba da. Suport muzical al unui montaj cu Un alt bărbat și o altă femeie. Refrenul avea să fie reluat și în seara închiderii. Neobișnuit pentru un mare festival. După cum neobișnuiți au fost și cei aflați dincolo de sintagma transferată din titlul faimosului film al lui Lelouch. Nu erau două vedete ci, pur și simplu, Bărbatul și femeia care, acum 25 de ani, au relansat festivalul, după ani de presiuni politice, l-au proiectat pe orbita regăsirii: Eva Zaoralova și Jiří Bartoška. Ea- critic de film, numită director artistic și selecționer. El – actor, acum președinte. Festivalul din acest an a omagiat cei 25 de ani ai unui cuplu profesional de excepție, care a preluat conducerea unei manifestări stagnante ce și-a regăsit, în libertate, calea unei identități moderne. Soarta putea fi întoarsă din drum, nu însă și numărătoarea. A trebuit să ne obișnuim cu ciudata matematică: deși s-a născut în 1946, deci odată cu festivalul de la Cannes, KVIFF, cum îl recomandă inițialele, a ajuns abia la ediția a 54-a. Și-a făcut repede loc pe hartă, drept care, în 1956, Federația internațională de specialitate (FIAPF) l-a inclus, în ierarhia sa, în clasa restrictivă festivalurilor de categoria ARead more…
Am ales pentru cititorii publicației Baabel câteva personalități care au dominat muzica ușoară și folkul german în ultimele decenii. Ovationați de zeci de mii de spectatori care au umplut până la refuz sălile de spectacol sau admiraţi de alte zeci de mii care ( la fel ca mine) le-au vizionat clipurile pe youtube. Am ales din Google numai câteva personalități care au dominat scena muzicală germană: Heino, cehul Karel Gott, Helene Fisher, Florian Silbereisen, din Elveția, Beatrice Egli și Melanie Oesh, Nicole și celebrul olandez Andre Rieu. Criteriile de selecționare au fost succesele relatate de mass media, premiile, valoarea câștigurilor (!) și numărul de discuri vândute. Trebuie să adaug un element subiectiv: am ales exclusiv interpreții și melodiile care mi-au plăcut!Read more…
Acum câteva zile am trecut strada, ca să ajungem la cinematograful ”de cartier”, aflat la 20 pași de casa noastră. Filmul se anunța interesant, dar după cum o să vedeți…Dar să nu încep cu sfârșitul ci, așa cum se obișnuiește, cu începutul. Eroul principal al filmului e un tip foarte întreprinzător, dominant, familist. Are vreo 5 copii și o nevastă iubitoare. Individul are o funcție de răspundere și probabil foarte bine plătită, pentru că primele 10-15 minute ale filmului descriu cu lux de amănunte atmosfera în care trăiește familia în cauză. Nu e lux, dar fără discuție e bunăstare. O casă spațioasă, grădină, un mic bazin de înot, dar mai ales femei și bărbați care slujesc în casă. Ei fac de toate: curăță, spală, gătesc, îngrijesc de grădină până și de cizmele proprietarului, dar ceea ce impresionează în film e că niciunul dintre ei nu scoate o vorbă. Ei primesc ordinele și le execută, cu pricepere și în liniște. Viața se desfășoară într-o atmosferă calmă, o viață de familie care poate provoca oricui o senzație de invidie. Plăcuta și liniștita viață de familie este întreruptă când soțul e avansat, primește o funcție mult mai importantă, doar că familia va trebui să se mute mai aproape de noua lui funcție. Multe amănunte despre modul în care eroul filmului se achită de noile sale sarcini nu primim, dar e clar că tipul e de mare succes, pentru că el își va schimba din nou funcția, căpătând o sarcină extrem de importantă, de interes național, care trebuie dusă la bun sfârșit fără întârziere. Acțiunea se petrece în Polonia, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, și anume la Auschwitz.Read more…
Suntem în săptămâna „şcolii altfel” şi filmul Oanei Giurgiu care rulează la cinema Victoria din Cluj se potriveşte perfect acestui concept, fiind, de fapt, o lecţie surprinzătoare şi incitantă, limpede şi captivantă, adresată celor care doresc să afle mai multRead more…
De ani de zile păstrez aproape cu sfinţenie abonamentul la Orchestra Simfonică din Tel Aviv, care continuă să vină la Haifa pentru două concerte aparţinând aceluiaşi ciclu. Din toți anii de când acest abonament face parte din rutina vieţii mele, directorul muzical şi unul dintre dirijorii cei mai renumiţi ai orchestrei a fost Zubin Mehta. Încă înainte de a sosi în Israelca ola hadaşa, numele acesta a avut pentru mine o rezonanţă deosebită, evocând un muzician de anvergură mondială, de care auzisem încă din adolescenţa trăită la Bucureşti. Acum, la sfârşitul stagiunii muzicale a anului 2019, după jumătate de veac în funcţia emoţionantă de director muzical al minunatei orchestre israeliene, acest geniu al dirijatului, omul şi muzicianul Zubin Mehta se retrage din lumea concertantă. Ultimul concert al stagiunii 2018-2019, a fost şi ultimul concert dirijat de Zubin Mehta la Haifa.Read more…