Într-un articol anterior, în care scriam despre ouăle imperiale de Paști găzduite de muzeul Fabergé din Sankt Petersburg, făceam apologia nevoii omului de frumusețe și de poveste. Nu sunt nevoile cele mai importante, cele de bază, dar ele există, sunt în mod sigur nevoi reale care, atunci când sunt împlinite ne luminează viețile. Am avut șansa de a-mi împlini aceste necesități sufletești petrecând, de curând, o oră dintr-o după-amiază de iarnă timpurie în cafeneaua considerată una dintre cele mai frumoase din lume, New York Kávéház (New York Café) din Budapesta. Așez amintirea acestei după-amiezi în colecția mea de momente strălucitoare, visate îndelung și apoi trăite cu încântare adevărată. Cunoșteam de pe internet splendoarea locului, cât și faptul că anumite ierarhizări din domeniu pun această cafenea pe primul loc în lume, sau în orice caz pe unul din primele. Read more…
Şoferii dintr-o ţară dată nu au libertatea politicienilor. Sunt obligaţi să fie cu toţii ori “de stânga”, ori “de dreapta”, după caz. Oare de ce americanii și canadienii circulă pe dreapta, dar englezii, care vorbesc aceeași limbă, circulă pe stânga? Întrebare are vreo importanță? În afară de curiozitatea istorică, subiectul devine relevant când ne hotărâm să vizităm o țară în care se conduce altfel decât la noi. Experiența noastră la condus pe stânga a început în Irlanda. Vărul meu a închiriat o mașină la aeroport. Abia ieșit din incinta aeroportului din Dublin, era cât pe ce să facă un accident, fiindcă din obișnuință a început să conducă pe dreapta. Dar sunt și oameni care se obișnuiesc mai ușor, de exemplu fiii mei nu au avut probleme să conducă pe stânga. În urmă cu câțiva ani, o familie întreagă de israelieni a pierit pe o șosea din Noua Zeelandă din același motiv. În Noua Zeelandă, indicatoare rutiere avertizează turiștii să conducă pe stânga.Read more…
După o întrerupere a ascencensiunilor de câţiva ani, în acest August 2015, am petrecut o săptămâna de neuitat în staţiunea elveţiană Leukerbad…Drumul spre Leukerbad nu este simplu. Din aeroportul Zurich-Kloten trenul ne-a transportat prin Berna şi Thun timp de 2Read more…
Înainte de a purcede la incursiunea în partea răsăriteană a Ierusalimului, un reprezentant al Ministerului Afacerilor şi Moştenirii Ierusalimului (Ministry of Jerusalem Affairs and Heritage), ne-a creionat obiectivul principal al acestui minister: creşterea potenţialului turistic al Oraşului Sfânt, care – datorită potenţialului său cultural – ar putea rivaliza cu Cetatea Eternă şi Parisul, dar din păcate este cu mult în urma lor. Una dintre cauze este discrepanţa între partea vestică şi cea estică a oraşului, aceasta din urmă fiind mult mai săracă. Din acest motiv 80% din bugetul ministerului este alocat pentru Ierusalimul de est, unde – coincidenţă de procentaj – 80% din populaţie este săracă şi în căutarea unui loc de muncă. Urmându-şi sloganul « nu focalizăm asupra diferenţelor, ci căutăm oportunităţile »Read more…
Erfurt, capitala Turingiei, este unul din orașele importante ale fostei Germanii de Est. (Poate că cititorii cunosc mai bine orașele vecine, Weimar și Jena.) Este un oraș cu o istorie foarte lungă: menționat în anul 742 și împrejmuit cu ziduri în sec. al XII-lea, orașul s-a afirmat din vremuri vechi ca un important centru comercial. Comunitatea evreiască a înflorit din sec. al XI-lea și până la „Moartea neagră”, marea epidemie de ciumă din 1350. În urma unificării Germaniei, regiunile din răsărit au primit fonduri de dezvoltare, astfel încât prin anii 1990 peste tot în fosta Germanie de Est se renova și se construia. Și în centrul vechi al orașului Erfurt au fost demolate un numări de clădiri pentru a lăsa loc înnoirii și bineînțeles s-au făcut cercetările arheologice de rigoare. Pe parcela din strada Michaelis 43-44 arheologii au cercetat o suprafață de aproape 4000 m2 și au găsit cioburi, oase – nimic senzațional. După încheierea săpăturilor s-a deschis o mică expoziție cu obiectele găsite în zonă.Read more…
Affaltrach este un sat la cca. 50 km nord de Stuttgart. El aparține administrativ de comuna Obersulm, (fiind totodată reședința comunei), din Baden-Württemberg. Ca dovadă a prezenței locuitorilor evrei, cel mai autentic loc este cimitirul evreiesc. Cel mai vechi mormânt identificat aici datează din anul 1670. Ultimele înmormântări au avut loc în primăvara anului 1942. În conacul din Eschenau, unul dintre satele comunei, s-a constituit un azil de bătrâni, unde au fost aduși cu forța 122 de persoane. 11 dintre ei au murit și au fost înmormântați în cimitirul din Affaltrach, restul au fost deportați în lagărul de la Theresienstadt, de unde s-a întors o singură persoană, toți ceilalți au fost uciși.La început ei aveau o casă de rugăciune, unde se adunau de șabat și de sărbători. Unul din locuitorii mai înstăriți ai satului a donat comunității nu numai propriul său teren de casă, dar a făcut și o contribuție financiară importantă. Astfel a fost inițiată construcția unei sinagogi de țară, care a fost inagurată în 1851.Read more…
Se împlinesc 60 de ani de la prima mea excursie în afara României, despre care nu pot spune că nu am amintiri frumoase. Trecuseră 20 de ani de la deportarea în Transnistria și dacă s-a ivit ocazia de a face o astfel de excursie, am primit-o cu mare plăcere. Atunci ca și acum cred că îmi datorez viața armatei sovietice care ne-a eliberat și le sunt recunoscătoare acelor soldați care au venit cu căruțe, prost echipați, dar cu un entuziasm și eroism insuficient apreciat azi. Cred, de fapt sunt convinsă că mă veți eticheta ca nostalgică, dar și cu acest risc vreau să vă povestesc amintirile mele, cu bune și cu rele, despre cele două săptămâni petrecute în 1961 la Kiev, Leningrad și Moscova. Soțul meu făcuse o excursie la Moscova cu Uniunea Scriitorilor, cu trei luni înaintea mea, și el a insistat să merg și eu cu ONT. Excursia nu era scumpă și eu am acceptat cu multă plăcere. Știam deja multe despre ororile stalinismului din URSS, despre procesele „halatelor albe”, despre „gulag” și îl cunoscusem chiar pe renumitul scriitor și regizor Iakob Sternberg, (cel care a descoperit-o la Cernăuți pe artista Sidi Tal). El fusese deportat câțiva ani în Siberia. În timpul vizitei sale la București, în 1956, el ne-a povestit ce au suportat scriitorii evrei, și nu numai ei, în perioada stalinistă. Îl citisem pe Ehrenburg și alte cărți apărute în perioada „dezghețului” și totuși am acceptat cu bucurie această excursie. Nu eram supărată pe soldații care ne-au eliberat, nici pe țara aceasta imensă și pe locuitorii ei. Voiam pe cât posibil să văd cel puțin cele trei orașe-emblemă pe care mi le oferea excursia. Read more…
Se spune că toate drumurile duc la Roma. Posibil, dar în ceea ce mă priveşte, în anii pe care i-am petrecut la Ierusalim, toate drumurile începeau la Moara lui Montefiore, construită în anul 1857 prin eforturile bancherului filantrop evreu britanic Moses Montefiore şi renovată în anii care au urmat. Eram îndrăgostită de cartierul Yemin Moshe – întemeiat lângă Moară, tot de Moses Montefiore, care şi-a căpătat numele în onoarea lui. În epoca noastră el a devenit o colonie a artizanilor, a pictorilor şi a sculptorilor. De la locuinţa pe care o închiriam deasupra aşa-numitei Colonii Germane, aveam un drum de vreo 20 de minute şi odată ajunsă la Moară, decideam în funcţie de timpul disponibil dacă mă voi rezuma să hoinăresc pe străduţele din Yemin Moshe sau dacă destinaţia mea va fi mai ambiţioasă şi îmi voi continua plimbarea intrând într-o lume complet diferită printr-una din cele două porţi de acces în Oraşul Vechi, vizibile de la Moară: Poarta Yaffa sau Poarta Zion. Chiar dacă hoinărelile mele prin lumea dindărătul zidurilor erau uneori foarte prelungite, nu m-am rătăcit niciodată, indiferent de direcţia selectată, de cartierul evreiesc, armean, creştin sau musulman în care mă aflam. Reperele care punctau traseul erau bine definite şi suficiente pentru orientare. Şi totuşi aceste explorări ale unor locuri, monumente sau săpături arheologice le consider aventuri, scopul lor fiind descoperirea unor lucruri noi, neașteptate. Ei bine, recent am aflat că există companii de turism specializate care, contra unei sume exorbitante, îţi organizează o aventură în care să te rătăcești într-un loc necunoscutRead more…
De când mă știu mi-au plăcut florile. În clasa a IX-a, la orele de botanică ni s-a cerut să facem un ierbar. După ce l-am predat, abia am prins gustul și în următorii ani de liceu am început să colecționez plante și să fac un ierbar pe cont propriu. Oriunde mergeam, cercetam vegetația locală și căutam să-mi îmbogățesc colecția. Spre norocul meu am găsit un atlas de plante, frumos ilustrat, după care am început să cunosc plantele și chiar denumirile lor latine. Cartea aceasta o țin și astăzi la loc de cinste și o mai consult uneori. Din păcate ierbarul nu putea fi adus în Israel și nu-l mai am. Nu e de mirare așadar că atunci când s-a anunțat o conferință a dnei dr. Naomi Yuval-Naeh, m-am dus fără să stau mult pe gânduri. Iar după conferință am avut împreună o discuție foarte interesantă. Ea a vorbit despre istoria botanicii în Israel și despre întemeierea secției de botanică a Universității Ebraice, poveste care începe cu mult înainte de întemeierea statului Israel, încă din primii ani ai secolului XX. Deodată mi-a trecut prin minte că „Fetița din Ierusalim” vorbea de două domnișoare bătrâne care confecționau suveniruri pentru pelerini din flori presate, și asta prin 1885 (la sfârșitul penultimului capitol). Bineînțeles că ea cunoștea povestea și mi-a spus că a fost o adevărată industrie, s-au făcut atât de multe suveniruri, încât mai pot fi cumpărate și astăzi prin internet, chiar și la prețuri modeste. Tot ea mi-a recomandat bibliografia pe care se bazează acest articol.Read more…
Au trecut aproape 30 de ani din acel ianuarie 1980 când am ajuns în Ţara Sfântă fără să mă întorc vreodată în Dacia Felix.La începutul lunii iunie 2008 – invitat la aniversarea unui număr de ani de la absolvirea studiilorRead more…
Peru era o ţară în curs de dezvoltare, cu mari ambiţii. În toată America de Sud, bătea un „vânt de libertate” şi independenţă economică. Latino-americanii voiau să scape de „tutela” Statelor Unite şi cochetau după exemplul cubanez cu modelul „socialist”. Sigur că mâna şi banii sovieticilor şi sateliţilor lor (printre care şi România) susţineau – nu neapărat dezinteresat – această tendinţă .Unul din aceste proiecte de însemnătate naţională a fost crearea unui parc industrial lângă oraşul Trujillo, al doilea oraş ca mărime din Peru, aflat în nordul ţării. Cele mai importante obiective industriale, care se doreau a fi create, erau fabrica de autovehicule şi fabrica de motoare auto.În acest context MAN compania germană de la care am achiziţionat licenţa motoarelor Diesel fabricate la Brasov, ne-a făcut propunerea să participăm împreună la licitaţia din Peru… Read more…
Ȋntr-o sală impunătoare, unde tronează statuia lui Carol, s-au adunat absolvenţi din Arabia Saudită, S.U.A, Anglia, Germania, Grecia, Franţa, Israel și multe alte țări. Am simţit prietenia și solidaritatea lor, a tuturor absolvenţilor, părinţilor, dascălilor și m-am gândit că dacă toate popoarele s-ar înţelege ca acești tineri, lumea ar arăta altfel, fără războaie, teroare și inegalitate. Stând în una din băncile amfiteatrului festiv alături de familie, am vizionat ceremonia de absolvire a Facultăţii de Medicină, care se desfășoară la fel de 500-600 de ani. O mare parte a ceremoniei a fost în limba latină. Rectorul și Decanul, îmbrăcaţi în costumele tradiţionale de catifea roșie și albastră, corpul profesoral în negru și absolvenţii în tradiţionala togă neagră. Când s-a intonat cântecul tradiţional al Almei Mater – „Gaudeamus”, am simţit o lacrimă în ochi, lucru care nu mi s-a mai întâmplat demult.Read more…
Prezentele rânduri au ca obiect alte întinderi pitorești de apă traversate în diverse perioade ale vieții mele : Lacul Herăstrău (1961), Marea Neagră (1978), Dunărea (1979). San Francisco Bay (1988), Lacul Fagernes (1991), Fiordul Geiranger (1991), minunata Cale de Vest (1991), faimosul lac alpin Bled (2007). Inițial, ca student am vizitat adesea pitorescul parc bucureștean limitându-mă la plimbări, pescuit (ilegal!) sau înot din ștrandul Floreasca până la insula adiacentă. Ca tânăr inginer stagiar împreună cu Sanda, viitoarea mea soție, am traversat pentru prima oară lacul cu vaporașul, acostănd o insula, unde am cinat în mod romantic într-un mic restaurant, aproape gol….Am văzut prima oară Dunărea la 18 ani, din trenul de Constanța, trecând podul de la Cernavodă, construit de Anghel Saligny. Ulterior, în drum spre Litoral, în orașul Brăila, am îmbarcat Dacia 1300 , nevasta şi bebelușii pe un bac care traversa fluviul…Read more…
Articolul publicat de Hava Oren în 28.1.2021, intitulat “Ármin Vámbéry – orientalist şi explorator https://baabel.ro/2021/01/armin-vambery-orientalist-și-explorator/ mi-a amintit că și eu am vizitat cu ani în urmă Turkmenistanul. Vă veți întreba ce căutam acolo. O întrebare legitimă. În 1995, Ministerul Afacerilor Externe al Israelului a trimis în Turkmenistan trei delegații de medici și asistente medicale din spitalul Kaplan din Rehovot, pentru a înființa o unitate modernă de terapie intensivă la spitalul central din capitala turkmenă, Așgabat. M-am oferit să particip și eu. Israelul are relații diplomatice cu această țară din 1993, după destrămarea Uniunii Sovietice (pe vremea aceea țara se numea Turkmenia). Pe atunci, ambele statele aveau interese comune, Israelul având nevoie de gaze naturale, iar Turkmenistanul de tehnologia israeliană, în special cea din agricultură și medicină. Limba turkmenă, din grupa de limbi turcice, este înrudită cu turca și azera și este vorbită pe alocuri și în Kazahstan, Uzbekistan, Iran și Afganistan. În secolul al VIII-lea e.n. triburile nomade Oghuz, care vorbeau o limbă din familia turcică, au migrat din Mongolia spre Asia Centrală. După ce s-au islamizat, triburile și-au luat numele de turkmeni. De-a lungul istoriei, ele au înființat diferite confederații militare, în special cu uzbecii.Read more…
În toamna anului 2014 am vizitat pentru prima oară o țară musulmană, Tunisia, una din cele mai relaxate din punct de vedere al fundamentalismului religios. A fost un sejur obișnuit de șapte nopți, cu un zbor din Budapesta la Monastir, la doar trei ani după Primăvara Arabă. Nu insist asupra șocului cultural pe care l-am avut, sau poate ar fi mai corect să spun șoc social. Voiam doar o vacanță la mare, cea mai caldă mare pe care mi-a fost dat s-o încerc vreodată, unde după-amiaza apa era ca o supă răcită și unde foarte puțini dintre turiștii hotelului făceau baie. Nu știu de ce majoritatea lor copleșitoare prefera piscinele hotelului, de parcă piscine nu sunt peste tot. Sunt o împătimită a mării, cu specific pe Marea Mediterană dar, oricât de mult îmi place plaja, soarele și apa, după un timp trebuie neapărat să părăsesc pentru câteva ore aceste splendori și să explorez împrejurimile. De-a lungul coastei se înșirau satele tunisiene, toate având case mici, cu ziduri albe, ferestre și uși cu lemnărie albastră. Toate, fără excepție, aveau aceste culori și un farmec extraordinar. Poate contribuia și lumina specială și vecinătatea mării, nu știu, dar mie totul mi se părea ca o pictură vrăjită în care apărea câte o pată de culoare foarte vie – tufa de bougainvillea, cu rozul ei puternic, cățărată pe zidurile albe.Read more…
Întâlnirea a avut loc în ziua de miercuri 27 martie 2024, în jurul orei 12.00, la mijlocul Podului Garibaldi din Cluj. Amănuntele sunt menite să confirme veridicitatea celor petrecute (verificabilă pe camerele de supraveghere amplasate pe acest pod intens circulat). Alesesem să merg pe jos în oraş, pentru că vremea era senină (dar vântoasă şi răcoroasă) şi speram că mişcarea şi atenţia la spectacolul străzii îmi vor ostoi nivelul ridicat al anxietăţii – generat de noianul de informaţii îngrijorătoare de pe plan global, regional şi local – peste care s-a suprapus şi teama de stomatolog (cine se duce cu inima uşoară la dentist?). Am străbătut în ritm alert străzile din cartierul meu, trecând în revistă pomii înfloriţi (zarzări, cireşi şi magnolii), pe care-i admirasem (şi fotografiasem) deja cu câteva zile în urmă. Apoi am urcat pe podul Garibaldi care traversează Someşul Mic, îndreptându-mă către oraş, la fel de îngândurată, precum pornisem. Pe la mijlocul podului m-a salutat un adolescent înalt, şaten şi surâzător, în tricou cu mânecă scurtă (de nuanţă cappuccino) care purta în mănă o rămurică înflorită: „Săru-mâna!”. M-am oprit, crezând că dorea să mă întrebe ceva, dar – spre uimirea mea – mi-a întins crenguţa cu flori albe, urându-mi: „Vă doresc o primăvară minunată!”.Read more…
Note de drum din Croaţia Ne-am alăturat fără ezitare micului grup care şi-a manifestat interesul pentru vizitarea Cimitirului Parc Mirogoj din Zagreb. Probabil cel mai mare din Europa, acest loc de veci a fost construit, între anii 1879 şi 1929,Read more…
Liguria este o denumire veche a acestui ținut frumos al Italiei de Nord care înnoadă Munții Alpi cu Marea Tireniană. Un ținut binecuvântat cu peisaje minunate și cu locuri pline de istorie. Sanremo este ultimul oraș important al Liguriei la granița cu Franța. Articolul caută conexiunile acestui oraş faimos pentru muzica uşoară cu istoria în general şi istoria evreilor în special.Read more…
Totul a început în 2017, când, ca vicepreședinte al Asociației Sioniste din România, am organizat și condus o altă cursă de motociclete,“Ride4Solidarity with Israel”, de la Londra la Ierusalim. 14 motocicliști creștini și evrei, sioniști din Statele Unite, din Israel, din România, din Ungaria, din Germania și din Elvetia, am traversat Europa și Israel pentru a sărbători 50 de ani de la eliberarea și unificarea Ierusalimului. Apogeul acelei curse a fost la Ierusalim, unde am participat la deschiderea jocurilor “Maccabiah 20”, aducând de la Londra torța cu care a fost aprinsă flacăra olimpiadei sportivilor evrei din toată lumea. Atunci și acolo s-a născut idea cursei “Ride4Solidarity with Israel70”, cursă care ne-am dorit să marcheze lungul și anevoiosul dar fantasticul drum făcut de Statul Israel, de israelieni, în cei 70 de ani de existență modernă. Împreună cu bunul meu prieten, “fratele” meu, Pastorul Gary Burd din Amarillo, Texas, șeful echipei de motocicliști americani care au participat la cursa din 2017, am stabilit ca noua cursă să aibă loc în octombrie 2018. Hotărârea fiind luată, am împărțit responsabilitățile între noi. Pastorul Burd a stabilit itinerariul și etapele cursei. În timp ce el a contactat comunitățile creștine, eu am indentificat și contactat fiecare comunitate evreiască, fiecare sinagogă Chabad din calea noastră. Am contactat Ministerul de Externe Israelian și prin el consulatele aflate de-a lungul drumului. Am contactat cluburile de motocicliști evrei și-am invitat pe membrii lor să ni se alăture. La fel a procedat Pastorul Gary Burd cu motocicliștii creștini. Spre deosebire de Pastorul Burd, care cunoștea mii de motocicliști cu care efectua curse caritabile de zeci de ani, eu cunoșteam în Statele Unite un singur motociclist evreu, israelian: pe Sam Schwartz, pe care îl știam de mulți ani din Romania. Doream să ne oprim în fiecare comunitate pentru a prezenta realizările Statului Israel, pentru a discuta și pentru a răspunde la întrebările legate de societatea israeliană și de situația tensionată din Orientul Mijlociu.Read more…
Trecând prin Pasul Brenner şi stupefiantul Drum al Dolomiţilor, am ajuns la Cortina d’Ampezzo unde am urcat cu telefericul maiestuosul masiv Tofana di Mezzo (3243 m.), privind impresionați extraordinara panoramă înconjurătoare şi Monte Cristallo aflat vizavi. Textul indicatoarelor întâlnite pe traseu au adus o notă de umor drumului, datorită asemănării cu limba română: “Attenzione caduta pietre!” sau săgeata cu: “Scorciatoia în Cortina!”…Urmând seria unor oameni inteligenţi cum ar fi Galileo sau Goethe, ne-am urcat în “Campanile di San Marco”, cunoscutul turn roşu cu ceas înalt de 100 de metri, construit în secolul al XII-lea care şi-a căpătat forma actuală în veacul al XVI-lea. Am cumpărat aici (încă pe vremea lirelor!) un deschizător pentru sticle de bere cu emblema oraşului, dispozitiv pe care îl folosesc până în ziua de azi…Read more…
