Max Eisikovits mi-a fost profesor de muzică

Mă mândresc cu profesorul meu de odinioară, datorită căruia m-am apropiat de muzica contemporană, uneori mai greu accesibilă, care era deschizător de drumuri pentru cei dornici de cunoaştere. In der Beschränkung zeigt sich der Meister (Goethe) Desigur, cadrul oferit de un modest Liceu Izraelit din Timişoara, exilat din propria sa reşedinţă în cămăruţele accesorii ale unui templu nu putea fi un teren propice pentru un om de calibrul său.Read more…

Amintiri despre poetul Otto Starck

Dl Starck a spus atunci ceva foarte frumos, care pe mine m-a emoţionat mult şi n-am mai uitat niciodată. A spus că el ar avea o altă versiune a metaforei ceştii de ceai: Să-ţi umpli ceaşca inimii până la refuz, apoi să te străduieşti o viaţă întreagă să limpezeşti conţinutul, să-l aduci la un asemenea grad de puritate încât întreaga lume să se reflecte în oglinda ceştii tale.
I-am sugerat dlui Starck să scrie o poezie folosind această metaforă splendidă. Dar a spus că imaginea nu e originală; a folosit-o poetul persan Rumi într-unul din poemele lui celebre.Read more…

Copiii din fotografie

Pe a fişul expoziţiei „Martori evrei ai unui secol românesc” – găzduite de Institutul Cultural Român din Tel Aviv în perioada 22 – 28 februarie 2018, apare fotografia a doi copii surâzători. O fetiţă cu chip angelic, cuminte şi ascultătoare, şi un băiat ceva mai neastâmpărat, lucru dovedit de basca aşezată puţin într-o parte şi privirea pusă pe şotii. Cine sunt cei doi copii şi în ce fel au fost martorii istoriei? – îşi poate pune întrebarea un privitor iscoditor care caută legătura dintre aspectul şi subiectul afişului. Răspunsul îl veţi afla de la semnatara acestor rânduri, legatara fotografiei originale.

Cei doi copii din fotografie sunt frate şi soră: Rifca şi Iţu Geller, verişorii primari ai mamei mele Sara Székely, născută Tabák. Erau copiii lui tanti Frida, mătuşa mamei dinspre tată, croitoreasă de meserie.Read more…

O evreică din Bahrain a fost numită ambasador

Houda Ezra Ebrahim Nonoo, născuta în 1964, a servit ca ambasador al Bahrainului, în Statele Unite în perioada anilor 2008-2013. Ea a fost numită în funcție prin decret, de ministrul de Externe, Khaled Ben Ahmad Al-Khalifa. Nonoo este prima evreică numită ambasador din Bahrain. Ea este, de asemenea, primul ambasador evreu din orice țară arabă din Orientul Mijlociu și primul ambasador femeie din Bahrain în Statele Unite. Unele mass-media locale au criticat numirea, nominalizarea ei fiind controversată în Bahrain. S-a sugerat că un evreu nu ar putea fi cea mai bună alegere pentru a apăra refuzul statului Bahrain de a recunoaște Israelul. Nonoo a trăit o perioadă de timp în Regatul Unit, unde a urmat o școală evreiască. Ea a obținut o licență în contabilitate de la City University din Londra și un MBA de la Universitatea Internațională din Europa, în Watford. S-a căsătorit cu un bărbat din Anglia, cu care a avut doi fii, Menashe și Ezra. După ce a murit tatăl ei, s-a întors în Bahrain pentru a prelua afacerile de familie, dovedind un succes deosebit.Read more…

Verişoara mea, Vera [Lőwy] Rimanóczy

A fost deportată la Auschwitz la vârsta de 14 ani. A supravieţuit. A murit mai târziu, doborâtă de boală. În fotografia făcută la Salonta, la 22 august 1940 o Vera Löwy avea 11 ani. Fotografia este sub formă de carte poştală. Pe spatele ei scrie „Iubitului meu bunic şi mătuşii mele [mama mea] cu drag de la a lor Vera.” Generaţiile de după marile războaie sunt dornice de viaţă. Chiar atunci. Imediat după…Chiar atunci, nu e timp de lamentări, nici de depresie. Sunt multe de recuperat. O tinereţe. O viaţă. O pâine. Nu, nu metaforic. Pâine, cât mai mare. Una, încă una şi încă…, să te asiguri că nu vei rămâne fără pâine.Read more…

Marca judecătoarei Ruth Bader Ginsberg: dizidenţa

Un stâlp al justiţiei din SUA, judecătoarea Curţii Supreme, Ruth Bader Ginsburg (RBG), a decedat la 18 septembrie 2020, la vârsta de 87 de ani. Răsunetul acestui nume a sporit în urma decesului, ea rămânând pentru americani o întruchipare legendară a feminismului. Pe măsură ce acumulam informaţii despre ea, atracţia faţă de personalitatea ei devenea tot mai puternică. Am înţeles că notorietatea ei se datora modului elegant şi hotărât în care a reuşit, în îndelungata ei carieră, să facă vizibile femeile, prin ochii constituţiei, ca cetăţeni cu drepturi şi responsabilităţi egale. Ruth, a doua fiica a lui Celia şi Nathan Bader, a crescut în Brooklyn. De la mama ei care – deşi elevă foarte bună – fusese nevoită să lucreze ca să contribuie la studiile universitare ale fratelui ei, neputând urma studii universitare, Ruth a preluat ambiţia de a reuşi să-şi făurească o carieră prin studiu. Acest lucru se petrecea într-o perioadă în care femeile erau cu greu acceptate la universităţile de elită şi obţinerea unui loc de muncă corespunzător studiilor era şi mai dificilă. În memoriile ei, RBG scrie că determinarea ei de a deveni o profesionistă a moştenit-o de la mama ei, Celia, care a decedat exact în ziua când ar fi trebuit să celebreze împreună absolvirea liceului de către fiica ei, ca premiantă. Fiica a preluat de la mamă două sfaturi călăuzitoare. Unul, în acord cu timpurile, era îndemnul de a etala întotdeauna un comportament civilizat, de lady, de a-şi păstra mereu controlul, pentru a nu se lăsa dominată de sentimente precum ura şi invidia, care ar împiedica-o să judece şi să îşi exprime gândurile limpede. Conform mărturiilor, respectarea acestui percept transmis de mama ei a devenit o caracteristică esenţială a lui RGB.Read more…

Pancho

„Țara arde și baba se piaptănă!”, veți zice pe bună dreptate. Ce mi-a venit să scriu acum un astfel de articol, despre un câine? Dar acum mai mult ca oricând, fiind atât de singură, aș fi avut nevoie cel puțin de compania unui câine. De ce sunt singură? Ai mei sunt toți la munte, la Bușteni, de unde își pot desfășura activitatea și acolo sunt mai protejați față de inamicul nevăzut și atât de periculos, infectarea cu virusul nemilos. Pancho, un cocker spaniel, a intrat în viața mea fără să-l fi dorit. Era de fapt câinele fiicei mele, dar era al casei. A venit în viața mea în 1976, acum mi se pare că ar fi trecut de atunci o mie de ani. Era un cățel care crescuse sub ochii mei și pe atunci nu-i dădeam prea mare atenție. Era foarte frumos, negru, cu șosete și plastron alb – nu-i lipsea decât papionul. Nu știam atunci nimic despre câini, nu-l cunoscusem decât pe Jimmy, câinele de pază al vecinului nostru, cizmarul din Câmpulung. Jimmy era ținut în lanț. Nu îndrăzneam să mă apropii de el, de fapt mă temeam de câini, și iată că m-am trezit cu un cățel în casă.Read more…

Mambo

O văd clar cu ochii minții, o am în fața mea, în diverse ipostaze care refuză să se suprapună: o unică prezenţă fizică, multiple personalități. Mi-o amintesc cum se iţea, ca decupată, în fereastra apartamentului ei de la etajul doi, în imobilul aflat exact vis-à-vis de blocul unde locuiam. Încadrată în chenarul ferestrei lungi şi înguste – parcă făcută la comandă pentru silueta ei – de unde ne muștruluia pe noi copiii care băteam mingea în mijlocul străzii pietruite şi cu circulaţie auto redusă. Ne jucăm “de-a ţările”, cu pasiune şi energie, dar vocea ei stridentă reușea să pună capăt jocului şi veseliei noastre şi ne împrăştiam spre alte activităţi, mai puţin zgomotoase. Copiii o porecliseră Mambo, probabil după şlagărul în vogă în acea epocă: “Mambo Italiano”, fără vreo legătură cu conţinutul cântecului, doar fiindcă “suna bine”. Porecla a prins instantaneu.Read more…

Edith Stein, o adevărată sfântă

Într-un articol pe care l-am publicat recent la Baabel am elogiat caracterul deosebit al primei femei rabin din lume, Regina Jonas. Între timp am citit cartea fostei președinte a Academiei Americane a Cultelor, teologa Dr. Emily Leah Silverman, Edith Stein and Regina Jonas: Religious Visionaries în the Time of the Death Camps (Edith Stein și Regina Jonas:  două vizionare religioase pe vremea lagărelor morții). Cartea a fost publicată în 2013 de editura Acumen, New York și apoi, în 2014 de editura ‎Routledge, Londra. Cartea face o paralelă între aceste două femei deosebite, amândouă evreice germane, care au ales o viață religioasă de excepție și s-au dedicat spiritual enoriașilor până la sacrificiu, urmându-i la moarte în lagărele de exterminare. Amândouă au fost vizionare rebele ale religiei. Stein a fost prima femeie care a primit doctoratul în filozofie de la “tatăl fenomenologiei”, Edmund Husserl, iar Jonas a fost prima femeie rabin din lume. Fenomenologia, definită în termeni simpli, este știința care studiază experiența legată de lumea trăită de un individ. Edith Stein, a crescut ca atee, dar mai târziu a trecut la religia catolică și a devenit novice într-o mănăstire Carmelită. Și totuși, Stein nu și-a renegat originea iudaică și, la fel ca Jonas, a fost ucisă la Auschwitz, deși ar fi putut scăpa de deportare. Read more…

Ibi néni salva sufletele cărţilor

Ibi néni era o prietenă apropiată a părinților mei. Băieții ei mi-au fost prieteni de joacă în copilărie. În anii cincizeci-șaizeci Ibi néni lucra la Centrala de distribuție a cărților din Cluj. Prin mâinile ei au trecut sute de mii de cărți. – Nu toate cărțile sosite la depozit puteau fi livrate librăriilor, povestea Ibi neni, chiar dacă fuseseră aprobate inițial de cenzură. Primeam zilnic lista cărților care ulterior au fost considerate necorespunzătoare eticii socialiste și care urmau să fie trimise înapoi tipografiilor. Încercam să salvăm câteva exemplare, pe care le împărțeam prietenilor noștri. Le salvam “sufletele”, obișnuiam să spunem. Aveam o ascunzătoare unde depozitam aceste cărți recenzurate, a continuat Ibi néni. Printre ele erau opere ale lui Konstantin Simonov, Vasili Grossman, Romain Gary, André Malraux și mulți alții. Le citeau studenți, scriitori și tot felul de oameni cărora le plăceau cărțile. Aranjasem o mică bibliotecă secretă. Dar cu timpul am ajuns să avem o publicitate prea mare, ceea ce s-a soldat cu închiderea bibliotecii și confiscarea cărților ascunse. O bună parte dintre ele au fost publicate abia după anii nouăzeci.Read more…

Viaţa unui evreu modest din Iaşi

Leizer F. a trăit toată viața la Iași. S-a născut în anul 1923 într-o familie obișnuită de meseriași evrei, cu 9 copii: 6 băieți și 3 fete. Căsuța în care locuiau era situată în mijlocul cartierului evreiesc, care poartă și acum numele „Târgul Cucu”. Din lipsă de mijloace materiale numai unul dintre ei a putut urma mai mult de școala primară, ceilalţi au îmbrățișat diverse meserii. Leizer își amintește că chiar dacă ar vrut să învețe, familia nu ar fi avut cum să-l întreţină, pentru că absolvise școala primară în plină criză economică mondială ale cărei urmări au fost resimțite mai ales de păturile mai sărace al țării. Read more…

In Memoriam Adi Garfunkel

N-o să mai vedem faƫa profesorului, întotdeauna de o eleganƫă distinsă. Nu-l vom mai întâlni la Conferinƫele Medicale, la Sindicatul medicilor stomatologi din Israel, la întâlnirile festive de la Ambasada României din Israel sau în localurile frecventate de israelienii originari din România. Prof. Adi Garfunkel, unul dintre pionierii patologiei orale (Oral Medicine), s-a stins din viaƫă acum câteva săptămâni la Ierusalim. Născut la București acum 78 de ani, viitorul profesor a aliat în Israel la vârsta de 19 ani. După cum mărturisea într-un interviu, într-o revistă de specialitate, cu puƫin înainte de a se stinge: “Mama îmi spunea întotdeauna: tu ești evreu, tu trebuie să fii mai bun ca ceilalƫi”.Read more…

Bătrânul și piscina

Și tu te uiți ca toată lumea la cicatricile mele? m-a întrebat Ițhac în vestiarul piscinei. Cea de pe umărul drept e din războiul din 1956, cea de pe umărul stâng e din 1967, de la Războiul de Șase Zile, iar cea de pe abdomen e din1973, de la Războiul de Iom Kipur. La altele n-am mai participat, că eram prea bătrân. Ițhak are 83 de ani și arată ca de șaptezeci. A venit cu părinții din Maroc la vârsta de 15 ani. Familia s-a stabilit în deșert, la Beer Șeva. A fost tehnician la Bezek, societatea israeliană de telefoane. Limba lui maternă fiind franceza, o vorbește de fiecare dată când are ocazia. Să nu-i critici pe francezi sau pe marocani în prezența lui! E foarte mândru de Mohamed al V-lea, regele Marocului, care în timpul ocupației germane, 1940-1944, nu numai că nu a permis deportarea cetățenilor evrei, a interzis chiar și stigmatizarea lor. Are numai doi băieți, pentru că soția lui iubită a decedat la vârstă tânără. De atunci a mai fost căsătorit încă de trei ori, ultima dată în urmă cu cincisprezece ani.Read more…

In Memoriam Kiss Zsolt

Uneori te întrebi ce fac prietenii din copilărie și din adolescență după atâția ani, chiar decenii. Desigur, nu e vorba de cunoștințele trecătoare care lasă în urmă doar amintiri răzlețe. Mă refer la prietenii care te-au însoțit de-a lungul anilor, prin mai multe faze ale vieții. Foștii copii au devenit adulți, care de obicei nu mai seamănă deloc cu cei de odinioară. Îi întâlnești uneori din întâmplare, alteori intenționat, pe ici-pe colo, pe la reuniunile de clasă și de obicei ești oarecum dezamăgit. Amintirile sunt prea îndepărtate și e greu să faci legătura dintre omul din fața ta și imaginea din memorie. Iar tu apari tot atât de ciudat în ochii celuilalt. Întâlnirile cu oameni pe care i-ai cunoscut în copilărie îți dau o senzație dulce-amară, care-ți amintește de vremelnicia propriei existențe. „Eu sunt același, dar el este cu totul alt om!”, îmi spun în asemenea cazuri. Situația este cu totul alta dacă omul a murit tânăr. Nu mai contează cum ar fi arătat astăzi. El trăiește mai departe în imaginație și nimic nu mai poate schimba acele amintiri. Așa s-a întâmplat cu Kiss Zsolt, care mi-a fost coleg de bancă din clasa a V-a și până într-a VII-a, când în primăvara anului 1970 am emigrat în Germania. Dar prietenia noastră a continuat…Read more…