Max Bourcart – o figură aproape uitată din istoria sionismului

Apr 18, 2019By

Căutând material pentru articolul despre canalul spre Marea Moartă, apărut recent, am recitit romanul lui Theodor Herzl Altneuland (Țara Veche-Nouă) și am găsit un pasaj enigmatic. Un personaj al romanului povestește că proiectarea canalului dintre Mediterană și Marea Moartă s-a făcut cu ajutorul unui inginer elvețian, creștin, care devenise un sionist atât de înflăcărat încât s-a convertit la iudaism, luând numele de Abraham. Pasajul nu are nicio legătură cu restul romanului, este singura mențiune a acestui inginer elvețian. Ce rost o fi având? O cercetare mai atentă a scos la iveală că inginerul elvețian nu este un personaj de roman, ci o persoană cât se poate de reală, inginerul Max Bourcart, iar pasajul cu pricina era un mod prin care Herzl își exprima recunoștința pentru contribuția acestuia la scrierea romanului și la cauza sionistă. Informațiile despre el sunt puține. Wikipedia nu a auzit de el, pe Google există numai câteva referiri sumare, un portret nu se cunoaște. În schimb la Arhiva Sionistă din Ierusalim se păstrează un pachet de scrisori pe care el le-a trimis lui Herzl în perioada 1899-1901.Read more…

Apr 18, 2019 4 comments

Marile frici ale celor mici (Din ciclul dedicat Bunicului)

Feb 6, 2020By

În cei câţiva ani pe care i-am putut petrece alături de bunicul meu, am ascultat sute de poveşti despre nenumărate plante, animale şi obiecte din jur. Aceste poveşti mi se păreau nişte explicaţii blânde şi foarte logice, care mă făceau să mă simt acasă în colţişorul de lume unde m-am născut, mă făceau să înţeleg adevăruri ale vieţii, în aparenţă fără noimă, mai ales din perspectiva unui copil care se lupta cu multe probleme de sănătate. Nu ştiu câte poveşti îmi mai amintesc din tot acel tezaur pe care bunicul mi l-a lăsat moştenire, dar odată mi-a spus una de care n-am uitat nicio clipă. O purtam mereu în mine şi sper să nu mi se şteargă din suflet cât voi trăi. De fapt au fost vremuri când mă gândeam serios să-mi fac un tatuaj pe antebraţ, sau chiar pe încheietură, cu nişte simboluri din poveste, doar pentru a fi întrebată de ele, ca să pot spune această poveste cât mai multor oameni (probabil contrariaţi de nepotrivirea dintre un tatuaj şi felul meu de a fi, liniştit, retras şi tradiţional). Am auzit povestea când eram elevă în clasa a doua. Într-o zi eram destul de abătută. …Read more…

Feb 6, 2020 2 comments

Moshe (Musa) Peled (1926-2000)

Oct 29, 2020By

O imagine din ziua de 8 octombrie 1973, coloane de tancuri și transportoare blindate israeliene pe Podișul Golan, mi-a rămas imprimată în memorie. Judecând după orientarea țevilor, era limpede că o singură coloană urca, se strecura literalmente printre nenumăratele blindate care coborau, cu echipaje istovite după două zile de lupte. În după-amiaza zilei de sămbâtă 6 octombrie, la ora 1:58 p.m., cinci avioane de vânătoare MIG-17 siriene se îndreptaseră în picaj spre cea mai nordică poziție israeliană de pe Podișul Golan. Echipajele de tanchiști, unii cufundați în rugăciune în acea sfântă Zi a Ispășirii, se urcaseră la repezeală în tancuri. Continuând să zboare la mică altitudine, avioanele siriene trecuseră deasupra localității druze Majdal Shams, la poalele Muntelui Hermon și începuseră să tragă asupra locuitorilor, omorând o tânără mamă, prima victimă a războiului. Un prim val de 20, dintr-un total de 100 de MIG-uri, survolaseră comandamentul israelian de la Naffakh, aflat la 16 km de frontieră. Apoi, în vreme ce la peste 600 km spre sud-vest, trupele de comando egiptene se urcau în bărci de cauciuc pe malul Canalului de Suez, 700 de tancuri siriene intrară în acțiune pe Podișul Golan, după un masiv baraj de artilerie. Dezastrul părea iminent,…În 7 octombrie, după o noapte de lupte crâncene, neîntrerupte, de tancuri și infanterie, retragerea forțelor de apărare israeliene devenise alarmantă prin amploarea ei și prin viteză, îndeosebi pe Podișul Golan, „ochii și urechile țării”. Sirienii se apropiau de Marea Galileii. Tancurile diviziei 146, sub comanda Generalului-Locotenent Peled, urcau pe drumul de lângă râul El-Al, între Podișul Golan și valea Iordanului.Read more…

Oct 29, 2020 15 comments

Omul cu cel mai sincer surâs – In Memoriam Beniamin Moscovits

Jun 17, 2021By

E 14 iunie şi Facebook îmi reaminteşte că e ziua de naştere a prietenului meu Beni Moscovits. Primul impuls este să postez o felicitare pe pagina lui de Facebook şi apoi să-l sun la telefon, să-i spun prin viu grai urările mele de sănătate, împliniri şi bucurii… Apoi îmi amintesc brusc de adevărul implacabil: Beni a părăsit această lume acum şase luni. Acest fapt greu de acceptat mi s-a adeverit zilele trecute când am fost la cimitir, la mormintele părinţilor mei, şi am văzut cel mai recent mormânt…Al lui Beni. Înmormântarea a avut loc în plină pandemie, cu restricţiile draconice şi nu am fost de faţă atunci când Beniamin Moscovits a fost condus pe ultimul drum. Eram de aceeaşi vârstă cu Beni, dar – din păcate – nu ne-am cunoscut nici în anii de liceu şi nici în cei de facultate, ci mult mai târziu. De fapt, îl cunoşteam din vedere de pe culoarele Facultăţii de Mecanică unde am lucrat amândoi o vreme şi-i reţinusem chipul, pentru că avea un surâs special, care te cucerea din start şi ţi se întipărea în memorie.Eram de aceeaşi vârstă cu Beni, dar – din păcate – nu ne-am cunoscut nici în anii de liceu şi nici în cei de facultate, ci mult mai târziu. De fapt, îl cunoşteam din vedere de pe culoarele Facultăţii de Mecanică unde am lucrat amândoi o vreme şi-i reţinusem chipul, pentru că avea un surâs special, care te cucerea din start şi ţi se întipărea în memorie.Read more…

Jun 17, 2021 7 comments

Întoarcerea tatălui risipitor

Dec 30, 2021By

Cartofor pasionat, bunicul Sándor participase la concursuri de bridge până la o vârstă înaintată, fiind elogiat de organizatori și în calitatea de cel mai în etate competitor. În viața sa de toate zilele însă nu aducea bucurie celor apropiați. Revendicator și obișnuit să fie servit mereu, îngreuna viața familiei. Fuma țigări tari și rău mirositoare, care o exasperau pe bunica. De două ori pe lună partidele de bridge se țineau în casa bunicului, când cei patru fumători din jurul mesei transformau locuința într-o adevărată grotă de fum. În rest, partidele de cărți se țineau la ceilalți parteneri. De fiecare dată Sándor sosea acasă la ore târzii și trebuia să i se ofere de îndată o cină caldă. Era și risipitor; cheltuia pe sine la restaurante, atât pe mâncăruri sofisticate, cât și pe băuturi selecte. Deci titlul acestei evocări nu este eronat, fiind vorba nu despre Doctor bácsi, de care ne-am amintit în numărul trecut al revistei (https://baabel.ro/2021/12/memoria-lui-doctor-bacsi/), ci despre tatăl său, bunicul meu Sándor, care era personajul central al istorisirii mele scrise cu ani în urmă, întitulată Cafeaua abisiniană (https://baabel.ro/2012/10/daniel-lowy-cafeaua-abisiniana/). La apariția acestei scrieri, Doctor bácsi m-a felicitat într-un mod sugestiv: „ai reușit să scrii despre omul dificil al familiei”. Recent, redacția Baabel a primit o scrisoare neașteptată. Păstrată de inginerul Peter Freiberger, originar din Timișoara, cu domiciliul actual la Natania,…Read more…

Dec 30, 2021 6 comments

Două sportive de excepție

Jan 12, 2023By

Cititorilor care nu le recunosc din fotografii, am să le dau câteva repere: Cele două sportive evreice s-au născut în același an, 1921, în două țări vecine, Ungaria și România. Amândouă au fost prigonite în timpul regimului nazist și apoi comunist. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost obligate să întrerupă sportul și ca urmare au atins culmea succesului la o vârstă destul de matură. Fiecare din ele a fost cea mai celebră sportivă din țara ei, câștigând cele mai multe medalii olimpice și mondiale și a intrat în The Hall of Fame International, adică în clasa sportivilor glorioși, fiecare în domeniul ei. Fotografia din dreapta o reprezintă pe celebra gimnastă Agnes Keleti (în maghiară Keleti Ágnes) născută Klein. Iar în stânga o vedem pe celebra campioană mondială de tenis de masă Angelica Rozeanu, născută Adelstein. Amândouă au fost nevoite să-și părăsească țara de baștină, emigrând în Israel, după care au fost date uitării. Doar în ultimii ani memoria lui Keleti Ágnes a fost reînviată de organizații sportive, ziariști și chiar instituții oficiale din Ungaria. Și Angelica Rozeanu? Oare de ce memoria ei este aproape complet neglijată în România? Read more…

Jan 12, 2023 25 comments

Golda Meir și războiul de Yom Kipur

Sep 21, 2023By

Golda Meir a fost a doua femeie din lume aleasă în mod democratic ca prim-ministru în 1969, prima fiind Sirimavo Bandaranaike în Ceylon / Sri Lanka, în 1960. Viața Goldei Meir (Mabovitch) (1898-1978). S-a născut la Kiev și în 1906 familia a emigrat în Statele Unite. După ce a devenit profesoară la o școală din Milwaukee, a aderat la mișcarea sionistă a muncitorilor. În 1921 Golda, pe atunci Goldie Mayerson (sau Meyerson) și soțul ei au emigrat în Palestina mandatară, stabilindu-se în chibuțul Merhavia. Acolo au lucrat în agricultură. În 1924 s-au mutat la Ierusalim, unde li s-au născut un băiat și o fată. În 1934 a intrat în conducerea Sindicatului Muncitoresc Evreiesc (Histadrut), iar în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost membră a Agenției Evreiești. A fost una dintre semnatarii Declarației de Independență a Israelului, în 1948. În 1952 a ocupat postul de ministru al muncii, iar în 1956 a fost numită ministru al afacerilor externe. Între 1969-1974 a ocupat poziția de Prim-Ministru al Israelului. După războiul de Yom Kipur, Golda a demisionat. Read more…

Sep 21, 2023 36 comments

Amintiri despre Imre Székely – tatăl meu

Jun 3, 2016By

Era un profesor desăvârşit care îşi promova subalternii şi îşi lansa studenţii în viaţa ştiinţifică, pentru că nu era măcinat de invidie şi nu se temea de concurenţă. Niciodată nu se lăuda cu meritele proprii. Se prezenta doar cu numele si prenumele – Székely Imre – fără a-şi etala titlurile de profesor universitar, doctor docent şi şef de catedră. Dedicaţia uneia dintre cărtile sale („Raţionamente în mecanisme”, Cluj, 1998) este relevantă pentru firea tatii: „Această carte este dedicată tuturor celor care ştiu să se bucure de bucuria altora”. Read more…

Jun 3, 2016 16 comments

Şeful sindicatului inginerilor.

Jul 6, 2017By

După îndeplinirea formelor de angajare, în conformitate cu normele întreprinderii m-am prezentat la şeful sindicatului inginerilor din fabrică, pentru a fi “luat în evidenţă”. Ing.S., care deţinea această funcţie, era un tip brunet, înalt, slab şi relativ mușchiulos pentru meseria sa de proiectant de SDV-uri (scule, dispozitive şi verificatoare). Interviul s-a efectuat în faţa planşetei sale din Serviciul Tehnic al marei instituţii din Haifa unde fusesem angajat.

După ce am răspuns la întrebările de rigoare privind studiile, specialitate sau locul naşterii, întrebările au luat o turnură interesantă:
– Anul naşterii?
– Răspund eu cu teamă de a fi considerat bătrân (împlinisem de curând 45 !).
– Interesant, răspunde S., şi eu m-am născut în acelaşi an! În ce luna luna?
– În luna mai, răspund eu automat.
– Interesant şi eu sunt născut tot în mai! Ziua?, întreabă el cu interes crescând…
– 27, m-am născut pe 27 mai!
– Extraordinar, într-adevăr extraordinar! Şi eu sunt născut tot în ziua de 27 mai !Read more…

Jul 6, 2017 0 Comments

Alexander Spiegelblatt, poet, scriitor, eseist, cronicar al Bucovinei

Jul 12, 2018By

Datele biografice ale lui Alexander Spiegelblatt sunt riguros consemnate în Wikipedia și parțial le-am folosit și eu. Născut în 20 August 1927 la Câmpulung Moldovenesc, l-am cunoscut încă din copilărie. Cine nu se știe într-un orășel de provincie, mai ales când există o singură stradă mare și un singur ceasornicar cu tradiție, cum erau tatăl și antecesorii lui Alexander? Îi știam casa, părinții și numele de alint, Sigi, cum îl strigau părinții și toată lumea. Atât el cât și ai lui erau oameni foarte discreți, renumiți prin această caracteristică. Aș spune că și pe fotografia de la grădință se vede pe figura lui de copil sfiiciunea și o oarecare teamă de blitzul care-l expunea publicului. A fost un copil bun, eu nu am auzit niciodată să fi făcut vreo năzbâtie.A fost educat acasă, a învățat la cheder, la grădiniță, a făcut școala primară și primele 2 clase de liceu – asta a fost probabil baza cunoștințelor sale ulterioare care i-au marcat scrisul. În casă se vorbea idiș și germana, bineînțeles și limba română, limba oficială, ca în toate casele evreiești din Câmpulung. (Erau și unele excepții, câțiva intelectuali care vorbeau numai germana; eu nu îi cunoșteam decât după nume.) Viața familiei s-a desfășurat pașnic până în clasa a III-a de gimnaziu, când el a fost nevoit să părăsească școala ca urmare a legilor rasiale. Împreună cu toți evreii din Câmpulung a fost deportat în Transnistria, unde i-am pierdut urma…Read more…

Jul 12, 2018 4 comments

Evrei români care au contribuit la construcția Israelului: Aaron Aaronsohn, primul israelian din epoca modernă

May 16, 2019By

În 15 mai s-au comemorat 100 de ani de la dispariția lui Aaron Aaronsohn într-un accident de avion deasupra Canalului Mânecii, într-un zbor de la Londra la Paris, în drum spre Conferința de Pace din 1919. La ceremonia organizată în memoria sa a participat, printre alte personalități importante, și primul ministru Benjamin Netanyahu. Aaron Aaronsohn s-a născut la Bacău, în 21 mai 1876. Tatăl lui, Efraim Fișel, era de lângă Fălticeni și a fost negustor de grâne, iar mama, Malca, a fost fiica rabinului Șmuel Gălățeanu, președintele comunității evreiești din Bacău. După căsătorie, tânărul cuplu s-a mutat la Bacău, unde s-a născut Aaron. La Bacău, Efraim Fișel a avut ocazia să întâlnească oameni care veneau din Palestina și, ascultându-le poveștile, visa să-și împlinească dorința de a reveni în țara stămoșească. Soției i-a fost greu să se despartă de părinți și de familie, dar a acceptat să plece și ea în Palestina. În 1882 familia, împreună cu fiul lor, Aaron, care avea 6 ani, au plecat în Palestina, în cadrul Primei Aliya. Ei au fost printre întemeietorii localității Zichron Yaakov. Familia lor a fost foarte cunoscută în Yișuv (populația evreiască) din Palestina.Read more…

May 16, 2019 2 comments

Lea Goldberg – 50 de ani de la moartea unei poete

Feb 6, 2020By

În ianuarie s-au împlinit 50 de ani de la moartea celei mai mari poete israeliene contemporane – Lea Goldberg. Ea a fost nu numai o poetă deosebită, care ne-a lăsat o moștenire de zeci de poezii, din care multe au devenit cântece foarte renumite, ci și o scriitoare care a scris zeci de cărți pentru copii cunoscute de fiecare israelian, traducătoare și mai ales profesoară de Literatură la Universitatea Ebraică din Ierusalim. Lea Goldberg s-a născut în 1911. Familia ei trăia la Kaunas, în Lituania, dar mama ei s-a dus să nască în condiții mai bune la Königsberg, în Prusia de Est (astăzi Kaliningrad în Rusia). În perioada Primului Război Mondial familia s-a refugiat în Rusia, întorcându-se după război. În Lituania tatăl ei a fost acuzat că era comunist. Lea a învățat la Gimnaziul Ebraic din Kaunas, după care a continuat la universitățile din Kaunas, Berlin și Bonn, luându-și doctoratul la renumitul ebraist Paul Kahle. Una din cele mai renumite cărți de poezii intitulate „MiȘirei Ereț Ahavati” (Din Cântecele Țării iubirii mele) vorbește despre dorul ei de meleagurile copilărieiRead more…

Feb 6, 2020 7 comments

Adio, József Essig, Omul care a sfinţit locurile prin care a trecut!

Nov 24, 2020By

Cu ceva timp în urmă am observat un apel pierdut pe telefonul mobil. Era de la bunul meu prieten şi coleg, Jóska Essig. În ultima vreme lucram împreună doar sporadic şi nu mai povesteam atât de des la telefon ca în urmă cu mulţi ani, când formam o echipă desăvârşită. Ne felicitam de aniversări, Jóska mă consulta în legătură cu câte un text în limba română, mă invita la evenimentele culturale organizate de către el, dar uneori doar mă întreba „Ce mai faci, Andrea? N-ai mai fost pe la mine ca să povestim…”. Ceea ce era adevărat, n-am mai fost pe la Jóska în poveşti. În general îl căutam atunci când aveam nevoie de el, pentru că era omul pe care puteam conta întotdeauna, niciodată nu refuza nicio rugăminte de-a mea, după cum nu refuza nici un ajutor pe care i l-ar fi cerut cineva. L-am sunat înapoi, cu gândul că i-aş fi putut telefona eu prima, că de câteva luni bune nu l-am mai întrebat ce face, cum o duce şi nu-l întâlnisem decât la o înmormântare unde abia am schimbat câteva cuvinte…Jóska mi-a răspuns târziu şi mi-a spus, cu glasul aproape sugrumat: „Andrea, sunt în spital, foarte bolnav. Am luat şi eu virusul şi mi-e foarte rău. Doresc să-mi iau rămas bun de la tine…”.Read more…

Nov 24, 2020 8 comments

Renata Erich, prietena mea din Viena

Jun 17, 2021By

De fapt, Renata Erich a fost prietena soțului meu și prin el am cunoscut-o și eu. Dacă îmi aduc bine aminte, era începutul anilor 80 când am auzit de ea și apoi am văzut-o pentru prima dată. Am mai spus-o cândva: prietenii soțului meu au devenit pe parcurs și prietenii mei; la fel s-a întâmplat și cu Renata. Teatrul evreiesc era vizitat adesea de ziariști străini interesați să afle despre evrei. Renata Erich era corespondent al postului de televiziune ARD. La prima ei vizită în România, ea s-a dus la TES și s-a adresat soțului meu, care era secretarul literar al teatrului. Eu am cunoscut-o mult mai târziu, când ea a venit pentru prima oară la noi acasă. S-a bucurat că știu și eu germana și pot participa la discuții. În prima seară a stat la noi până după miezul nopții, iar eu am participat, mai bine zis am ascultat discuțiile dintre ea și soțul meu. Când Renata a chemat mașina pe care o avea la dispoziție, i-am propus să doarmă la noi – abia atunci am aflat că nu era voie să adăpostești un străin peste noapte în casa ta. Eram atât de naivă!! izitele Renatei în România s-au repetat și am reușit s-o cunosc mai bine. Nu și-a ascuns niciodată părerile politice, nici credința religioasă. Era catolică și avea o mare dragoste pentru oameni în general și pentru cei în suferință, săraci și oropsiți în special. Înțelegea bine limba idiș și avea aproape un cult pentru evrei și rromi, de multe ori chiar exagerat.Read more…

Jun 17, 2021 5 comments

Nababul

Jan 13, 2022By

Emil, prietenul meu la care țineam ca la un frate mai mare, a început să mă “patroneze” de la vârsta de paisprezece ani. Diferența de vârstă între noi era de zece ani, suficient ca să-i accept sfaturile. Era un bărbat înalt, bine făcut, veșnic pus pe glume. Terminase dreptul, era jurisconsult la o întreprindere din oraș. Nu era mulțumit de munca lui, visa să ajungă judecător, lucru care nu era realizabil, având în vedere originea lui socială nesănătoasă, tatăl fost proprietar de tipografie. Prietenilor mai tineri le recomanda cărți, le dădea sfaturi și îi încuraja când aveau necazuri. Mergeam împreună la filme, pe care el le alegea, la meciuri de fotbal, de rugby, etc. Avea timp de toate, scria și versuri care i-au fost publicate, dar nu era mulțumit. – Într-o bună zi o să-mi iau lumea-n cap și o să părăsesc țara asta, m-a amenințat de câteva ori. “Într-o bună zi o să-mi iau lumea-n cap și o să părăsesc țara asta”, m-a amenințat de câteva ori. La începutul anilor șaptezeci, Emil a ajuns la Viena. De atunci încolo viața lui s-a desfășurat ca un film hollywoodianRead more…

Jan 13, 2022 3 comments

Rămas bun, Tereza Mózes!

Jan 26, 2023By

În 20 ianuarie 2023, etnografa, muzeografa şi scriitoarea Tereza Mózes a părăsit această lume la vârsta de 103 ani. A fost o femeie înţeleaptă, puternică şi tenace, care – după cumplita experienţă a Holocaustului – a reuşit să se realizeze atât profesional, cât şi familial. Am avut norocul şi privilegiul s-o cunosc cu aproape două decenii în urmă şi apoi, de-a lungul anilor, să păstrez legătura cu ea. Tereza Mózes a fost colaboratoarea revistei Baabel, începând din 2013 şi până în 2018 (la vârsta de 99 de ani). Cum am cunoscut-o pe Tereza Mózes. Citisem două dintre cărţile ei, Decalog însângerat şi Evreii din Oradea, care m-au impresionat foarte mult şi mi-am propus să realizez un film portret despre ea. Am fixat data întâlnirii, în miezul lunii august 2005, când familia Mózes, stabilită de o vreme în Israel, a revenit la Oradea pentru o scurtă vacanţă. Am sosit împreună cu colegul meu, operatorul de imagine Sandy Marius[2], şi am sunat la poarta casei cochete din centrul Oradiei. Din primul moment m-a fascinat privirea de un albastru intens, ageră şi scrutătoare, dar şi ţinuta distinsă a gazdei noastre. Discuţia a început în aburii cafelei aromate cu care ne-a servit soţul ei, doctorul Carol Mózes (1917-2005). din gesturile căruia emana respectul şi afecţiunea faţă de soţia sa şi ospitalitatea faţă de noi, deşi dăduserăm buzna cu toată aparatura într-un interior care ne-a tăiat răsuflarea.Read more…

Jan 26, 2023 5 comments

Sylvia Beach – mai mult decât o librăreasă

Oct 19, 2023By

Trebuie să recunosc că nu-mi prea plac târgurile de carte. Asta nu înseamnă că ratez vreunul care se organizează la Cluj în fiecare primăvară şi toamnă. Intru cu sfială în corturile mari, amplasate în centrul oraşului şi încerc să mă orientez în labirintul de standuri, croindu-mi drum în zig-zag pentru a trece în revistă ofertele cât mai multor edituri. Totuşi, din cauza abundenţei de cărţi, expuse după principiul maximum în spaţiul minim, mi se întâmplă destul de des să nu cumpăr nicio carte, spunându-mi că după ce se va sfârşi târgul, voi cutreiera librăriile, voi adăsta pe îndelete în faţa rafturilor şi voi recupera ceea ce am pierdut, chiar cu riscul de a nu beneficia de „promoţii”. Totuşi, anul acesta la Bookfest-ul care a avut loc în frumoasa clădire a Cazinoului din Parcul Mare, un spaţiu plăcut, asemănător unei librării, unde cărţile au fost expuse mai mult pe rafturi decât pe standuri, am ales o carte cu un titlu adecvat situaţiei: Librăreasa din Paris. Protagonista cărţii este Sylvia Beach, proprietara librăriei Shakespeare and Company din Paris. Acţiunea are loc în anii 1920-1930, când în această librărie se adunau cei mai importanţi scriitori englezi şi americani aflaţi la Paris.Read more…

Oct 19, 2023 8 comments