Într-una din primele zile ale sejurului meu scurt la Bucureşti mi-am îndeplinit misiunea pentru care venisem, preluarea unui număr de cărţi rămase în grija Academiei Civice,[1] organizaţie înfiinţată de către Ana Blandiana și soţul său Romulus Rusan z”l. Cu această organizaţie am avut legătură încă de la prima mea vizită la CNSAS, în anul 2002, atunci când mi s-a oferit posibilitatea de a citi întregul dosar al Procesului Romanoexport, în care a fost implicat tatăl meu. Sediul de atunci al instituţiei era pe str. Dragoslavele, lângă Piaţa Victoriei, şi am ajuns acolo la sfârşit de toamnă când, pentru prima oară în zeci de ani, trebuia să simt din nou crisparea frigului şi a vântului lunilor de iarnă, pe care, plecând într-o altă zonă climatică, le lăsasem de mulţi ani în urma mea. Vizitele repetate la Academia Civică, iniţial în Piaţa Amzei, ulterior în Calea Moşilor 132, cât și întâlnirile din Israel au ţesut legătura dintre noi, susţinută într-o măsură puternică și permanentă de Ioana B., directoarea culturală a Fundaţiei. și de această dată, întâlnirea în biroul Anei Blandiana a fost deosebit de plăcută, am încercat să realizăm un update informativ al realităţilor din România şi Israel. Pe Ana Blandiana o ştiam din adolescenţă, fiind o cititoare fidelă a rubricii sale din revista Contemporanul, întitulată Antijurnal. În fiecare vineri, când apărea ziarul, citirea acelor texte poetice și îndrăzneţe îmi crea câteva momente de plăcere. Unul dintre articolele de atunci mă însoţeşte și astăzi, alături de jurnalul personal din anii adolescenţei, pe care l-am păstrat în sertarul de lângă pat: “Pentru ce trebuie să cucerim Everestul? Pentru că există.” Acest dicton mi-a rămas viu în memorie încă de la sosirea mea timpurie, singură în Israel. A urmat întâlnirea prevăzută din timp, cu Sorina C. şi plimbarea noastră prietenească în cartierul Cotroceni, depăşind locurile și intersecţiile de la fosta Piaţă Elefterie, povestindu-ne reciproc clipe pe care le-am interiorizat, fiecare dintre noi, în alte momente ale vieţii.Read more…

Nu ştiu cum se face dar, de doi ani încoace, de fiecare dată când evocăm personalitatea celui care a fost Iakov ben Iosef Şmuel, cunoscut ca Iancu Ţucărman, ne izbim de aceeaşi piedică: ştiind prea bine că nu mai este printre noi, ne străduim să folosim verbul la trecut; ba mai mult, ne putem surprinde căutându-l cu privirea în sălile de concert pentru că memoria noastră vizuală refuză încă să accepte realitatea. Între cei care îl cunoşteau, Iancu Ţucărman era o persoană respectată, chiar dacă mulţi dintre ei nu îi cunoşteau suferinţa trecutului sau nu rezonau întotdeauna la preferinţele sale muzicale. Nu le impunea asta, dar se străduia să pună în lumină omenia din oameni (nu urâtul!)  şi, mai ales, se bucura ca atunci când avea ocazia – iar când nu o avea, o crea! – de a face tuturor cunoscută excelenţa la nivel de interpretare muzicală; pentru Iancu – aşa cum îi spuneau prietenii – muzica devenise “balsam al sufletului”! Pe Iancu Ţucărman îl cunoşteam din vedere din sălile de concert…Cu acelaşi Iancu Ţucărman m-am “petrecut”, ani la rând, la JCC; îi urmăream emisiunile de la Radio Shalom şi nu de puţine ori ne-am întâlnit sau ne-am intersectat la sediul din Popa Soare 18, emisiunea mea fiind programată după cea a domniei sale.Read more…

Era caniculă. Se anunțase o temperatură de peste 40oC și tocmai atunci pornea marșul de protest de la Tel Aviv la Ierusalim. Era planificat să ajungă în fața Knesset-ului în ziua când guvernul va supune la vot prima lege din proiectul de reforme, care avea să schimbe întregul sistem judiciar, transformând Israelul dintr-un stat democratic într-unul totalitar. Dov s-a trezit mai devreme ca de obicei. La ora șase dimineața coloana de demonstranți pornea spre Ierusalim. Soția lui, Aviva, îi pregătea mâncarea pentru drum. De mai bine de cinci luni, Dov participa în fiecare sâmbătă seara la demonstrațiile împotriva reformei judiciare. Aviva era simpatizantă a partidului Likud (preconizatorul reformei judiciare), ceea ce nu o împiedica să-l ducă pe soțul ei cu mașina la demonstrații. Cei doi au convenit să excludă politica din familie. – De ce te oferi să mă duci la demonstrații contra partidului pe care îl simpatizezi? – a întrebat-o Dov pe soția lui. – Tu ești mai important pentru mine decât partidul. Și apoi îmi place să-i ajut pe oamenii nevoiași, a răspuns râzând Aviva. Dacă ai merge singur, nu ai găsi loc de parcare și decât să-mi fac griji și să mă întreb dacă ești teafăr, mai bine vin să te iau acasă.Read more…

Când ies de la locul de muncă, la ora cinci după-amiază, e deja întuneric Un întuneric rece care mă face să scotocesc grăbită în geantă, căutând eșarfa pe care am uitat să mi-o pun în birou. Dar tocmai când m-aș înfăşura cu ea, tristă şi abătută, se aprind luminile. Mii și mii de steluțe colorate, pe stradă, în grădini, pe fiecare stâlp și trunchi de copac, șiraguri de LED-uri vesele, fulgi uriași de nea, siluete de panglici și clopoței, cabluri cu beculețe care întind deasupra carosabilului curcubeie de lumină. Și ochii veselia îmi cuprinde privirea. Magia tehnologiei create de oameni pe care nici nu-i cunosc mă ajută să trec prin frigul și întunericului iernii din jur. Uneori se face ger amar și în sufletele oamenilor. Nu numai vremea poate aduce ierni crunte, ci și istoria vine câteodată cu perioade cumplit de întunecate. Istoria despre care citim în cărți, auzim de la bătrâni – sau prin care trec mulți dintre noi și acum. Și în astfel de momente, când lumea riscă să se scufunde în tristețe, spaimă, beznă, ne putem gândi din nou la magicienii care și-au propus să reaprindă luminile în jur – luminile artei create de evrei maghiari care au reuşit să aducă zâmbetul pe fața oamenilor din lumea întreagă. Primul pe care l-aș menționa în acest context era un magician în sensul cel mai frecvent folosit al cuvântului. Mă refer aici la cel ajuns la faimă internațională sub pseudonimul Houdini. S-a născut la Budapesta, în 24 martie 1874, sub numele Erik Weisz şi avea doar patru ani când famlia sa a trebuit să părăsească Ungaria.Read more…