Zilele trecute, făcând puțină ordine prin hârtii, am dat peste Clopotul, ziarul local de Botoșani, datat vineri 19 martie 1976. Nu știu dacă trebuia să râd, sau doar să zâmbesc. Chiar dacă mi-aș uita adresa ultimei reședințe din România, nu e nicio problemă: e notată în ziar. Stimați cititori, vă propun să lecturați cele ce urmează. Sper să zâmbiți ca și mine. Iată cum am ajuns ”erou” în ziar. Într-o seară, pe la începutul lunii martie 1976, primesc un telefon de la Biroul de pașapoarte să mă prezint la dânșii. Familia (eu, soția și cei doi copii) fiind proaspeți deponenți pentru plecarea definitivă în Israel, ne gândeam că, probabil, deja ni se aprobase cererea; și totuși aveam o îndoială: nu e prea repede?…Read more…
Îmi amintesc foarte bine că în Oradea anilor ’60, mă lăsăm pradă romanticei idei de a găsi comorile ascunse de către pirați și de a fi recunoscut ca un căutător de comori de succes. Doream să descopăr ascunzătorile comorilor şi să mă delectez admirând prada jefuită de la cine ştie ce regi şi prinţese. Monedele de aur, diademele încrustate cu perle şi nestemate, tabacherele din argint frumos ornamentate urmau să stabilească faima mea ca un aventurier de succes și, mai presus de toate, să impresioneze pe colegele mele pretențioase de la grădiniță și școală primară. Primele exerciții de căutare le-am făcut noi, copiii din Strada Pavel[1], în nopțile calde de vară, când am spart câteva lăzi găsite în podul casei noastre, habar neavând că aparțineau profesorului de chimie din apartamentul de la etajul doi. Din păcate, înăuntru nu am găsit decât vase de sticlă destinate experimentelor chimice. Cu toate acestea, cel puțin, aceste acțiuni au servit ca un bun exercițiu pentru aventurile viitoare, precum și pentru o corecție serioasă din partea proprietarului lăzilor. Urmele neplăcute ale acțiunii noastre au adus după sine o scădere temporară a dorinței de a căuta comori și de a trăi aventuri similare. Nici după ce am intrat în binemeritata pensie nu-mi puteam imagina că aveam să revin la fanteziile din copilărie. Și totuși, în scurt timp, acest lucru s-a întâmplat: am căutat și am găsit o adevărată comoară, și anume forma de viață neașteptat de fericită de pe coasta mediteraneană spaniolă. Acest eveniment a fost precedat de o căutare scurtă și intensă a unei noi rezidențe într-un loc însorit, pe care ne-o doream atât eu, cât şi soţia mea.Read more…
Zilele trecute făceam ordine printre hârtiile mamei și am dat peste un manuscris… care mi-a amintit de o veche poveste de familie. Bunica mea, mama mamei, era originară din satul Seletin din vestul Bucovinei – astăzi se află în Ucraina, în imediata apropiere a graniței cu România. Sora ei mai tânără pe nume Frieda, o mare frumusețe, s-a căsătorit cu un farmacist din Maramureș, Gara József, și a locuit la Halmeu. Au avut un singur fiu, Miklós. Părinții lui Miklós au pierit în timpul Holocaustului, Jóska a fost ucis chiar în farmacia lui, iar Frieda a fost deportată la Auschwitz. Numai Miklós, care nu era acasă, ci la internat, a scăpat cu viață. După război s-a stabilit la Budapesta. Şi-a întemeiat o familie, a avut doi fii cam de vârsta mea. Cu toate că Budapesta nu e departe de Arad, am avut foarte puțin contact, deoarece călătoria era dificilă în anii comunismului și mai era și bariera de limbă: soția și fiii lui vorbeau numai ungurește și nu puteam comunica. Legătura mea cu fiii lui Miklós s-a stabilit abia mult mai târziu. Și iată că acum zece ani, fiul mai mare, Ivan, a venit să ne viziteze la Ierusalim cu soția și cu fiica lui, Alexandra.Read more…
Acest articol este adresat tuturor mamelor potențiale, precum și părinților, bunicilor și soților acestora. Până pe la mijlocul secolului al XIX-lea, toate nașterile aveau loc la domiciliu, cu ajutorul altei femei. În engleza veche, termenul midwife (moașă) însemna femeie care o însoțește pe viitoarea mamă. Cuvântul se folosește până astăzi. Moașa avea și un rol social: ea anunța evenimentul și se ocupa de toate aspectele legate de naștere. Mortalitatea maternă era mare, mai ales din cauza infecțiilor. Importanța igienei nu era cunoscută. Și mortalitatea infantilă era mare, mai ales la nașterile grele, unde ar fi fost nevoie de o intervenție medicală, de exemplu o operație cezariană. Și în zilele noastre unele femei preferă să nască la domiciliu. Acest lucru își are rădăcinile în tradiții, educație și influența familiei și a prietenilor. Dorința de a naște acasă a existat dintotdeauna – femeile indigene din Australia, SUA și Noua Zeelandă preferă să nască acolo unde s-au născut și au crescut strămoșii lor. Recent am văzut un film psihologic bazat pe o problemă controversată: nașterea la domiciliu.Read more…
Nu e vorba de o povestire comică sau de una științifico-fantastică, este o relatare tragică din Israel, din octombrie 2023. În 7 octombrie, hoardele de teroriști Hamas au invadat vestul deșertului Negev. Masacrul locuitorilor din kibuțuri este cunoscut, el a fost comentat de media. Încă de la ora șapte, în dimineața acelei sâmbete negre, stația de salvare Magen David Adom din Kiryat Ono a început să primească apeluri de ajutor de la oameni disperați. Dispecerii stației erau uimiți de numărul mare de solicitări, majoritatea din ele venind din kibuțurile din apropierea graniței cu Fâșia Gaza. Locuitorii relatau fapte incredibile: despre teroriștii care pătrundeau în case și trăgeau în locuitorii ascunși în adăposturi, despre răniți, cereau ajutor, dar atât armata, cât și poliția întârziau. Stațiile de salvare din apropierea acestor localități au trimis numeroase ambulanțe, dar ele au fost oprite de barierele armatei, pentru că întreaga regiune fusese etichetată ca zonă de operațiuni militare. Olga, una dintre dispecere, a primit un apel ieșit din comun. – Mă numesc Ronen, vă rog să trimiteți o ambulanță. Repede, repede! Teroriștii au intrat în adăpostul casei și au tras în părinții mei. Mama și tata sunt răniți, în jurul lor e o baltă de sânge. Nu vreau să moară. Vă rog să mă ajutați! – De unde vorbești? – îl întrebă Olga. – Sunt ascuns într-un dulap, răspunse Ronen.Read more…
Fiindcă suntem în miezul iernii și fiindcă simt iarna înconjurătoare nu doar fizic, ci și simbolic, prin frigul și întunericul întregii lumi zgâlțâite de războaie, atentate absurde și prea multe alte nenorociri, vreau să vă duc în vara perpetuă din amintirile mele, vara vacanțelor aidoma poveștilor. La Brusturi, un sat din Bihor, îmbrățișat de coline împădurite, sora cea mai mică a bunicii mele a fost învățătoare mai bine de 40 de ani. Prin anii ’70, când se pensionase, copiii îi crescuseră și trăiau la Cluj, ea își aduna vara nepoții, fiecare de pe unde era prin țară, astfel că petreceam de obicei două săptămâni într-un paradis evocat de fiecare dintre noi până astăzi cu infinită iubire nostalgică. Cine își amintește romanul La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu va recunoaște în istorisirea aceasta atmosfera dintr-o carte de adolescență. Casa în care ne petreceam zilele vacanței împreună toți verișorii era în afara satului, pe marginea unui pârâu, destul de retrasă și oarecum izolată – până în sat mergeam cam un kilometru și jumătate pe drumeaguri fermecătoare, ascunse printre garduri vii și șiruri de pomi fructiferi. Satul se află într-o zonă foarte frumoasă, la 30 de km de Marghita mea natală. Read more…
Influențat de asiduitatea mătușii mele, Dr. Mirjam Bercovici care, încă și acum, la venerabila vârstă de 100 de ani, colaborează cu regularitate la această revistă, și într-o anumită măsură de articolul ei recent despre mine, mi-e greu să mai resist. Vă propun și eu acum o reminiscență personală, despre tatăl meu, Gustav Segal, decedat cu ani în urmă. Într-un alt articol recent, “Patru verișoare cu același nume”, Mirjam, scriind despre mama mea, Miriam Segal, verișoara ei dreaptă, fără să-l numească, a abordat în parte subiectul suferințelor lui: lagăr în timpul Marelui Război, șase ani de ocnă sub regimul comunist, în minele de aur din Transilvania. Cei șase ani formativi ai mei, între cinci și unsprezece. Revenit, în sfârșit, puțin înainte de Bar-Mitzvah mea. Așa se face că, într-un moment de pură inspirație literară, binevenită diversiune temporară de la avocatură, am scris despre tatăl meu nu o relatare faptică a unor întâmplări din viața sa, așa cum textele apar normal în această revistă, ci o povestioară pur imaginară, bazată totuși pe anumite realități, piesă pe care sper să o citiți aici mai departe. Read more…
Sefora (Țipora), soția patriarhului Moise, este întâia femeie care a făcut o circumcizie. Chiar dacă numele ei apare meteoric în textul biblic (Exod 2:21, 4:25), dacă ea nu ar fi existat, poate că Moise nu ar fi ajuns personajul principal din Pentateuh. După cum arătam într-un articol anterior, actul circumciziei este semnul legământului din neam în neam dintre poporul lui Israel cu Dumnezeul său (Geneza 17:12-13). Preceptele îi impun tatălui să-și circumcidă fiul, însă tatăl are dreptul să transmită această sarcină unui specialist, bărbat desigur, denumit mohel (ebraică: מוֹהֶל). Dar iată un alt gen de premieră: operația de circumcizie este executată de o femeie, mohelet, (ebraică: מוֹהֶלֶת), aceasta fiind chiar soția lui Moise, Sefora (Exod 4:24-26) Aceste trei versete se referă la perioada când Moise revine în Egipt (Exod 4:18-31), înaintea confruntărilor sale cu Faraonul (Exod 5:1-7:13), a celor 10 plăgi (Exod 7:14-12:30) și a exodului propriu-zis (Exod 12:31-15:21). Dumnezeu îi poruncește lui Moise să revină în Egipt pentru a-i elibera pe israeliți din robia faraonică și să restabilească religia lui Avraam și a vechilor patriarhi, inclusiv acel ritual definitoriu alş religiei iudaice. În consecință, Moise pornește la drum împreună cu soția, Sefora, și fiii săi.Read more…
La Oradea, în ziua de cinci iunie 2024 s-a întâmplat un lucru frumos, a avut loc o activitate de o importanță majoră a căror protagoniști au fost elevi din două licee locale, Liceul Aurel Lazăr și Colegiul Național Onisifor Ghibu. Ei au participat la un proiect excepțional care se desfășoară în zece județe din România, marcând întru neuitare fila neagră de istorie de acum 80 de ani. Proiectul inedit în care sunt implicați liceenii se intitulează Imagini din trecut. Holocaustul din Bihor și constă dintr-o expoziție de benzi desenate prin intermediul cărora se spune povestea adevărată și tragică a evreilor și a romilor din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, atât din Transilvania de Nord aflată sub ocupație și administrație maghiară, cât și din România. Ele prezintă istoria celor persecutați îngrozitor doar pentru că erau născuți altfel – o istorie a comunității de acum aproape un secol. Proiectul aduce împreună cercetători de la Institutul Elie Wiesel, elevi de liceu și cadre didactice din zece județe și în fiecare dintre ele, comunitatea locală contribuie cu poveștile adevărate din partea locului. În fiecare judeţ cercetătorii împreună cu copiii au creat scenariul care ilustrează povestea de viaţă cercetată. Octav Ungureanu, desenator profesionist, a transformat firul narativ în imagini, luând naștere în acest fel benzile desenate.Read more…
Michelle va avea o nuntă de basm. Luxoasă, plină de farmec, unică. Fără îndoială, oaspeții s-au pregătit cu săptămâni înainte pentru a fi la înălțimea eleganței la care se așteptau. Trebuia să-mi aleg cele mai frumoase bijuterii. La început Ariel mi-a oferit adevărate minunății în aur și pietre prețioase, dar când și-a dat seama că o mașină pentru atelierul meu îmi face mai multă plăcere decât un colier sau o brățară, a încetat să-mi mai ofere bijuterii la zilele de naștere și la aniversări. Niciodată nu mi-a plăcut ostentația. Nu port nici inele, nici brățări, doar cercei de dimensiuni modeste. Mi-am făcut găuri în urechi sub presiunea soțiilor asociaților, desigur complice ale lui Ariel. Am simțit nevoia să deschid cutiuța cu cele câteva bijuterii pe care le-am moștenit de la mama. Am găsit verigheta ei. E un inel foarte simplu, subțire. Data gravată nu coincide cu data nunții mamei. Mi-am amintit de povestea lui. După ce a fost eliberată din lagărul de concentrare și ca prin miracol l-a regăsit pe tatăl meu, a avut o surpriză extraordinară: tata a scos din buzunar un inel de aur și i l-a pus pe deget. Read more…
În cazul (articolului) de faţă călcătoarea sunt chiar eu. Calc destul de des, în ciuda faptului că aş putea evita această îndeletnicire, de-a dreptul desuetă şi nu prea agreată, întrucât majoritatea materialelor textile actuale nu trebuie călcate. Prefer, totuşi, cămăşile şi aşternuturile călcate chiar dacă nu „performez” în ale călcatului. Nu reuşesc să netezesc perfect toate hainele, mai ales la buzunare sau la umeri, dar călcatul mă relaxează. Asta se întâmplă mai ales atunci când „navighez” cu fierul de călcat care – asemeni unei ambarcaţiuni (cu abur) – alunecă pe talazul liniştit al aşternuturilor sau feţelor de masă, iar eu îmi pot lăsa gândurile să zboare… Ţin minte vraful de aşternuturi scoase de pe sârmă (aproape îngheţate iarna şi pătrunse de arşiţă vara, mirosind a săpun de rufe fiert în casă) şi depozitate în proximitatea scândurii de călcat. Apoi erau luate, rând pe rând, stropite cu apa pregătită într-un lighenaş şi rulate ca să se înmoaie. În limba maghiară acţiunea se numea „práholni” (un termen regional, care apare şi în dicţionarul maghiar de regionalisme). Mult mai târziu, după ce în prăvăliile de menaj au început să se vândă produse de material plastic, avea să apară şi o sticlă specială de stropit rufele, cu capac perforat. Read more…
1. Literatura română actuală e minunată, dar aproape nimeni nu o mai bagă în seamă, pentru că toți sunt geniali, cu premii și titluri, membri în uniuni, ligi, legiuni, comisii și comitete. Unii sunt mai importanți decât alții, președinți, directori sau secretari, toți nemuritori, buni de așezat în panteonul cultural al neamului, mereu neîncăpător. 2. Sunt rarae aves cei cărora Dumnezeu le dă talentul și puterea de a crea o operă autentică. Sunt însă mai mulți cei care creează în cel mai bun caz o operetă, un vodevil sau o dramă de alcov. Majoritatea se fâțâie și se agită în epocă, nelăsând în urmă decât un roman maculatură, o poezie de inimă albastră, o semnalare în presă sau, cel mult, un eveniment cultural monden. 3. Un prozator de anvergură integrează întotdeauna dimensiunea socio-istorică în narațiunea sa complexă și creativă, ethosul societății din care se inspiră. 4. Un poet important nu are numai stări, emoții și sensibilități. El metamorfozează și sublimează vibrațiile emoționale și afective în magia limbajului, în spirit transcendent și scânteieri de absolut.Read more…
Acest curent artistic apărut cu mai bine de un veac în urmă, a înfrumusețat major atât de multe locuri și atât de multe lucruri. Pentru amprenta splendidă lăsată în lume, Art Nouveau este sărbătorit internațional în 10 iunie iar eu, ca o mare iubitoare a lui, aș vrea să povestesc despre răspândirea urmelor lui într-o zonă destul de apropiată de noi: Serbia. De fapt, în recenta mea excursie la Subotica m-a frapat să regăsesc un aspect extrem de asemănător Oradiei, datorat arhitecților orădeni Dezső Jakab și Marcell Komor care au lucrat în ambele orașe. Evident, la vremea lor arhitecții au lucrat în diverse zone ale Imperiului Austro-Ungar, publicând în reviste budapestane și atingând o faimă binemeritată. La Oradea ei sunt autorii, printre altele, ai splendidului palat „Vulturul Negru” din Piața Unirii. De câțiva ani îmi doresc să ajung în Serbia, mai cu seamă la Belgrad și la Subotica, despre care am auzit că sunt orașe foarte frumoase, să văd Dunărea care îmi este foarte dragă – fiindcă ajunge la mare – și pentru că eram curioasă să văd cum arată o țară europeană din afara Uniunii și care, relativ recent, a avut un război oribil care a dus la dizolvarea Iugoslaviei pe care o știam eu. Mărturisesc că nu mă așteptam ca în Voivodina, regiunea învecinată cu Banatul nostru, să găsesc atât de multe urme ale curentului Art Nouveau și o asemănare atât de uimitoare cu părțile noastre ardelene, orădene în speță. Orașul este inclus în circuitul patrimoniului Art Nouveau european (alături de Budapesta, Viena, Barcelona, Riga, Helsinki, Bruxelles, Glasgow, dar și Timișoara) datorită, în special, creațiilor celor doi arhitecți orădeni, Dezső Jakab și Marcell Komor, care au proiectat clădirea primăriei orașului, sinagoga și alte câteva clădiri emblematice.Read more…
Într-o carieră de peste 40 de ani ca adjunct și apoi ca șef al departamentului de anestezie, am intervievat zeci de candidați la rezidențiat și medici specialiști în căutarea unui post. E foarte greu să-ți formezi o părere despre un om dintr-o privire și o scurtă discuție, din câteva întrebări simple de cunoștințe medicale. Totuși, cei care aveau o atitudine ciudată, voiau să știe în primul rând cum și când vor fi avansați, mi-au făcut de la început o impresie proastă și intuiția nu m-a înșelat. Familia, școala, facultatea și mai ales inteligența afectivă m-au învățat că impresia pripită este de obicei greșită. Dar unii psihologi susțin că adesea oamenii reușesc să decidă într-o clipită, la prima vedere. Se spune că celebrul profesor Iuliu Hațieganu din Cluj (1885-1959) putea diagnostica boala pacientului din momentul când intra în salon, chiar înainte de a-l consulta, doar după înfățișare, mimică și culoarea pielii. Și eu am fost într-o situație asemănătoare: când eram în căutarea unei locuințe, am vizitat mai multe împreună cu soția mea, dar când am intrat în locuința actuală, amândoi ne-am spus „Pe asta o vrem!” încă înainte de a-i ști prețul. Recent am citit cartea Blink. The Power of Thinking without Thinking. (Cât ai clipi. Puterea de a gândi fără a gândi). Autorul, Malcolm Gladwell, s-a născut în 1963, în Anglia, dar trăiește în Canada, este psihoterapeut, scriitor și ziarist la The New Yorker. Cărțile și articolele lui conțin multe subiecte legate de sociologie și psihologie.(1) Cartea Blink prezintă întâmplări reale care ilustrează importanța deciziei imediate, luate într-o clipită.Read more…
Se împlinesc 70 de ani de la eliberarea – mai precis auto-eliberarea lagărului nazist – Buchenwald Conceput de hitlerişti – ca şi celelalte lagăre – pentru a dezumaniza şi nimici pe cei care îi considerau duşmani, Buchenwald a devenit şiRead more…
Ce este ”Hanuca”? Orice evreu religios va răspunde că sărbătoarea luminii, în amintirea târnosirii Templului de la Ierusalim și a minunii uleiului sfânt. Un evreu nereligios va răspunde că minunea uleiului sfânt este o legendă, dar conținutul sărbătorii are o bază istorică. Un evreu israelian, precum și un evreu naționalist, vor răspunde că este o sărbătoare națională, a aniversării victoriei politice și militare a Macabeilor asupra Siriei elenizate și asupra elenilor în general, care a dus la independența statului evreu,Read more…
Maladia lui Alzheimer a devenit o boală globală pe măsură ce populaţia lumii îmbătrânește. Boala apare la vârste înaintate, dar în fazele incipiente semnele ei, greu de depistat, apar cu 15-20 de ani înainte de a ieşi la suprafaţă. În Statele Unite, două treimi din bolnavi sunt femei. Oare de ce? O explicaţie superficială ar fi că femeile trăiesc mai mult. Dar cercetări recente, făcute de un institut specializat din Chicago, efectuate pe aproape 15.000 de persoane, au arătat că importantă este istoria reproductivă a persoanei şi nu vârsta ei. Există o legătură între vârsta femeii, numărul ei cumulativ de saricini, cel de avorturi provocate şi spontane şi şansele de apariţiei a demenţei .Read more…
De mai multe decenii, în lumea teatrului și-a făcut loc ideea reevaluării unor piese clasice, de găsire a unor forme noi de prezentare, mai apropiate de percepția unui om al secolului 20 și 21. În general, formele vechi sunt apreciate ca prăfuite și poate că așa și este în unele cazuri, de aceea se încearcă tot felul de inovații, unele mai reușite, altele mai puțin. De ce trebuie regizorii să creadă că publicul este infantil și că nu înțelege?! Ce caută cuvântul ”politruc” sau ”ciuma roșie” în Roma antică?Read more…
Am fost într-un pelerinaj care a început în 16 mai al acestui an, zi în care s-au împlinit 75 de ani de când primul tren cu evreii deportați din Transilvania de Nord a pornit pe drumul fără întoarcere. Trenul format din 30 de vagoane pentru vite, umplut până la refuz cu 3007 evrei din Maramureș, a plecat din gara Sighetul Marmației. Numărătoarea exactă s-a făcut la gara Kosice, unde trenul s-a oprit ca să schimbe paznicii. Jandarmii maghiari au fost înlocuiți cu SS-iști germani. Primul tren, care a fost urmat de alte 44, s-a oprit la platforma de ”selecție”. Aici s-a sfârșit calvarul drumului și a început calvarul sfârșitului…Noi, cei 75 de ”pelerini”, am parcurs – virtual desigur – șase zile, amintindu-ne de cei șase ani ai Dezastrului. Am plecat din șase orașe ale Ardealului de Nord (Sfântu Gheorghe, Bistrița,Târgu Mureș, Sighet, Zalău, Cluj, Oradea). S-au alăturat grupului evrei (și neevrei) din alte comunități (Arad, Brăila, Brașov, București), din Israel sau din alte țări. Acest ”pelerinaj” a îndeplinit o datorie spirituală, morală sau de credință, cum consideră fiecare, cea de a reabilita memoria și onoarea tribului nostru, al evreilor din Ardealul de Nord, deportați și uciși – cei mai mulți la Auschwitz – după ce au fost alungați din căminele lor, jefuiți, batjocoriți, bătuți, schingiuiți, cărați în vagoane de vite, înghesuiți, înfometați și lăsați fără apă, selectați, însemnați, despărțiți, dezbrăcați apoi ca o izbăvire, gazați, asfixiați și aruncați la grămadă. Ca o ultimă batjocură, cadavrele lor au fost incinerate, arse în crematorii cu funcționare neîntreruptă în trei schimburi, din lipsă de ”capacitate”.Read more…
Orice călător are nevoie de puncte de reper pentru a se dumiri: de unde a venit, unde se află, încotro se îndreaptă. Iar dacă acest adevăr e valabil în lumea coordonatelor spaţio-temporale, cu atât mai mult se aplică în cea a simbolurilor şi a principiilor în care spiritul uman încearcă să-şi găsească calea. Omul are nevoie de referinţe pentru a se orienta în viaţă, iar unele „indicatoare” din drum îmbracă forma… unui bătrânel şchiop şi gârbovit de exemplu, cu ochii senini şi vorba domoală. Da. Şi în basme populare se întâmplă ca personajul principal să fie sfătuit de o bătrânică, uneori chiar fără nume, mereu fără pretenţii la faimă, răsplată, jumătatea împărăţiei sau orice altceva râvnit de eroul poveştii. Acest „reper fără nume” din basmul meu a fost bunicul. Care nici măcar nu mi-a fost bunic în sens biologic. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
