O dimineață de octombrie. După prima ploaie care vestește venirea toamnei, cu mirosul plăcut al ierbii ude, sunt singurul care stă așezat comod pe un scaun pe pajiștea piscinei. Vremea s-a răcit, bazinul a fost acoperit pentru iarna care vine, apa nu va mai reflecta razele îmbietoare ale soarelui. În fața mea e o construcție nouă, viitoarea piscină acoperită. Mă gândesc că va mai trece o bucată de vreme până va fi gata și regret vara care a trecut, soarele cald, vocile vizitatorilor, cu veselia copiilor, miresmele mâncărurilor din ghereta unde doi tineri pregăteau șnițele gustoase. Puțini oameni trec pe iarbă în drum spre bazin, sunt cei pe care îi întâlnesc de obicei ori de câte ori vin să înot. Privirea mi-e atrasă de o pereche pe care nu am mai întâlnit-o. Un bărbat înalt cu părul alb, îmbrăcat sportiv, cu un rucsac pe spate, sprijinindu-se de un baston, și alături de el o femeie cam de o vârstă cu el, cu o rochie frumoasă de vară și cu o pălărie asortată, care mergea și ea cu un baston.Read more…
Când mă întorc din oraș spre casă trebuie să trec printr-o porțiune de parc unde mă întâlnesc adesea cu bunici care-și plimbă și își distrează nepoțeii. Pe jos sau pe triciclete viu colorate, micuții aduc în parc voia bună, glasurile cristaline, micul lor univers în expansiune, cu care umplu locul și-l înveselesc. Deunăzi, pe acest drum am asistat fără intenție la o conversație delicioasă între o bunică și nepoțelul ei. Erau orele după-amiezii. Bunica îl scosese pe copil de la sistemul after school și îl conducea spre casă. Băiețelul avea vreo șase sau șapte ani și era grozav de necăjit, fiindcă își uitase în bancă mașinuța roșie de jucărie. Urmau câteva zile libere și el era neliniștit că mașinuța lui va fi de negăsit când se va întoarce la școală. Bunica încerca să-l consoleze cum putea mai bine, dar cum băiatul se lamenta în continuare, bunica și-a cam pierdut răbdarea și a întors-o spunând că, din capul locului, el nu ar fi trebuit să-și ducă jucăria la școală. Read more…
În 1942 revista YIVO Bleter din New York a lansat un concurs pentru cea mai bună istorie a unui imigrant și cea a lui Jacob Finkelstein a fost premiată, fiind apoi publicată în septembrie 1945. Aceasta a devenit una din puținele surse istorice (poate singura) care documentează emigrarea masivă a evreilor din România spre America, pe jos, în primii ani ai secolului XX. Jacob Finkelstein s-a născut în 1878. A urmat școala elementară religioasă (heder) în orășelul Căușeni din sudul Basarabiei, apoi și-a făcut ucenicia la un fierar. Fiind amestecat într-o încăierare, a fost nevoit să fugă; a trecut clandestin granița în România și s-a stabilit la Bârlad. Continuăm publicarea traducerii relatării sale întitulate Amintirile unui drumeţ evreu din România, începute în numărul trecut. Râmnicu Sărat. Ne-am sculat la trei dimineața și am pornit la drum. După trei ore am ajuns la un râu. Ne-am oprit, am făcut cafea în samovar și am luat micul dejun. În apropierea orașului noi ne-am oprit, iar cei doi emisari împreună cu șeful nostru și-au continuat drumul. După câteva ore au venit după noi. La intrarea în oraș ne-au oprit – nu puteam intra decât cu aprobare scrisă de la poliție! La așa ceva nu ne așteptasem. Între timp în cartierul evreiesc lumea ieșise în stradă și ne aștepta nerăbdătoare. După alte câteva ore a apărut o trăsură cu un comisar de poliție însoțit de doi funcționari. Comisarul ne-a cerut să formăm un cerc, iar el s-a pus în mijloc și ne-a spus următoarele: „Am citit în ziar că plecați în America pe jos. N-o să vă opresc. Read more…
Uitându-mă în jurul meu, am impresia că femeile și pijamalele se împart în două categorii care se suprapun pe alocuri, ca o diagramă Venn. Pe de o parte este tabăra idealistelor și a romanticelor. Idealismul lor e atașat de teoria conform căreia meriți să îți oferi (să îți cumperi) lucruri materiale de care nu ai neapărat nevoie, nu îți sunt necesare – o pereche de pantofi împodobiți cu mici cristale, o perie de păr vintage, lumânarea parfumată nou-lansată, un al zecelea ruj… O cămașă de noapte din satin și dantelă de la Agent Provocateur se încadrează aici. Se va face o asociere directă, dar nu neparat logică, între prețul și brandul obiectului, și nivelul personal de rafinament, statutul de conaisseur și valoarea umană, intrinsecă, a cumpărătoarei. Mai mult, se ajunge la cumpărarea unui anume obiect, în speranța că te vei simți într-un anume fel în momentul achiziționării, purtării, posedării lui. Industria advertising-ului ne învață că „emoțiile” noastre se traduc în felul în care ceilalți ne percep.Read more…
În societatea modernă s-a format obiceiul de a sărbători evenimente speciale, ocazii festive, sau aniversări cu un pahar de șampanie – sau măcar de vin spumant. Deși poate am prefera un vin bun, șampania produce o atmosferă festivă specială, ceva care aparține organic unei sărbătoriri. Sarbatorirea cu un pahar de șampanie ne provoacă emoții: sunetul destupării sticlei (poc!), susurul șampaniei turnate în pahare, spuma, bulele de bioxid de carbon din șampanie și paharele speciale în care o bem. De fapt, șampania este un vin spumant care se prepară în regiunea Champagne din Franța.(1) Țările Uniunii Europene rezervă în mod legal și strict numele de șampanie spumantelor produse în zona Champagne.(2). Există și alte vinuri spumante de calitate cum ar fi Crémant (produs prin aceeași tehnologie ca șampania, dar în alte regiuni ale Franței). Crémant este un spumant fin, cu puțin conținut de bioxid de carbon. Care este deosebirea dintre șampanie și vinurile spumante și după ce criterii definim un vin, inclusiv pe cel spumant? Răspunsul la prima întrebare mi se pare mai simplu, dar cred că la a doua mi-ar fi greu să dau un răspuns exact chiar daca aș fi oenolog sau somelier.Read more…
Deși sunt departe de a fi un specialist în computere, subiectul este atât de captivant, încât consider că merită un articol. Voi încerca să explic în mod schematic funcționarea imprimantei tridimensionale și aplicațiile ei. De-a lungul articolului voi folosi termenul internațional: 3D printing. În urmă cu câteva decenii această tehnologie părea o fantezie. Bazele ei au fost puse în 1971 de Johannes F. Gottwald care a patentat un injector capabil să scoată în mod continuu metal lichid. În anii 2020, 3D printing a ajuns la un nivel calitativ și la un preț care permite oricui să producă obiecte “printate” cu acest dispozitiv. 3D printing se mai numește și manufactură aditivă (AM, additive manufacturing), fiindcă se bazează pe adăugarea materialului strat după strat, până la obținerea modelului programat. Spre deosebire de imprimantele cu cerneală, unde foaia este tipărită în două dimensiuni (pe axele x și y), imprimantele 3D funcționează pe toate cele trei axe (x, y, z), creând unui produs tipărit în spaţiu.Read more…
Articolul de față încearcă să redea esența eseului scris de filozoful israelian Yirmiahu Yovel în 1977, cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la moartea marelui filosof Baruch Spinoza. În 27 iulie 1656, în sinagoga Houtgracht din Amsterdam, a fost pronunțată sentința prin care un tânăr evreu de 24 de ani era exclus din comunitatea portugheză din Amsterdam; sentința a fost înregistrată în cartea comunală. Obiectul excomunicării era Baruch d’Espinoza. Tânărul făcea parte din înalta societate a comunității evreiești portugheze din Amsterdam. Tatăl său, Michael, era un comerciant foarte respectat. Tânărul Spinoza a fost educat în spiritul tradiției evreiești, studiind limba ebraică, Scriptura, Talmudul și filozofia iudaică. De asemenea citea în ebraică subiecte laice precum: matematică, fizică, astronomie, pregătindu-se pentru o carieră comercială. Spinoza avea șase ani la moartea mamei sale, Hana Devora, și 22 de ani la moartea tatălui. Împreună cu fratele său, Gabriel, a înființat compania comercială “Bento & Gabriel d’Espinoza” pentru import-export de fructe. După moartea tatălui nu a intervenit nicio schimbare aparentă în relațiile dintre Spinoza şi comunitatea evreiască. Timp de peste un an el a rămas în bune relații cu autoritățile sinagogii, și-a plătit taxele și nu a fost amestecat în niciun conflict cu autoritățile. Totuși era plin de îndoilei și gânduri eretice. El cunoștea întreg Vechiul Testament pe de rost și găsea în el multe aspecte problematice: miracolele erau în contradicție cu rațiunea și cu legile naturii, puterea imaginativă a profeților era și ea în contradicție cu legile naturii, poruncile i se păreau arbitrare, fără nicio legătură cu legile lui D-zeu.Read more…
În tot ce am scris pentru Baabel am încercat să nu vorbesc despre mine și familia mea. Dar cum am ajuns la o vârstă pe care o cunosc toți cei care citesc revista Baabel, cred că a venit timpul să scriu despre amintirile personale și familia mea directă (părinți, soră, nepoți). Poate că aceste amintiri sunt deformate de vârstă, dar sper că păstrează totuși realitatea. Circulau în familie câteva legende pe care mi le-a povestit mama și care au devenit acum amintirile mele. Una dintre ele e povestea suzetei de care mama și-a amintit când am început facultatea de medicină. La vârsta când mai foloseam suzeta, în timpul unei călătorii cu trenul de la Câmpulung la Rădăuți împreună cu părinții, am pierdut suzeta și am plâns toată noaptea. A doua zi, primul drum al lui tata a fost la farmacie, de unde s-a întors victorios cu două suzete. Marele necaz al părinților a fost când n-am vrut să iau în gură suzeta, pentru că era roșie și am motivat că nu vreau Blut (sânge). Atunci chiar m-am dezvățat de suzetă și n-am mai avut nevoie de ea. Dar povestea nu s-a terminat. Foarte mulți ani, chiar până în adolescență, nu am mâncat nici tomate și nici pepene verde, din cauză că erau roșii și îmi aminteau de suzetă. Când m-am înscris la medicină, mama spunea că nu voi fi în stare să văd sânge.Read more…
7 octombrie este, întâmplător, și ziua mea. Hamasul mi-a pregătit o petrecere surpriză. E drept că nu doar mie. I-au surprins mai ales pe cei din sistemul de pază și securitate internă israeliene Shabak si Shin-Bet care au fost complet nepregătiți în fața infiltrării masive a militanților Hamas pe teritoriul Israelului, azi dimineață. Fiecare popor are traumele lui. Japonezii au Hiroshima, americanii au Pearl Harbor si 9/11 . Evreii au traume cât toți ceilalți la un loc. Una din ele este Războiul de Yom Kippur din 1973. Si atunci am fost luați pe nepregătite. Şi atunci concepția că așa ceva nu se poate intâmpla s-a prăbușit într-o clipită. Mulți spun că ceea ce se intamplă astazi seamănă mult cu Yom Kippur 1973. Îl privesc pe Netanyahu și o văd pe Golda. Mă mai intreabă unii prieteni cum suntem. Noi suntem bine. Cel puțin 100 dintre ai noștri nu sunt. Şi cifrele cresc din oră în oră. Uneori supraviețuirea ține de geografie. Unele kibuţuri din sudul țării, aproape de Gaza, au fost ocupate de teroriști şi locuitorii au fost luați ostateci. Soarta lor este deocamdată necunoscută .Read more…
“Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă/ La care să se închine și cruzii tăi dușmani”. Acestea sunt primele versuri ale Imnului patriei noastre pe care am sărbătorit-o de curând, la 1 Decembrie. Știm asta, desigur, dar acum vreau să vă introduc în universul unui copil de patru ani și jumătate care a învățat aceste versuri pentru prima dată, la grădiniță, în avansul sărbătoririi unei zile importante și demne de tot respectul. Mara este o fetiță minunată din familia mea mai extinsă, o fetiță aflată în al cincilea ei an de viață. Fratele ei mai mare, Gabriel, are deja opt ani și este elev în clasa a doua. Cei doi micuți sunt adorabili, deștepți, frumoși, bine crescuți, desfășoară multe activități și au interese specifice vârstei lor. Gabriel citește mult, joacă tenis, învață să cânte la ukulele și frecventează un cerc de teatru pentru copiii de vârsta lui. Evident că el este un model pentru micuța lui soră. Cum spuneam, în zilele premergătoare sărbătorii de 1 Decembrie, doamnele educatoare de la grădinița frecventată de Mara i-au învățat pe copii să cânte imnul țării. Read more…
M-am născut cu șase degete la piciorul drept. Din fericire, degetul în plus, care era lângă degetul mare, spre exterior, mi-a fost tăiat cu o foarfecă, chiar la maternitate, de medicul care ne-a primit, pe mama și pe mine, la câteva ore după ce fusesem născută acasă, în prezența moașei cartierului. Asta a făcut ca în primii ani de viață, după ce schimbasem mersul de-a bușilea cu mersul biped, să mă deranjeze încălțămintea purtată pe piciorul drept. Odată cu creșterea labei piciorului, din rădăcina degetului tăiat crescuse ceva ca un mont bătrânesc. Îmi era tare greu la mers, dar cei apropiați doar bănuiau deranjul, nesimțind pe ”piciorul” lor dificultatea mea. Cel mai comod era când umblam desculță. Pentru că urma să înceapă școala, doctorii i-au recomandat mamei să nu amâne internarea mea într-un spital unde să mi se scoată chirurgical ”montul”. Acest mont era parte a degetului tăiat, adică era ca o rădăcină de plantă, rădăcină care crescuse în continuare, chiar dacă fusese tăiată tulpina.Read more…
Biblia nu este doar o carte extrem de veche, dar de la primele texte care au fost compuse și până la ultimele au trecut secole și au fost identificați peste o sută de autori diferiți. Se poate observa chiar evoluția limbii de-a lungul timpului. Autori diferiți pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită. De fapt Biblia nu este o „carte”, ci o colecție de texte, o întreagă „bibliotecă”. (În limba greacă biblos = papirus, după numele cetății feniciene Byblos care exporta papirus, biblion = carte, iar biblia este forma de plural, cărți.) Pentru a înțelege importanța Bibliei, trebuie să-i cunoaștem originea. Dacă știm cine a scris-o, când și în ce împrejurări, vom putea înțelege de ce arată așa. Pentru prima oară arheologia ne poate furniza răspunsuri la aceste întrebări, iar povestea care se cristalizează este adesea surprinzătoare și nu prea seamănă cu cea pe care o cunoaștem din textul biblic. Ea ne explică de ce istoria este povestită așa cum este, cum a apărut ideea Dumnezeului unic și ideea că individul are drepturi și îndatoriri și este răspunzător pentru acțiunile sale, idei de o importanță covârșitoare, care stau la baza civilizației moderne. Acestea sunt cuvintele profesorului Richard Friedman, unul din cei mai mari specialiști în domeniul Bibliei Ebraice. O parte din evenimentele pomenite în Biblie, mai ales cele din primele cărți, nu pot fi reale – dar ele nu au fost pur și simplu „inventate”. Ele au fost scrise cu mult după presupusa lor desfășurare și sunt de natură mitică. Read more…
Cel mai frumos loc din lume este diferit pentru fiecare dintre noi și are particularitatea de a fi foarte personal, altora poate să le pară aproape banal, în timp ce ție vibrația lui îți dă fiori. Acest loc pe care îl recunoști, te alege el pe tine parcă, îți vorbește doar ție și adesea lucrul acesta este de neînțeles altora. Doar tu auzi cântecul lui și nu altcineva. Pentru mine acest loc este, până acum cel puțin, curtea interioară a Catedralei La Seu din cartierul Barri Gothic al Barcelonei. Am ajuns acolo acum 15 ani, prima și singura dată, fără a bănui deloc cât de tare voi iubi instantaneu acel loc. Nu am o explicație, cel puțin nu una logică, singurul argument pe care l-am găsit a fost să-mi ascult inima și să mă încred în ”logica” ei. Catedrala care azi este închinată Sfintei Eulalia și care, în forma ei actuală, are o vârstă ce depășește șapte secole, merită vizitată dacă ajungi în Barcelona. Tot așa se cere vizitat și fermecătorul și răcorosul cartier Barri Gothic, cu străzile lui foarte înguste și de aceea tot timpul umbroase, dar și primejdioase întrucâtva, acolo făcându-și veacul hoți mărunți de buzunare, rucsacuri sau genți, iuți și hotărâți să-și câștige zilnicul tain de pe urma turiștilor. Desigur că oricine leagă Barcelona de numele formidabilei creații Sagrada Familia a lui Antoni Gaudi, care se construiește de mai bine de 100 de ani și încă se mai lucrează la terminarea ei. Dar bătrâna catedrală La Seu are o cu totul altă respirație,Read more…
Eu trăiesc în Israel și de când am emigrat, am fost preocupat de situația noii / vechii mele țări, în special în ceea ce privește pericolul venit din afară. Treptat, numărul statelor cu adevărat vrăjmașe a scăzut simțitor, pe măsură ce numărul țărilor arabe și musulmane care au recunoscut Israelul ca stat independent a crescut. Un singur subiect a rămas constant pe lista grijilor pe care și le face fiecare israelian – paranoic sau nu – urmărind ceea ce se petrece în lumea sa mai mult sau mai puțin apropiată: Iranul. Ca să nu mai amintim faptul că un membru al ONU încalcă cu seriozitate și cu încăpățânare articolele Cartei acestei organizații. Astăzi Iranul este un ”stat-model” în care totalitarismul, fundamentalismul, prigoana și minciuna și-au dat mâna în procesul de dominare a unei națiuni de zeci de milioane, care timp de 2500 ani a fost o monarhie, nu – ferească Cel de Sus – un exemplu de democrație și egalitate, dar nici de despotism și cruzime. Libertatea de expresie, prescrisă în constituția iraniană, dispare atunci când ”afectează principiile fundamentale ale Islamului” (Articolul 24). Prin urmare, restricțiile includ în primul rând religia: niciun alt grup religios, în afara celui islamic șiit, nu-și poate exercita liber drepturile în țara care se consideră bastionul libertății în Orientul Mijlociu. Individul poate fi pedepsit pentru homosexualitate, critică publică la adresa regimului și orice abatere de la prescripțiile religioase impuse de un Islam crud, obsesiv, violent și antiuman… În cele ce urmează e vorba de un coleg, un medic iranian, Dr. Ahmadreza Djalali. S-a născut în 1971 și a absolvit Universitatea de Medicină din Teheran. E căsătorit și are doi copii.Read more…
Silvia Nussbaum (Pötyi, pentru prieteni) a părăsit această lume după un răstimp îndelungat în care a fost ţintuită de pat. Soţul ei, Vasile (Laci) Nussbaum (1), a fost prieten de o viaţă cu părinţii mei şi cu unchiul meu. Această prietenie am moştenit-o şi eu şi am preţuit-o nespus… Pe Pötyi o întâlneam mult mai rar decât pe Laci, dar o ştiam de zeci de ani, de la concertele Filarmonicii de Stat din Cluj. De fiecare dată îi căutam chipul frumos, încadrat de părul bogat, castaniu închis – aproape negru şi, privind-o ţinându-şi vioara cu graţie şi afecţiune, îmi aminteam cum se înfiripase povestea lor de iubire.
După eliberarea din lagărul de la Buchenwald, Laci Nussbaum – care-şi pierduse părinţii şi fratele mai mic la Auschwitz – a revenit acasă, în Transilvania. Nu mai avea pe nimeni la Cluj, dar rudele de la Turda l-au primit cu multă dragoste. Totuşi, după trauma cumplită a lagărului care-l maturizase brusc la 15 ani, Laci nu-şi găsea locul în mijlocul familiei care – după cum îmi povestea – pe de o parte era prea ocrotitoare, pe de alta, nu putea să înţeleagă (dar ce om normal ar fi putut să priceapă ?!) grozăviile prin care trecuse. Atunci s-a apropiat de Pötyi. El o asculta cântând la vioară, iar ea asculta povestea suferinţelor sale. Aşa a început dragostea lor.Read more…
De mic copil am avut ocazia să fiu aproape de un adolescent diferit de alți copii și am fost impresionată de aspectul și de neputința lui cauzată de un probabil malpraxis. Băiatul avea o dizabilitate evidentă și nu se putea descurca singur decât cu mare dificultate. Pichi era cu vreo opt ani mai mare ca mine. Era fiul unor vecini și din ce am înțeles de la părinții mei, când era bebeluș a căpătat un fel de tremur al întregului corp, urmare a unei injecții intramusculare. Mergea foarte greu și avea tot timpul mișcări necontrolate ale întregului corp. Desigur, nu a mers niciodată la școală. Fiind printre cei mai mici, eu eram spectator la joacă și stăteam rezemată de gard ca să fiu protejată de vreo mișcare bruscă a celor care se jucau. Deseori, Pichi mi se alătura. Îi plăcea să privească joaca puștilor din cartier. Avea pe față un zâmbet ciudat, împietrit, dar aspectul lui nu mă speria, pentru că îl știam de mică. În acele momente îl priveam îndelung și, câteodată, eram surprinsă de reușita lui spasmodică de a opri vreo minge sau vreo țurcă venită spre noi din jocul copiilor. Cu siguranță, mama lui și cei din familie îi interpretau mimica feței ca pe un limbaj. Scotea și sunete pe care familia sa le înțelegea, dar eu nu pricepeam ce spune. Știu doar că mă privea blând și parcă protector, ca un frate mai mare. Făcea și cumpărături familiei și se îngrijea, pe cât putea, de un frate mai mic pe care îl iubea foarte mult. Deci Pichi avea judecată, înțelegea ce se întâmplă în jurul lui, dar tremurul său continuu și dificultățile de vorbire au fost frâne în dezvoltarea lui normală. După demolarea cartierului Mărgeanului din București, locuitorii s-au împrăștiat și nu am mai știut nimic de Pichi.Read more…
Tov lamut bead arțeinu. (E bine să murim pentru patria noastră.) Iosef Trumpeldor, erou al poporului evreu dinainte de întemeierea statului Israel. Este sâmbătă, ora opt dimineața, și ca de obicei ascult programul săptămânal al prezentatorului Oren Nahari, o adevărată “enciclopedia ambulantă”. De fiecare dată, în decurs de două ore, el prezintă atât subiecte actuale, cât și istorice. Subiectul pe care l-a prezentat astăzi m-a atins adânc la suflet: scrisorile de despărțire lăsate de soldați sau rezerviști aflați pe diverse fronturi, mai ales în Gaza, care au căzut eroic începând din “sâmbăta neagră”, din 7 octombrie 2023 – dar sacrificiul lor continuă și în zilele noastre. De fapt, acestea sunt mesaje pe WhatsApp sau texte telefonice adresate părinților, soțiilor, iubitelor sau prietenilor, înainte de a ieși într-o acțiune militară periculoasă, din care nu e sigur că se vor mai întoarce, sau în ultimele momente ale vieții lor, când, răniți fatal, mai au puterea să scrie câteva cuvinte celor dragi.Read more…
Voiam să vizitez Albania încă de pe la mijlocul anilor 1980, când, trăind în România, am auzit adesea spunându-se: ”Mai rău ca la noi e doar în Albania.” Îmi închipuiam destul de lesne cum se poate trăi mai bine ca la noi, dar nu puteam nicicum să-mi închipui cum poate fi mai rău. Apoi, tot prin anii 1980, am văzut personificarea răului dictaturii albaneze sub forma unei imense statui a dictatorului albanez Enver Hogea din Piața Centrală din Tirana, în fața căreia mii de cetățeni se închinau. Dictatorii se deosebeau între ei prin caracter – mai volubili ori mai scorțoși, mai dandy ori mai țărănoi – însă toți aveau aceeași manie a grandorii. Nu întâmplător, odată ce am aterizat la Tirana, primul meu drum a fost spre locul unde se afla acea statuie. Ea nu mai există din 20 februarie 1991, data oficială a doborârii comunismului în Albania. Am întrebat inteligența artificială unde în maiestuoasa piață pietonală Skanderbeg din centrul Tiranei fusese amplasată statuia, iar ea mi-a răspuns că era pe perimetrul dintre Banca Națională și Muzeul de Artă. Read more…
Ierusalimul este centrul religiilor abrahamice. El trăiește în inima și în sufletul fiecărui evreu, creștin și musulman credincios. Cum se manifestă acești oameni când se gândesc la Orașul Sfânt? Ce-i doresc ei orașului și locuitorilor lui? Ne vom referi la prietenii Israelului și ai Ierusalimului în mod special. Un fapt special, repetat anul acesta, ne-a făcut să ne gândim la orientarea unei părți importante a creștinilor evangheliști. În anul 2002 a fost întemeiată organizația Eagles’ Wings (Aripile vulturilor), care și-a ales ca deviză versetul 122:6 din Tehilim (Psalmi): Șaalu șlom Yerușalaim (Rugați-vă pentru pacea Ierusalimului). Întemeietorii ei sunt pastorul american Robert Stearns, astăzi episcop al Bisericii Tabernacolului (Tabernacle Church) și pastorul și scriitorul american Jack W. Hayford (1934-2023). Scopul acestei organizații este rugăciunea pentru pacea Ierusalimului, așa cum este văzută în Psalmul menționat. Ei au ales prima zi de duminică a lunii octombrie ca Day of Prayer for the Peace of Jerusalem (Ziua de rugăciune pentru pacea Ierusalimului). Această zi a fost aleasă deoarece este apropiată de Iom Kipur. Câteva sute de membri ai acestei organizații vin la Ierusalim în această zi și se roagă la Locurile Sfinte pentru pacea Orașului Sfânt. Rugăciunea are loc dincolo de porțile Orașului Vechi al Ierusalimului. Prima rugăciune în masă a avut loc în anul 2004.Read more…
Referendumul din Ungaria, organizat pe 2 octombrie a.c., privind cotele obligatorii de refugiați și acceptarea lor cu sau fără aprobarea Parlamentului, a fost invalidat. 43 la sută din cetățenii cu drept de vot au participat la această consultare, astfel că nu s-au întrunit cei 50 la sută plus unu, necesari pentru validare. La prima vedere, s-ar putea afirma că este un succes al partidelor de stânga, liberale, al societății civile care au cerut alegătorilor să rămână acasă, să nu dea curs intensei și foarte constisitoarei campanii de propagandă a partidului de guvernământ Fidesz – popular-creștini, să nu acorde din nou credibilitate premierului Viktor OrbánRead more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
