Era caniculă. Se anunțase o temperatură de peste 40oC și tocmai atunci pornea marșul de protest de la Tel Aviv la Ierusalim. Era planificat să ajungă în fața Knesset-ului în ziua când guvernul va supune la vot prima lege din proiectul de reforme, care avea să schimbe întregul sistem judiciar, transformând Israelul dintr-un stat democratic într-unul totalitar. Dov s-a trezit mai devreme ca de obicei. La ora șase dimineața coloana de demonstranți pornea spre Ierusalim. Soția lui, Aviva, îi pregătea mâncarea pentru drum. De mai bine de cinci luni, Dov participa în fiecare sâmbătă seara la demonstrațiile împotriva reformei judiciare. Aviva era simpatizantă a partidului Likud (preconizatorul reformei judiciare), ceea ce nu o împiedica să-l ducă pe soțul ei cu mașina la demonstrații. Cei doi au convenit să excludă politica din familie. – De ce te oferi să mă duci la demonstrații contra partidului pe care îl simpatizezi? – a întrebat-o Dov pe soția lui. – Tu ești mai important pentru mine decât partidul. Și apoi îmi place să-i ajut pe oamenii nevoiași, a răspuns râzând Aviva. Dacă ai merge singur, nu ai găsi loc de parcare și decât să-mi fac griji și să mă întreb dacă ești teafăr, mai bine vin să te iau acasă.Read more…
Gaza
În zilele acestea de război și de nesiguranță, orice alt subiect mi se pare irelevant. Mai mult, vorbind deunăzi cu o prietenă din România, ea m-a întrebat plină de candoare dacă am fost vreodată la Gaza. Doamne ferește! În cei cincizeci de ani de când trăiesc în Israel nici nu mi-a trecut prin minte așa ceva – întâi pentru că nu este un „obiectiv turistic”, dar mai ales pentru că dintotdeauna mi s-a părut un cuib de viespi. Și poate spre mirarea multor cititori, Gaza are o istorie milenară. Cu toate evenimentele care se petrec în jur, nu am acum răbdare să o cercetez în mod serios. Mă bazez numai pe aspecte de care am aflat mai mult sau mai puțin întâmplător, în timp ce pregăteam alte articole, dar din ele rezultă o serie de instantanee care, puse cap la cap, formează o poveste remarcabilă. Cu vreo două-trei secole mai târziu a avut loc Marea Prăbușire din Epoca Bronzului, despre care am povestit în articolul despre Ieșirea din Egipt. https://baabel.ro/2023/04/iesirea-din-egipt-in-perspectiva-istorica/ Așa-zisele „popoare ale mării” au distrus și au pustiit tot ce le stătea în cale. Singurul care a reușit să supraviețuiască – pentru o vreme – și să povestească cele întâmplate a fost Egiptul. De acolo știm că grupul numit PeLeSeT s-a stabilit apoi în Gaza și în împrejurimi, intrând în istorie sub numele de FiLiSTeni și dând mai târziu numele țării: PaLeSTina.Read more…
Magie în mai multe interpretări
Când ies de la locul de muncă, la ora cinci după-amiază, e deja întuneric Un întuneric rece care mă face să scotocesc grăbită în geantă, căutând eșarfa pe care am uitat să mi-o pun în birou. Dar tocmai când m-aș înfăşura cu ea, tristă şi abătută, se aprind luminile. Mii și mii de steluțe colorate, pe stradă, în grădini, pe fiecare stâlp și trunchi de copac, șiraguri de LED-uri vesele, fulgi uriași de nea, siluete de panglici și clopoței, cabluri cu beculețe care întind deasupra carosabilului curcubeie de lumină. Și ochii veselia îmi cuprinde privirea. Magia tehnologiei create de oameni pe care nici nu-i cunosc mă ajută să trec prin frigul și întunericului iernii din jur. Uneori se face ger amar și în sufletele oamenilor. Nu numai vremea poate aduce ierni crunte, ci și istoria vine câteodată cu perioade cumplit de întunecate. Istoria despre care citim în cărți, auzim de la bătrâni – sau prin care trec mulți dintre noi și acum. Și în astfel de momente, când lumea riscă să se scufunde în tristețe, spaimă, beznă, ne putem gândi din nou la magicienii care și-au propus să reaprindă luminile în jur – luminile artei create de evrei maghiari care au reuşit să aducă zâmbetul pe fața oamenilor din lumea întreagă. Primul pe care l-aș menționa în acest context era un magician în sensul cel mai frecvent folosit al cuvântului. Mă refer aici la cel ajuns la faimă internațională sub pseudonimul Houdini. S-a născut la Budapesta, în 24 martie 1874, sub numele Erik Weisz şi avea doar patru ani când famlia sa a trebuit să părăsească Ungaria.Read more…
Prin sinagogi și prin grădinile amintirii: plasticiana Beverley-Jane Stewart
În continua mea căutare a celor care prețuiesc trecutul și pun o parte din viața lor în folosul valorificării amprentelor, dovezilor sale, drumul m-a adus printr-o întâmplare (căci nu există coincidențe, nu-i așa, ci doar clipe tainice predestinate, în care dumnezeu ne face cu ochiul…) în apropierea unei artiste care trăiește la Londra, are rădăcini evreiești-românești și este o interesantă plasticiană. Să spun pictoriță, să spun desenatoare sau graficiană sau autoare de ”instalații”, cum e la modă acum? Greu de spus. De la ea am învățat că tenacitatea poate da roade surprinzătoare și felul ei de a fi mi-a întărit convingerea că încăpățânarea în a apăra ceea ce credem (simțim!) e importantă uneori și că poate lăsa o urmă a vieții noastre în acest vast peisaj al vieții în care, nu o dată, ne simțim rătăciți. Dar ce anume face ea? Beverley-Jane Stewart s-a documentat cu minuție și pasiune, a plonjat în adâncurile culturii evreiești din România vreme de câțiva ani de zile, cufundând-se în istorie și reinterpretând plastic toată profuziunea de informație, dar și de impresie subiectivă a acestei documentări. Tablourile ei sunt o reconectare între trecut și prezent, între istoria în ansamblul ei, cumva semnele vieții evreiești pe teritoriul românesc și experiența personală a familiei sale.Read more…
De vorbă cu Suleiman
Dr. Suleiman e medic la spitalul în care lucrez. Brunet, înalt, bine făcut, e o apariție plăcută. A terminat facultatea de medicină la București. Lui Suleiman îi face plăcere să vorbească limba română și când suntem singuri, vorbim românește. Călătorește des în România și se întâlnește cu prieteni și colegi. Îi place mâncarea și fotbalul românesc. Într-una din zile am mâncat împreună la cantina spitalului. De mult timp nu mai schimbasem o vorbă. – Unde ai dispărut, Suleiman? – l-am întrebat. Nu te mai vede omul. – Nu prea apar în public, mi-a răspuns. Dimineața intru în sala de operații și de acolo plec direct acasă. – De ce? – l-am întrebat, cu toate că presimțeam care va fi răspunsul. – De la 7 octombrie încoace trec printr-o criză teribilă. Simt privirile dușmănoase ale unor colegi. Încerc să nu intru în discuții legate de acest eveniment trist. Eu nu sunt religios, nu am nimic de-a face cu Hamas, la fel ca mulți alți arabi israelieni. – Totuși, ce părere ai despre măcelul din acea “sâmbătă neagră”? – l-am întrebat.Read more…
Ce șanse are extrema dreaptă la alegerile europarlamentare?
720 de aleși din 27 state membre vor decide viitorul Uniunii Europene după alegerile din 6-9 iunie la care cetățenii europeni își vor dai votul uneia din cele șapte familii europene din parlament – creștin-democrați, socialiști, centru, verzi, conservatori, stânga, euroscepticii și extremiștii de dreapta. Cu aproximativ zece zile înaintea acestui scrutin care va decide soarta Europei pentru viitorii cinci ani, forțele politice componente și analiștii politici încearcă să prevadă cum se va configura noua structură a forului european. Incertitudinea este mare, dar ceea s-a preconizat, cel puțin până acum, și a dobândit aproape o unanimitate este creșterea spectaculoasă a numărului europarlamentarilor de extremă dreaptă. Nu se vorbește de o majoritate, dar se dă ca certitudine întărirea forței lor, ceea ce ar crea mari dificultăți punerii în aplicare în continuare a unor proiecte bazate pe principiile democratice ale UE, aceasta în condițiile în care, în urma alegerilor sau a unor alianțe politice, într-o serie de state membre ale UE au ajuns de-acum la conducere guverne de dreapta naționaliste sau de extremă dreaptă, de pildă Italia, Slovacia sau Olanda. În 19 mai la Madrid a avut loc congresul partidului extremist spaniol Vox care s-a transformat într-o reuniunea a partidelor de extremă dreaptă, participanții încercând să găsească o platformă comună pe care să o folosească în campania electorală pentru alegerile europarlamentare. A fost o participare internațională masivă: Read more…
Reclamaţia anonimă împotriva unei doctoriţe tinere şi ancheta ministerială din anii 1950
În timpul plăcutelor vizite de sâmbătă la doamna doctor Judith Szabó – prima femeie chirurg generalist din Transilvania – prietena mea nonagenară deapănă amintiri în care se îmbină poveştile din viaţa ei personală, dar şi cea profesională. În ciuda vârstei venerabile (96 de ani împliniţi) virgulă Judith Szabó este la curent cu evenimentele fierbinţi care acaparează atenţia opiniei publice și le comentează prin prisma îndelungatei ei experienţe de viaţă. Era firesc să-i suscite interesul şi cazul doctoriţelor ATI de la Spitalul Sf. Pantelimon din Bucureşti, care a încins de curând spiritele. Şi-a exprimat convingerea fermă că e vorba şi de intrigile colegilor. Pentru a-şi argumenta opinia mi-a povestit un episod din viaţa ei de tânăr medic chirurg. Povestea mi s-a părut atât de interesantă, încât i-am propus să o relateze în scris, într-un articol pentru Baabel. A refuzat, din păcate, dar mi-a permis să o redau eu (pe baza unor înregistrări audio). Am absolvit Medicina la Cluj în 1953 şi am fost repartizată la Vişeu[2]. Voiam neapărat să practic chirurgia şi doar acolo era un post de medic chirurg. În acea vreme nu exista stagiatură şi specializarea avea să se introducă abia în 1957, aşa că „abia ieşită din ou” a trebuit să fac faţă celor mai diferite situaţii… La scurt timp după ce începusem să lucrez, prin 1954 sau 1955, la spitalul din Vişeu a sosit un delegat de la Ministerul Sănătăţii, pentru a verifica situaţia mea. Era un bărbat de vreo treizeci de ani, foarte serios, care mi-a spus că s-a primit o reclamaţie împotriva mea, în care semnatarii, „un grup de medici”, aduceau la cunoştinţa forurilor superioare o serie de acuzaţii grave…Read more…
Crăciunul, așa cum este sărbătorit în Israel
Ca și în alte țări de pe glob, Crăciunul se face simțit și aici, în Țara Sfântă. Deja pe la sfârșitul lunii noiembrie se fac pregătiri, se aranjează vitrinele, se împodobesc brazi, în special în cartierele și în localitățile unde trăiesc numeroase familii creștine. Unul din acestea, unde conviețuirea pașnică a populației aparținând celor trei mari religii monoteiste a devenit un real simbol, este orașul Haifa. Aici, o straddin Moșava Germanit (Colonia germană) va fi închisă circulației și se va transforma într-un spațiu feeric, ca un parc uriaș înconjurat de dughene generos aprovizionate cu jucării, dulciuri, băuturi și cu un brad uriaș în mijloc, împodobit și luminat, totul creând o atmosferă de belșug, voie bună și speranță. Israelieni din alte orașe vin la Haifa să se bucure nu numai de atmosfera sărbătorească, ci și de modul estetic în care este împodobit întregul cartier. În Israel, sărbătoarea Crăciunului este iubită de toată lumea, datorită tradiției atât de frumoase. Pomul, decorurile, cadourile apar nu numai în casele creștine sau în familiile mixte, ci și în multe case ale emigranților evrei laici veniți în special din estul Europei. Tot în decembrie, în casele evreiești se sărbătorește Hanuka în amintirea unui eveniment istoric petrecut în secolul al II-lea î.e.n., în timpul regelui Antiohus al IV-lea: victoria Macabeilor în lupta de eliberare de sub stăpânirea greacă. Read more…
Europa încotro?
Cred că mii de oameni cărora le pasă ce se va întâmpla cu continentul nostru își pun această întrebare și nu primesc răspuns. Oare este vina noastră că nu am prevăzut această despărțire brutală de partenerul nostru, America, respectiv Statele Unite, pe care, de secole, o vedeam ca un exemplu de urmat. Aveam în față democrația, libertatea, țara tuturor posibilităților și nu vedeam sau nu voiam să vedem alături și egoismul pronunțat, izolaționismul, parvenitismul, aprecierea persoanei în funcție de succesul material obținut, ridicarea pe culmi a celor care s-au îmbogățit excesiv, fără să cercetăm mijloacele folosite. Despre bogătașii americani se spunea că numai primul milion câștigat e greu și că nu trebuie cercetat cum au reușit să-l câștige. Și avem nenumărate exemple ale primei generații de milionari americani din secolul al XIX-lea mai ales, din perioada goanei după aur, care au trăit și au acționat în sălbăticie, dormind cu pistolul sub pernă și folosindu-l cu prima ocazie. Nu vreau să spun că așa a acționat întreaga societate americană; milioane de oameni cinstiți au muncit din greu, au desțelenit pământul, au construit căi ferate, numai că aceștia nu prea s-au îmbogățit. În societatea americană s-a impus o dublă morală: cea a muncii cinstite și cea a succesului în afaceri pe căi neortodoxe și adesea oamenii erau calificați, apreciați după aceste succese.
Desigur, nu trebuie să generalizăm. Să nu uităm nici sacrificiile pe care poporul american le-a adus, mai ales în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Europa. Este adevărat că Statele Unite s-au implicat în război la provocarea Japoniei, dar în pofida izolaționismului declarat până atunci, a existat un imens ajutor material, acel Lend-Lease oferit Marii Britanii și mai târziu și Uniunii Sovietice, după intrarea acesteia în război. Iar povara celui de-al doilea front a fost suportată mai ales de americani, cu mari sacrificii de vieți omenești. război la provocarea Japoniei, dar în pofida izolaționismului declarat până atunci, a existat un imens ajutor material, acel Lend-Lease oferit Marii Britanii și mai târziu și Uniunii Sovietice, după intrarea acesteia în război. Iar povara celui de-al doilea front a fost suportată mai ales de americani, cu mari sacrificii de vieți omenești.
Nu vreau să fac o istorie a prezenței americane în Europa după terminarea războiului, a acelui plan Marshall care a ajutat refacerea rapidă a Europei de Vest. Că a fost teama de comunism, de avansul forțelor rusești până la Atlantic, nu are importanță. Important este că au fost prezenți, că au ajutat Europa, că s-a putut conta pe America, Statele Unite reprezentând și esența NATO.
Poate aici am greșit noi, europenii.Read more…
Tov. Rusu
Tovarășul Rusu era vecinul meu de palier. Niciodată nu ne-am fi gândit să-i spunem altfel. În apelativul acesta nu era nicio batjocură, doar recunoașterea unei apartenențe. Era un om mai în vârstă, cu părul alb. Evident că era securist, toți copiii din bloc știam. Auziserăm la Europa Liberă ca în România ceaușistă, unul din patru români era securist. Pe palierul nostru de patru apartamente nu aveam nicio îndoială cine e acesta, pentru că – aflaserăm noi – securiștii te trag de limbă și sunt simpatici. Tovarășul Rusu era un om foarte simpatic. Avea umor și îi plăcea fotbalul. Dar mai avea o trăsătură – cea mai importantă – care îl dădea în vileag: el nu se plângea niciodată. În vreme ce părinții noștri cârcoteau pe la cozi, tovarășul Rusu avea mereu același zâmbet care îi dezvelea un dinte de aur. Și mai era ceva: spre deosebire de noi, tovarășul Rusu nu își pusese antenă de sârbi. – Ce rost are, dacă nu știu sârbește? Eu pe românii mei vreau să-i văd. Problema era că de la o vreme românii lui nu mai transmiteau meciurile din Campionatele Mondiale care îi plăceau atât de mult tovarășului Rusu. De fapt, românii nu mai transmiteau niciun fel de competiții sportive. Dar nici atunci nu am văzut pe fața lui vreo urmă de supărare.Read more…
Japonia și eu
Compania mea avea un contract pentru livrarea unui sistem de alimentare de rezervă a unei baze militare americane care opera o stație de emisie LORAN în nordul insulei Hokkaido. LORAN era o rețea de navigație terestră, un precursor al GPS, folosită în principal de avioanele militare în timpul Războiului din Vietnam. Cum toată lumea folosea sistemul, inclusiv adversarii, stațiile erau adesea păzite. Nu era prea diferit de bombardierele germane care evitau să bombardeze turnul catedralei Salisbury, pentru că echipajele o foloseau drept reper pe drumul spre țintele industriale. LORAN a rămas în uz până când a fost înlocuit de sistemele de navigație prin satelit. Desigur, am fost încântat de ocazia de a călători în Japonia. Nu mai fusesem niciodată acolo; întregul ținut părea învăluit într-o aură mistică de tradiție exotică și modernitate de vârf. Am ajuns pe aeroportul Narita și, după vreo oră cu autobuzul și taxiul, am ajuns la hotel. Era deja întuneric, în jur de ora 20:00. Din cauza jet-lag-ului de douăsprezece ore, eram complet treaz și nerăbdător să văd orașul; am lăsat bagajele și am ieșit să explorez. Ca să nu mă rătăcesc, am planificat o plimbare simplă: o singură stradă, înainte și înapoi, atât. Strada era animată, multe magazine mai erau deschise. Un tânăr m-a strigat: „Domnule, domnule, veniți să vedeți niște fete drăguțe.”Read more…
Miniatură cu tata
Tatăl meu a fost omul cu firea cea mai senină pe care și-o poate cineva imagina. Ceea ce îl caracteriza mai presus de orice era bunăvoința, buna intenție și înțelegerea pentru oameni, cu nevoile lor, cu necazurile și grijile de care are parte fiecare. M-a învățat relativ puține lucruri, dar erau lucruri esențiale. M-a învățat să nu-mi fie frică de nimic, niciodată – ceea ce desigur că nu am putut aplica întotdeauna, dar îndemnul lui a fost puternic, de neuitat și nu o dată benefic. Tata m-a mai învățat să acord credit omului pe care îl văd supărat și agresiv, să înțeleg că aceste stări nu sunt despre mine, ci sunt despre el și despre necazurile de care omul se lasă copleșit. El se străduia să înțeleagă oamenii și să găsească explicația favorabilă lor – asta este bunăvoință pură. De altfel, era și extrem de sensibil și empatic și privea lumea printr-o lentilă a bunei intenții neabătute.Read more…
Ecou la Lista medicilor evrei din Cluj
În ediţia din 6 octombrie am publicat Lista incompletă a medicilor evrei din Cluj, făcând apel cititorilor să o completeze şi, dacă ştiu, să povestească întâmplări despre medicii evrei din Cluj. Am primit câteva ecouri pe adresa revistei şi alte câteva rectificări pe adresa personală. Împreună cu Johanan Vass am decis să înfiinţăm o rubrică specială pe această temă, unde să publicăm informaţiile cele mai relevante. Iată un ecou, primit de la dl. Oscar Herzlinger, care vine în completarea uneia dintre comunicările de la simpozion, scrisă de Daniel Lőwy Read more…
Andrei Schwartz
În primii ani după emigrarea în Israel, am citit presa în limba română din noua mea țară . Odată cu trecerea vremii am început să citesc mai mult în limba ebraica și engleză, ziarele în limba română din Israel mi-se păreau prea „regionale” care se adresa unui public limitat din punct de vedere geografic. Prin intermediul profesorului G. Gurman (Gabriel Ben meron), colegul si fostul meu șef , am făcut cunostință cu revista online Baabel. Clickul dintre revistă si mine s-a produs la prima vedere.Read more…
Stagiarul din Düsseldorf
În dimineața unei zile de iulie 1999, când în sfârșit studenții de medicină și cei de la cursul de paramedici erau în vacanță, la sala de operații unde lucram a apărut un student de medicină german, aflat în schimb de experiență la spitalul nostru.– Mă numesc Peter Ritter, sunt student în anul patru la Facultatea de Medicină din Düsseldorf. Pe perioada verii am ales ca loc de stagiu de vară Centrul Medical Universitar din Beer Șeva. Mă acceptați?Read more…
Reflecţii târzii
Se întâmplă des, când aud sau citesc amintiri relatate de supraviețuitori sau de urmașii celor pieriți, simt un nod în gât. Durerea este de cele mai multe ori însoțită de un lanț de gânduri negre și de adânci mustrări de conștiință. Ultima ,,criză” de acest gen a fost provocată la vederea documentelor care mi-au parvenit de curând, prin intermediul unei prietene. Este vorba de acte întocmite la sosirea tatălui meu și a unchiului meu la Auschwitz, iar după aceea la Buchenwald. La vederea scrisului de mână care a întocmit documentele amintite de la Auschwitz și Buchenwald, o sudoare neplăcută mi-a umplut spinarea: stilul era impecabil, rece ca gheața iernilor poloneze și atât de impersonal cum numai scrisul unei persoane care înregistrează astfel de date poate fi. Cifrele și literele acestei înfiorătoare contabilități sunt perfect aliniate, asemenea barăcilor și gardurilor cu care ne-am obișnuit privind paginile cărților cu imagini-mărturii ale groazei.Read more…
Întâlnire cu trecutul
– Domnul Schwartz? – m-a întrebat recepționerul hotelului. Tovarășul colonel vă așteaptă în camera 203, etajul doi. Nu mă simțeam în apele mele, eram tensionat, era prima dată când aveam de-a face cu autoritățile și încă cu Securitatea. Trecuseră mai bine de șase săptămâni de când am fost la Ambasada Israelului, în primăvara anului 1984, pentru a mă interesa de singurul meu unchi, kibuțnic, care nu mai dădea niciun semn de viață…– Sunt colonelul Aioanei, s-a prezentat un om între două vârste, cu părul cărunt, într-un trenci albastru. Sunt interesat de motivul pentru care ați fost la Ambasada Israelului. I-am relatat toate amănuntele. Au urmat o serie de întrebări legate de persoana și familia mea, după care am fost rugat să aștern pe hârtie tot ce i-am povestit. Mi-a cerut un număr de telefon, după care ne-am despărțit. Presimțeam că nu a fost ultima noastră întâlnire…Nu mult după întâlnirea cu securistul am primit de la unchiul meu o scrisoare în care îmi explica motivul pentru care nu l-am găsit. În scurtă vreme am fost din nou invitat la o convorbire cu colonelul, în care mi-a cerut încă o dată să-i dau în scris tot ce s-a întâmplat la Ambasada Israelului.Read more…
O scrisoare din timpul Cruciadelor, găsită în gniza din Cairo
Ne aflăm în vara anului 1099. Armata Primei Cruciade a împresurat zidurile Ierusalimului. A fost un asediu greu, cruciații au suferit de foame și de sete nu mai puțin ca cei din cetate, pentru că în jurul Ierusalimului nu se găseau provizii. Nu erau nici păduri, iar cruciații aveau nevoie de lemn pentru a construi turnuri de asediu, scări pentru a urca pe ziduri. A fost nevoie să aducă lemne din Samaria și să distrugă o întreagă flotă genoveză aflată în portul Iafo pentru a folosi lemnul. Nici Ierusalimul nu era în condiții prea bune, abia cu un an în urmă trecuse prin încă un război, stăpânirea selgiucidă fiind înlocuită cu cea fatimidă. După un asediu care a durat peste o lună, Ierusalimul a fost cucerit de forțele cruciate. A urmat un masacru îngrozitor, martori ai vremii povestesc că războinicii umblau prin băltoace de sânge până la glezne. După unele păreri, masacrul a avut loc nu numai din cruzime, ci din dorința cruciaților de a „curăța” locurile sfinte de prezența „necredincioșilor”. Evreii au luptat pe ziduri cot la cot cu musulmanii. O cronică musulmană povestește că atunci când cruciații au năvălit în cetate, evreii s-au refugiat în sinagoga lor. Cruciații i-au dat foc și ei au pierit cu toții. Dar ceea ce scrie în cronici nu este neapărat adevărul…Read more…
Ierusalimul ieri și azi: Schimbările din ultimii 50 de ani, așa cum le-am trăit eu însumi (II)
Populația și imigrația Numărul exact al locuitorilor Ierusalimului de acum 50 de ani nu este cunoscut, erau probabil vreo 12.000 de suflete, o jumătate musulmani și cealaltă jumătate evrei și creștini: cei mai mulți erau greci, apoi catolici, armeni, copți, sirieni, abisinieni, protestanți, etc. Acum populația a urcat la cca. 50.000 de locuitori. (Unii cred că sunt mai mulți, dar după părerea mea se înșeală.) Cel mai mult a crescut numărul evreilor. S-au mai adăugat germani, americani, ruși, etc. Fiecare grup își are propriile locașuri de rugăciune. S-au înmulțit mai ales sinagogile și bisericile. Pelerinii au fost dintotdeauna o parte importantă a populației…Creșterea populației a rezultat în primul rând din imigrație. Țara Sfântă și mai ales Ierusalimul exercită o puternică atracție asupra oamenilor din toată lumea. Dintre imigranți cei mai mulți sunt evrei, mai ales din Rusia și Polonia, dar și din Valahia și din Imperiul Austro-Ungar, mai puțini din Germania și America. Read more…
De la Paris, la Stuttgart
În urmă cu câţiva ani, într-o primăvară senină, am participat la câteva conferinţe tehnice, în cadrul unor prestigioase expoziţii internaţionale din Paris, Luxemburg şi Stuttgart. Prezentele note de drum au ca obiect orele libere ale după-amiezelor şi itinerarul între oraşele de mai sus. O bună parte din cele şase zile alocate pentru capitala Franţei – mai precis dimineţile – le-am petrecut la 18 kilometri de oraş, în Parc des expositions de Paris-Nord Villepinte, privind extraordinarele mașini unelte prin care creierul occidental a cucerit supremaţia globului terestru… Am vizitat totuşi şi muzeul Luvru, intrând prin piramida de sticlă a arhitectului chinez Ming Pei, controversata construcţie din sticlă şi oţel alăturată clasicului lăcaş de artă în 1989. Am parcurs emoţionaţi nemumăratele săli de pictură franceză, italiană, flamandă şi spaniolă, admirând operele marilor maeştri de talia lui Leonardo Da Vinci, Rembrandt sau Delacroix. Desigur că Mona Lisa și Venus din Milo sunt cunoscute cititorilor, dar voi aminti superbele opere ale unor artişti mai puţin mediatizaţi, cum ar fi Jacques Louis David, cu grandioasele sale picturi istorice, Giorgio de Castelfranco, cu graţioasele sale nuduri durdulii, François Joseph Heim, cu Massacre des Juifs (1824) şi nu în ultimul rând numeroasele picturi ale lui David şi Bat-Șeba, dintre care am reţinut versiunea pictorului Jan Massys.Read more…



















