Margarete Schütte-Lihotzky, sau Grete, cum era cunoscută, s-a născut în 1897 într-o suburbie a Vienei, într-o familie mic-burgheză.  (Bunicul ei a fost primarul orașului Cernăuți până la 1848, iar un unchi a fost muzeograf și istoric al artelor.)  Personalitatea ei deosebită a ieșit la iveală încă din tinerețe: ea a fost prima femeie care a absolvit și a practicat arhitectura la Viena – este aproape un miracol că a fost admisă!  În facultate a fost premiată la un concurs pe tema „locuințe muncitorești” – subiectul o pasiona, avea convingeri socialiste și chiar a aderat la Partidul Social-Democrat. Locuințele ieftine erau un subiect de mare actualitate.  După înfrângerea din Primul Război Mondial, atât Austria, cât și Germania erau într-o stare economică catastrofală: inflație, șomaj, mizerie, foamete.  Poate că Austria a suferit și mai mult datorită dezmembrării imperiului.  Știam că la Viena viața a fost foarte grea – bunicul meu, care era pe atunci student (a absolvit în 1923), povestea că obișnuia să plece la țară cu un rucsac să facă rost de cartofi.  Dar nu îmi dădeam seama cât de rău era.  Totul se dădea pe cartelă (dacă era!), fiecare palmă de pământ a fost transformată în grădină de zarzavat.  Viena era plină de refugiați – printre care și bunica mea cu familia ei.  Înghesuiala era atât de mare, încât uneori în același pat se dormea cu schimbul. În aceste condiții, zeci de mii de locuitori, precum și veterani întorși din război au părăsit Viena și oriunde au găsit pământ nelucrat și-au încropit o cocioabă și s-au apucat de agricultură – era desigur ilegal, pământul nu era al lor, dar în curând ei au reușit să acopere o mare parte din nevoia de alimente a Vienei.  Noul guvern socialist a făcut o reformă agrară și i-a sprijinit cu unelte, mașini agricole, materiale de construcție și cu o comisie de sistematizare a noilor așezări.  Aici Grete, ca proaspătă absolventă, a primit primul ei post. Read more…

În primele zile de lagăr, la Auschwitz, tata nu s-a atins de mâncarea care li se dădea. Mirosul pătrunzător de vomă sau de fiertură alterată, aspectul de lături pe care le cunoștea de acasă, l-au făcut să nu fie în stare să apropie de gură nici măcar o lingură din zeama aceea indescriptibilă. Așa a ajuns aproape să leșine de foame. Unchiul lui, Lipot Krampfner, împreună cu care trecuse selecția de pe peronul gării, i-a spus să mănânce puținul care li se dădea, altfel se va îmbolnăvi și va muri. În sensul propriu al cuvântului. La început trebuia să se țină cu degetele de nas ca să poată sorbi supa, dar în câteva zile s-a obișnuit. Același unchi i-a spus că trebuie să facă totul ca să fie duși cât mai curând la muncă, deoarece la Auschwitz cine nu lucra, nu primea de mâncare și vor muri de foame… Dacă vor reuși să intre într-un lagăr de muncă, probabil că vor primi de mâncare. În lagărele de muncă, după apel și surogatul de cafea de dimineață, se organizau echipe de deținuți în funcție de cererile fiecărei companii care avea contract de muncă în zona respectivă: 30 de deținuți pentru AEG, 50 pentru Holzmann… Uneori echipa lui era trimisă la lucrări de construcție a drumurilor de acces sau la întreținerea și repararea lor. Sarcina deținuților era să mute grămezile de pietriș, nisip, pietre de caldarâm dintr-un loc în altul, după cum le cerea șeful de echipă. Acolo l-a cunoscut pe Olandez.Read more…

În urmă cu 20-25 de ani abia așteptam să vină sezonul Eurovisionului. Mă uitam la toate emisiunile, la semifinale și la finale. Îmi aduc aminte că la început lucrurile erau mai simple, nu existau semifinale, cântecele și cântăreții țărilor respective intrau direct în finală. Urmăream și alegerea melodiei din țara noastră, participau compozitori și cântăreți cunoscuți, cu renume, cu experiență și rezultatele nu s-au lăsat așteptate. Chiar dacă nu am luat locul întâi, ne-am situat de două ori pe locul trei și odată pe locul patru, rezultate excepționale, ținând cont că erau în jur de 30 de țări, iar melodiile acelor cântăreți români au fost și sunt cântate până astăzi, cel puțin la posturile noastre de radio. În ceea ce privește interpreții străini, mulți dintre ei s-au afirmat la această competiție devenind vedete. Cel mai bun exemplu este formația ABBA ale căror melodii răsună și astăzi, poate recompuse, modernizate, dar aceleiași. Încetul cu încetul însă lucrurile s-au schimbat și pe plan intern și pe cel internațional. Poate (nu poate, sigur!) am îmbătrânit, sunt mai exigentă, dar nici Eurovisionul nu mai este ce-a fost. Read more…

Când am scris despre evreul maghiar Ferdinand Huszti Horvath, am fost surprinsă, dacă nu chiar șocată cât de greu a fost să găsesc material de referință în limba maghiară despre cel care nu doar că s-a născut în Ungaria și luptat pentru țara sa în război, da care a fost un artist atât de desăvârșit, încât ajuns în SUA (după ce și-a dat seama că în patria sa nimeni nu-i acordă importanță și nu poate supraviețui acolo), însuși marele Walt Disney l-a contactat cerându-i să lucreze în studiourile Disney. Repet: nu Ferdinand Horvath a bătut la ușa lui Walt Disney cu umila rugăminte să i se dea o șansă. Nu. A fost contactat cu oferta gata pregătită! Și despre o astfel de personalitate, un astfel de talent cu care Ungaria s-ar fi putut mândri pe bună dreptate, nici azi nu se prea poate citi în limba maghiară. Nu are nici măcar un articol Wikipedia, decât în franceză! Și celelalte informații provin mai toate din arhivele Disney, din studii referitoare la arta desenului animat, în special în engleză. Deși acest fapt m-a cam tulburat, mi-am spus: da, probabil cei rămași acasă îi ignoră pe cei care au plecat în lume și s-au făcut remarcați acolo, pe baza calităților care nu au fost apreciate pe meleagurile natale. E un fel de consolare ciudată, un mijloc de a se împăca cu situația, de a-și justifica ignoranța și nepăsarea față de cel care s-a dovedit o valoare inestimabilă pentru omenire – altundeva. Este un mod de a-și spune: simțeam eu că ne va trăda, că ne va părăsi în cele din urmă! De aceea nu i-am acordat importanță! Dar acum nu-mi mai pot ascunde tristețea. Noi, cei din Bazinul Carpaților (și nu doar maghiarii, după cum veți vedea din exemplele aduse) chiar nu știm să-i prețuim pe cei care ne îmbogățesc viața, indiferent dacă aceștia pleacă sau nu în lume. Și mai surprinzător este că cei din alte țări știu uneori mai mult despre talentele de la noi, inclusiv despre cei care NU au emigrat, decât conaționalii lor…Read more…

Ziua însorită de primăvară foarte timpurie, cu vremea caldă, serios decalată față de data din calendar, ne-a prilejuit o întâlnire plină de bucurie, mie și prietenei mele din copilărie, Heidi, cu care mă întâlnesc mult mai rar decât mi-ar plăcea. Motivul este evident administrativ și ține de faptul că în prezent locuim în țări diferite. Această mică istorioară face parte din categoria celor care iau naștere prin metoda ”subiecte sunt peste tot în jurul nostru, trebuie doar să fii atent la ceea ce te înconjoară și să asculți”. Întâmplarea mi-a fost povestită de prietena mea cu care ne-am regăsit după mulți ani, la o vârstă când înțelepciunea, atâta cât am dobândit-o, a ajuns la noi prin multe bune și rele pe care ni le-a servit viața. Heidi și cu mine stăteam împreună la o cafea, în tihna împărtășirii unor momente de care ne fusese tare dor. Evocam orășelul copilăriei noastre și cunoștințele comune și pe lângă dulciurile fine care însoțeau cafeaua, ne mai bucuram și de priveliștea atrăgătoare a centrului orașului meu, în dimineața care ne adusese bucuria întâlnirii. Ne-am spus câte și mai câte, am rememorat întâmplări din trecut și asta ne-a făcut tare bine amândurora. Prietena mea avea pe mâna stângă o foarte frumoasă brățară din cristale rozalii, cu un breloc adorabil în formă de pisicuță. Eu, mare iubitoare și admiratoare de pisici, am observat micul breloc și am admirat brățara, iar de aici încolo am aflat povestea micii bijuterii.Read more…

Am reuşit să citesc fragmente din cartea în care Paul Jorion, reputat antropolog şi sociolog, pe tonul unui profet al Apocalipsei, ale cărui avertismente repetate nu sunt luate în serios, înşiră o listă de fenomene care ar putea cauza, nu peste foarte mult timp, sfârşitul istoriei umanităţii…Read more…