Impresii canadiene (partea I)

Cele trei săptămâni pe care le-am petrecut în Canada au reprezentat finalul unui lung proces de conștientizare a mai multor dorințe. Ca să precizez de la început: invitația de a o vizita exista de aproximativ 30 de ani, de când nepoata mea Andreea, soțul ei și cumnata mea, mama Andreei, s-au stabilit acolo. Dar recunosc, ani de zile mi-am spus: dacă mă decid totuși să fac o călătorie atât de lungă, măcar să mă duc la New York, oraș pe care aș fi vrut să-l vizitez. Dar nu am avut condiții, nu aveam la cine să stau și numai costurile cazării mi-ar fi depășit resursele. M-am gândit apoi să combin Canada cu New York, dar s-a dovedit complicat, trebuia să obțin viza americană și ca să stau la New York nu mai mult de două-trei zile (din motivele enumerate anterior), nu merita. Așa că după vreo trei ani de speculații, s-au copt condițiile ”mentale”, m-am decis pentru Canada și cred că am făcut bine. Despre diferitele avataruri ale drumului București – Londra – Toronto și retur nu vreau să scriu acum – am ajuns din nou la concluzia la pomul lăudat să nu te duci cu sacul. Am avut tot felul de probleme cu British Airways, Heathrow este imens și dacă nu aș fi cerut asistență, nu știu dacă aș fi prins legătura cu Toronto. De aceea recomand tuturor celor din „generația de aur” să facă apel la acest serviciu (dar bănuiesc că nu mulți îl cunosc). Este foarte bine organizat și de mare ajutor. Avatarurile mi s-au terminat în clipa în care am ajuns la Toronto și m-am întâlnit cu familia nepoatei mele. Trei săptămâni nu am avut niciun fel de grijă, am fost alintată, iubită, cum nu mi s-a întâmplat din copilărie. Read more…

Comorile literare ale lui Raymond Queneau

Francezilor le place să-și spună, sau să se lase numiți de alții, La Grande Nation și după modesta mea părere, acest lucru are o anumită justificare. Eu le acord cu mărinimie acest titlu de noblețe, pentru că francezii au dat omenirii un număr impresionant de genii, atât în termeni absoluți, cât și per capita. Printre aceștia se numără nu doar Jean-François Champollion, descifratorul hieroglifelor, sau Louis Pasteur, cel care a prelungit considerabil durabilitatea laptelui, dar și numeroșii scriitori, filosofi și enciclopediști care au făcut posibil iluminismul occidental… Nu mi-ar ajunge o seară întreagă ca să-i enumăr. Și totuși, în Olimpul suprapopulat al corifeilor francezi există și câteva personalități mai puțin cunoscute, care, datorită meritelor lor speciale, merită cu prisosință să fie descoperite. Unul dintre geniile mai puțin cunoscute ale secolului XX a fost poetul și scriitorul extraordinar de talentat Raymond Queneau. Acest mic eseu este o privire de ansamblu asupra omului și a operei sale, pe care doresc să le aduc pentru o clipă în centrul atenției.Read more…

Pianul din amintiri

În copilărie credeam că voi deveni pianistă. Cu plăcere îmi amintesc de perioada când părinții mi-au oferit posibilitatea ca de două ori pe săptămână să iau lecții la cea mai bună profesoară de pian din oraș și timp de opt ani cred că nu am lipsit nici măcar o singură dată. Eram un copil cuminte și exersam zilnic la pianina pe care mi-o cumpărase tata. De fapt, părinții încercau să ne ofere ceea ce nu au avut ei posibilitatea să facă. Nu mai vorbesc de lecțiile de ebraică și de franceză la care mama ținea foarte mult. Dar lecțiile de pian mi-au plăcut în mod deosebit și de mic copil speram să devin pianistă. În cei doi ani când am învățat la Botoșani am pierdut legătura cu pianul, nu îl vedeam decât la orele de muzică și cele de gimnastică. În schimb, în anul în care am stat acasă, cântam aproape zilnic la pian, astfel încât nu e de mirare că la deportare, în rucsacul meu și-a găsit loc transcripția pentru pian a Baladei lui Ciprian Porumbescu pe care o cântam cu mare plăcere. În cei trei ani de deportare mă gândeam deseori la orele petrecute la pian, dar nu mai doream să fiu pianistă, nici profesor de istorie, voiam să fiu medic… Read more…

Obezitatea – o boală (încă) incomplet controlată

Una dintre plăcerile trupești este mâncarea, dovadă este creșterea continuă a numărului de obezi în țările dezvoltate și nu numai acolo. Obezitatea este singura pandemie care nu se termină, ci din contră, se întețește. O statistică a Organizației Mondiale a Sănătății din 2022 indică procentajele de obezi, cu un indice de masă corporală sau BMI (Body Mass Index) de peste 30 Kg/m2 în 191 de țări.(1) Surprinzător (cel puțin pentru mine care văd zilnic mulți rotofei în jurul meu), România (locul 19 cu 38% din populație) și Ungaria (locul 22 cu 34%) sunt cu mult înaintea Israelului (locul 98 cu 23%). În frunte se află Tonga cu 70.5% obezi, iar lista o încheie Vietnam cu numai 2%. SUA este pe locul 13 cu 43%, iar Rusia pe locul 71 cu 28%. Se observă că procentajul de obezitate nu depinde neapărat de gradul de bunăstare din țară. Nu puține țări din lumea a treia au un procentaj mare de obezi (probabil pentru că alimentația lor se bazează pe făinoase și grăsimi), pe când unele țări înstărite au un procentaj redus (de exemplu Japonia ocupă locul 183 cu numai 5%). Cele mai populate țări din lume, India și China, au un procent redus de obezi: 7%, respectiv 8%. În obezitate, un rol important îl joacă alimentația și practicarea exercițiilor fizice, dar și genetica.Read more…

Mi-e foame

Ieri n-am mîncat aproape nimic. Mă pregăteam să ies spre seară undeva. Dar tocmai a tunat, cerul era acoperit: mai bine să comand ceva acasă. Așteptînd curierul, constat că am o bancnotă de 100 și una de 1 leu. De obicei las ciubuc 2-3 lei. Cum să procedez? De 1 leu va fi jignit. Mai bine nu-i dau deloc! Sună interfonul. Îi deschid. Urcă scările un tip cu geaca udă, o cască de motociclist, plină de stropi de ploaie. Cînd ajunge în fața mea își ridică viziera de sticlă fumurie și rămîn șocat. E un om bătrîn, scund, are cel puțin cu 10 ani mai mult ca mine, pielea cenușie, barba și mustața albă, făcute vîlvoi, cearcăne imense sub ochi și o expresie foarte-foarte obosită. “Hello!” Îmi zîmbește timid cînd îmi întinde comanda. “Thank you”. Îi închid ușa în nas. Mă uit pe geam. A ieșit în ploaie, dar n-are geanta imensă în spinare. Mă așez în bucătărie și, cînd să iau prima lingură de supă, îmi stă în gît. Îmi vine să plîng. Mă uit în gol. Se aude iar interfonul. “Da?” “Please open the door. I left my bag inside.” Îi deschid. El nu mai urcă. Dar nici nu mai iese afară. Am o idee. Așa, în papuci, cobor în holul blocului. Înțeleg ce se întîmplă. Tocmai își desface sanvișul, pe care l-a recuperat de sub bancheta motoretei. Read more…

Cel de al 111-lea primar al New Yorkului

Primarul proaspăt ales, Zohran Mamdani, care își va începe activitatea la 1 ianuarie 2026, este cel de al 111-lea în această funcție, de la Thomas Willett încoace, cel dintâi ocupant al acestui post, în1665. De-a lungul anilor, New York-ul a fost poreclit în mai multe moduri, ca de pildă: Gotham, Orașul care nu doarme niciodată, Orașul Imperiu, atribuindu-i-se şi cunoscuta butadă: “City so nice, they named it twice”. Cu toate acestea, numele cel mai înrădăcinat în imaginația publicului rămâne “Big Apple”. Progresul major în domeniul politic sau economic poate inspira alte calambururi, mai ales în rândul jurnaliştilor creatori de titluri cât mai şocante. Cei de la New York Post par să fi fost mai consecvenţi în ceea ce priveşte titlurile ingenioase și ireverențioase de pe prima pagină. După actualele alegeri pentru primăria New Yorkului, New York Post a găsit un titlu de răsunet, glosând pe marginea celei mai cunoscute porecle a oraşului: The Red Apple… Noul primar al New York-ului, născut în Uganda din părinți indieni expulzați de Idi Amin și având o diplomă în studii africane, era practic necunoscut înainte de a-și lansa campania electorală. Cum se explică oare acest rezultat? Au contribuit, fără îndoială, o serie de factori, dintre care mulți sunt legați de presiunile economice cu care se confruntă generațiile tinere. Eu cred, însă, că este greu de ignorat legătura dintre victoria sa categorică și valul alarmant de antisemitism care a izbucnit în campusurile universitare.Read more…

Orfanii din dulap

Spre deosebire de hainele pe care le purtăm în mod repetat, „orfanii” nu se supun aceloraşi termene de expirare de tipul „nu ai mai purtat o anume haină 2 ani, scoate-o din dulap”. Atunci când îţi faci o evaluare serioasă de garderobă, încearcă să îţi dai seama că aceste haine rar asortate te pot forţa să fii mai creativă, să îţi depăşeşti limitele stilistice, ajungând să le asimilezi în garderoba ta zilnica.Read more…

Încolo și înapoi –aventurile noastre din Cehoslovacia, în august 1968

Deci se apropia vara anului 1968, iar noi ne pregăteam pentru o ședere de mai multe săptămâni în Tatra Înaltă. Speram să ajungem acolo și să urcăm pe munți cu rabla noastră de Trabant 601. Șansele de reușită erau destul de îndoielnice. Traversarea Marii Câmpii Ungare de la Borș și până dincolo de Miskolc a fost relativ simplă. Dar odată ce am trecut granița Cehoslovaciei ne-am găsit pe „terra incognita”: nu cunoșteam limba și dispuneam de o sumă de bani extrem de limitată, de-a dreptul ridicolă, atâta cât ne-a aprobat agenția de turism ONT. Nu știam dacă Trăbănțelul nostru astenic, cu toată încărcătura lui, va fi în stare să urce munții. Și ce ne facem dacă nu? Am discutat dinainte felurite scenarii posibile pentru a ajunge la destinație dacă urcușul se va dovedi peste puterile lui. Atunci încă nu bănuiam că nu vom ajunge nici măcar la poalele munților și problema nu se va pune deloc.Read more…

Centenarul evreilor ardeleni

Oare câți evrei ardeleni de astăzi știu că au și ei un centenar de sărbătorit? Dacă răsfoiești ziarul Uj Kelet [Noul Răsărit], de la apariția căruia se împlinesc tot 100 de ani, descoperi că nu evenimentele de la Alba Iulia erau în centrul atenției ziarului, ci înființarea la 20 noiembrie 1918 a Uniunii Naționale a Evreilor din Ardeal. „Această dată marchează începutul procesului de transformare națională a evreilor ardeleni”, scria ziarul Uj Kelet; o transformare considerată a fi necesitate istorică. Evenimentul este pe larg comentat de către Ernő Marton, liderul evreimii naționale din Ardeal. „De fapt, la 20 noiembrie 1918 – scria Marton – nu s-a întâmplat altceva decât că evreimea din Ardeal a reluat firul propriei sale istorii, pe care l-a pierdut cu 50 de ani în urmă. S-a întors la propriul său trecut, dar nu cu mâinile goale”. Prin această afirmație Marton avansează teza privind consecințele benefice ale asimilismului. Marton era de părere că: Asimilismul a fost o necesitate istorică, fără de care evreimea ar fi decăzut total în închisoarea neaerisită a ghetoului lipsit de lumină. Asimilismul ne-a îmbogățit cu multe valori. Evreii au însuşit cultura occidentală și europenismul care, pe lângă toate păcatele și erorile lor, sunt valori umaniste extraordinare. „Dar în 1920 asimilismul a devenit anacronic – conchide Ernő MartonRead more…

Secretele arhivelor Vaticanului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial vor fi dezvăluite

n urmă cu două săptămâni Vaticanul a anunțat că la 2 martie 2020 va face publice arhivele secrete ale papei Pius al XII-lea, care se afla în fruntea Bisericii Catolice în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Inițiativa aparține papei Francisc. În acest fel, Vaticanul răspunde presiunilor de peste trei decenii, exercitate de istorici din întreaga lume, inclusiv de Yad Vașem și de alte organizații evreiești, de a se deschide arhivele secrete referitoare la pontificatul papei Pius al XII-lea din timpul războiului. Această măsură va permite cercetătorilor să stabilească adevărul despre atitudinea papei și a Vaticanului față de fascism, nazism și prigonirea evreilor. ”Biserica nu se teme de istorie,” a declarat papa Francisc în fața personalului care se ocupă de arhivele secrete ale Vaticanului, arhivă cu zeci de mii de documente legate de papa Pius al XII-lea. De obicei Vaticanul își deschide arhivele la 70 de ani după terminarea pontificatului unui papă, dar cercetătorii au cerut să se deschidă mai devreme această perioadă, pentru a se putea găsi explicații și da răspunsuri la atitudinea deosebit de controversată a Vaticanului și a papei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial față de evrei și față de Holocaust.Read more…

Amintirea lui Ioan (Pi) Muşlea (mai 1940 – iulie 2019)

În 10 iulie 2019, la ora 9.00 dimineaţa un grup de oameni (nu prea numeros, probabil şi din pricina sezonului estival) s-a adunat la Cimitirul Central pentru a-l conduce pe ultimul drum pe cel care a fost Ioan Muşlea (Pi – pentru apropiaţi) inginer, informatician, poet, traducător, iubitor de jazz, de lectură şi de film, un intelectual în cel mai deplin sens al acestui cuvânt. După ce am depus buchetul cu flori albe pe catafalc şi am transmis condoleanţe familiei îndoliate, am privit jur-împrejur şi am avut un moment de cumpănă neştiind încontro să mă îndrept, pentru a-mi ocupa locul potrivit în configuraţia adunării funerare. Pe o latură se aşezaseră foştii colegi de la Centrul Teritorial de Calcul Electronic Cluj (CTCE), unde Ioan Muşlea a condus (în anii 1970-1980) Compartimentul Cercetare, iar vizavi erau foştii colegi de la Studioul Teritorial de Televiziune TVR Cluj, unde defunctul ocupase funcţia de director între 1997-2002. Dilema mea provenea din faptul că, la sfârşitul anilor 1970, mi-am început cariera ca programator la CTCE Cluj, iar din 1992 lucrez ca redactor la TVR Cluj, astfel încât l-am cunoscut pe Ioan Muşlea atât în ipostaza de informatician, cât şi în cea de teleast. Read more…

De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi? (Din ciclul Bunicul)

O întrebare recurentă la examenele şi chiar orele de limbă, un subiect îndrăgit de studiourile de filme din Hollywood: dacă te-ai putea întoarce în timp în propriul trecut să schimbi ceva, unde te-ai întoarce şi ce ai schimba? Desigur, aproape fiecare dintre noi regretă anumite lucruri pe care le-a făcut – sau tocmai nu le-a făcut, deşi ar fi trebuit… Şi ulterior suntem tare înţelepţi cu privire la cele mai bune soluţii, pe care de obicei considerăm că le-am ratat. Uneori credem că nici nu ne mai rămâne altceva de făcut, decât să dese(m)năm pe pereţi un „loc de dat cu capul”, cel puţin în sens abstract. Însă eu am cunoscut un om, unul singur, care doar îmi zâmbea, când îl întrebam de regrete, de acea dorinţă ruşinată, disperată, uneori chiar usturătoare, de a corecta cumva greşelile trecutului. Şi-şi clătina capul cu blândeţe. Nu că aş fi crezut pe atunci că bunicul – că doar despre el vorbesc – ar fi făcut vreodată ceva pentru care mustrările de conştiinţă să nu-i fi dat pace. Iar acum, după atâtea decenii, mi se pare foarte interesant faptul că tocmai un biet analfabet, un bătrân tăietor de lemne putea să trăiască cu atâta armonie senină în suflet, cu atâta împăcare calmă…Read more…

Frânturi de Amintiri. Drumul spre inginerie

Timp de un an am fost șomer. Ȋn perioada aceasta am cerut de repetate ori revizuirea cererii de emigrare și de tot atâtea ori am primit răspunsuri negative; aveam un sertar plin de ele. O mare parte dintre rude, prieteni şi cunoscuţi plecaseră deja. Iată un episod interesant, care mi-a oferit multe cunoștințe și dragoste pentru muzică și mai ales pian: Încă din vremea Școlii Medii am observat că pe balconul casei vecine ședea o femeie mai în vârstă. Pianul meu era chiar sub fereastră și femeia mă asculta cu plăcere. O vecină mi-a spus că doamna de pe balcon este pianistă, dar e bolnavă și aproape tot timpul stă în pat. Într-o zi vecina m-a dus la ea. Am intrat într-o cameră unde se afla un pian și un pat. În pat stătea Doamna Ida Buchnyev (pentru mine Idus néni). Avea vreo 60 de ani. Suferea de tromboză la picioare, dar avea un suflet tânăr, era inteligentă, cultă. De la prima întâlnire m-a impresionatRead more…

Inima bărbaților cucerită pe cale culinară

Se spune că drumul cel mai scurt spre inima bărbatului este prin stomacul lui. Deși acest citat este atribuit actorului american Ian Somerhalder, se pare că subiectul a fost deja abordat de al doilea președinte al Statelor Unite, John Adams (1735 – 1826), care zicea că drumul cel mai scurt spre inimile bărbaților trece prin gât…Chiar și 85% din femeile care se consideră feministe mărturisesc că le face plăcere să gătească pentru partenerii lor. Există mult adevăr în această zicală. Oricât de “moderni” ne-am simți, majoritatea bărbaților rămân puternic ghidați de instincte, chiar rudimentare, menite să le satisfacă necesitățile momentane, trupești, carnale. Chiar în epoca noastră mai există bărbați care, la fel ca leii, își răspândesc “sămânța” și fac mulți copii, fără a-și recunoaște progenitura și fără a-i acorda sprijin financiar și moral, așa cum este de așteptat de la un tată uman. În copilărie, la Marghita, părinții mei erau nevoiți “să strângă cureaua”, mai ales când lucra numai tata. Uneori chiar ne culcam cu stomacul gol. Apoi au venit și lipsurile ceaușiste. Mama gătea bine, mâncare ungurească adevărată, dar nu prea avea din ce. Totuși, de sărbători reușea să ne surprindă pe tata și pe mine cu un gulaș bun, un păpricaș cu găluște (nokerli) și chiar cu un ficat de gâscă îndopată. Vara făcea niște supe reci.formidabile, mai ales de vișine.Read more…

Un safari în șifonier

Soția mea și cu mine avem călătoriile în sânge. Dacă nu ne mișcăm de acasă mai multă vreme, suferim amândoi in tăcere. Am vrea să evadăm spre tărâmuri îndepărtate, însă nu putem. Cu vocea înecată în lacrimi vorbim despre plaja fierbinte, străjuită de palmieri, excursiile pe potecile de munte şi de minunatele benzinării de pe autostrăzi, cu tăvile de la autoservire și automatele în care pui o monedă pentru a folosi toaleta. Câteodată stăm împietriți şi privim în gol, în spațiul infinit care se întinde dincolo de tapetele de pe pereți. Cu timpul, la melancolie se adaugă și primele semne de suferință fizică: tensiunea arterială o ia razna, ici-colo furnicături, înțepături, mâncărime, dar mai ales atacuri de somnambulism, în care visăm să fim purtați de valurile mării la reflux, în lumina apusului de soare. Și iată că de la călătoria noastră în Dubai s-a scurs deja mai mult decât o lună întreagă și simțim din nou dorul de ducă, de tărâmuri exotice, de limbi şi culturi străine, chiar și de boli infecțioase rare, pe care însă nu am dori să le încercăm pe propria piele, ci să savurăm în siguranță excursiile aventuroase până în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii. De atâta stat acasă, impulsurile subconștiente care ne apasă încep să ia forme grotești.Read more…

De la Behring, la BionTech

În anul 1527 Philipp, Prinț și Landgraf de Hesse, înființează la Marburg prima Universitate Protestantă din lume. Astăzi Universitatea Philipps din Marburg este reprezentată prin inovații deschizătoare de drumuri în domeniul medical. În anul 1889 Behring publica în Deutsche Medizinische Wochenschrift lucrarea Ueber das Zustandekommen der Diphterie-immunität und der Tetanus-Immunität bei Tieren (Despre apariția imunității împotriva difteriei și a tetanosului la animale), lucrare recunoscută ca originală și deschizătoare de drumuri în cercetare și în producția de medicamente. În 1895 postul de profesor de igienă la Universitatea din Marburg este ocupat de Emil von Behring. În anul 1901 profesorul Emil von Behring primește premiul Nobel pentru medicină, în semn de recunoaștere și apreciere a lucrărilor lui de cercetare și a realizării primului ser antidifteric „care deschide medicinei noi drumuri de cercetare, iar medicilor le oferă arme victorioase de lupta împotriva bolilor și a morții“Read more…

Placa cea nouă de la Cimitirul Eroilor din Satu Mare reflectă un secol de istorie

Cu prilejul Zilei Eroilor, la Cimitirul Eroilor din Satu Mare a fost amplasată o placă pe care sunt înscrise denumirile acestui aşezământ de odihnă veşnică, în toate limbile ţărilor de provenienţă ale militarilor înhumați aici. Fiind cunoscător al istoriei acestui cimitir, am contribuit la traducerea denumirii cimitirului, în toate limbile care apar pe această placă. Cimitirul Eroilor din Satu Mare s-a înființat în timpul Primului Război Mondial, la marginea orașului, lângă lagărul de prizonieri și spitalul militar instalat în barăci provizorii. Spitalul militar primea răniții transferați ai țărilor beligerante din apropiere, dar uneori și din depărtare. Aici primeau îngrijire medicală și răniții prizonieri de război. Printre militarii decedați și înhumați în cimitir îi găsim pe cei din armata austro-ungară (austrieci, maghiari, români, cehi, slovaci, polonezi, croați, sloveni, ruteni, bosniaci, evrei, italieni din Tirol), armata imperială germană (germani, polonezi, evrei), armata țaristă (ruși, ucraineni, kazahi, turkmeni, azeri, evrei), armata sârbă, armata română. Read more…

Orăștie

O mare parte a copilăriei mi-am petrecut-o la bunici, la Orăștie. Părinții erau plecați în străinătate, ca să se refacă după persecuția nazistă și apoi dictatura comunistă. Din cauza împrejurărilor și-au pierdut copilăria și se pare că niciodată nu s-au maturizat cu adevărat. Părinții mei au fost multă vreme plecați, iar între timp eu eram pe cale să devin o haimana, un hoț și un mincinos. Școala, adică școala românească de atunci, din timpul dictaturii, și-a pierdut complet sensul – pe care, la drept vorbind nu-l avea nici înaintea evadării părinților mei, dar cel puțin îmi stabilea rutina zilnică și mai ales îmi dădea posibilitatea ca în viitor să pot deveni medic, la fel ca tatăl și bunicul meu. – Lasă, te rog, perele, nu le culege, încă nu sunt coapte. – Nu, bunico, nu fac nimic!Read more…

A ruginit frunza din vii… Oare?!

O fi vârsta, bat-o vina? O fi pandemia care a hotărât să rămână aici pentru că se pare că se simte bine în mediul uman? O fi liniștea din jur, oarecum neașteptată pentru acest anotimp propice conflagrațiilor armate mici și mari? Cert e faptul că anul acesta remarc schimbările din jur într-un mod cu totul surprinzător pentru mine, eu, un individ pragmatic, lipsit de orice urmă de romantism, și care în lunga lui viață a scris doar un singur poem, care cuprinde un singur vers: ”Lună, lună, ești nebună”!! Aici, prin împrejurimile în care-mi duc existența de aproape 40 ani, adică în sudul care odinioară era deșert și acum e mai mult verde decât galben, toamna vine pe-ndelete, nicidecum nu se grăbește să-și pună amprenta pe tot ce e viu. Scăderea temperaturii e treptată, aproape imperceptibilă în cursul zilei, pentru că ce deosebire e între 35 grade și 32 grade la prânz? Ba mai mult, când ești în mașină, căldura provocată de puternicele raze de soare e la fel în august ca și în octombrie și singura soluție e să pui în funcțiune aerul condiționat aproape simultan cu pornirea motorului. Octombrie ca octombrie, dar pe la noi, noiembrie e o lună capricioasă. Ar vrea să fie ”umedă” dar nu prea reușește. Ar vrea să fie rece, dar soarele îi stă în cale și-i uzurpă intențiile.Read more…

Ultima mea obsesie: cărţile!

Realitatea în care trăiesc și în jurul căreia mă învârt mă obligă să mă întorc tot timpul la ideea că în curând (cât de curând? nu știu!) noi, cei obișnuiți să luăm o carte în mână și dacă ne place, să-i întoarcem paginile până la ultima, noi ”ăștia” vom fi nevoiți să renunțăm la acest mod de a citi un text. Iar eu personal voi trebui să fac abstracție de faptul că unul din lucrurile care le datorez părinților mei e obiceiul (care a devenit pe parcurs o necesitate) de a căuta cărți, de a le procura, de a le depozita lângă patul meu în dormitor, de a le lua în mână pentru a le citi din scoarță în scoarță când le vine rândul, și apoi de a le găsi un loc în rafturile bibliotecii noastre. Și nu un loc la întâmplare, ci conform unei atente distribuiri după limbă, după autor, și chiar după subiect. Să nu mi se spună că sunt un fel de Casandra, pentru că am dovezi.Read more…