Henry Kissinger, cel care spunea că “diplomaţia este jocul lui preferat”, s-a stins la sfȃrşitul lui octombrie 2023. Avea 100 de ani. Acest diplomat de excepţie, considerat unul din marii diplomați ai istoriei, s-a născut în 1923 în oraşul Fürth, din Bavaria, într-o familie evreiască. A povestit mai tȃrziu că numele de Kissinger a fost dat familiei de către stră-străbunicul Maier Löb în 1817, după numele unei localităţi balneare – Bad Kissingen, unde îşi petrecea verile (Kissinger – din Kissingen). După ce Hitler a ajuns la putere în 1933, viaţa familiei Kissinger a devenit din ce în ce mai dificilă. Tatăl său, Ludwig (sau Louis cum i se spunea acasă) a fost demis din funcţia pe care o deţinea, iar tȃnărul Heinz. nu a fost admis la gimnaziul din oraşul natal. În autobiografia sa, Kissinger aminteşte cum a fost bătut de tinerii nazişti din Hitlerjugend. În 1938 familia a emigrat în Statele Unite. Era printre ultimele şanse pe care evreii le mai aveau de părăsi Germania. Familia s-a stabilit la New York, iar tȃnărul Heinz, care şi-a schimbat prenumele în Henry, a primit cetăţenia americană în 1943.Read more…
Țara arde și baba se piaptănă?
Din nou mă lupt cu conștiința. În vremurile acestea, în care întreaga lume este zguduită, este un lux să mă preocupe problema LGBTQ+. Desigur nu sunt singura, precum am avut plăcerea să citim chiar în paginile Baabel, articolul echilibrat și interesant al doamnei Eva Galambos din 22.02.2024. Aș putea lăsa și eu un comentariu… mai ales că unele au aproape dimensiunile unui articol. Nu am pretenția că ceea ce scriu și simt este ceva exclusiv. Mai mult, sper să existe mulți care să simtă, chiar să judece ca mine. Să judece – am scris. Generația mea a crescut cu judecăți și cu prejudecăți. Am fost judecați începând cu grădinița (cine poate uita de punctele negre și roșii?) și terminând cu facultatea, unii chiar și în restul vieții. Acasă mi s-a spus că nu avem și nu trebuie să avem prejudecăți. Dar ele existau în mod latent. Fratele meu adoptiv și cu mine am fost învățați ca la întrebarea dacă suntem români, maghiari sau „alte naționalități” să răspundem simplu: suntem copii universali. (La acest răspuns învățătoarea mea m-a scos prompt din clasa ei, transferându-mă în cea paralelă, reușind să devină astfel regina absolutistă a unei clase curate etnic.)Read more…
Reflecții asupra dezastrului relațiilor publice ale Israelului
Este bine-cunoscut faptul că Israelul este perceput negativ în întreaga lume, iar oamenii s-au obișnuit cu această situație în forma sa tradițională, mai blândă. O noutate este valul vehement de ură globală împotriva Israelului, care nu s-a răspândit doar în țările și media tradițional anti-israeliene, ci a cuprins și o mare parte a presei occidentale. Aproape că nu trece o zi fără manifestații de masă pe străzile occidentale, manifestații care, deși la prima vedere își exprimă solidaritatea cu victimele palestiniene, inevitabil se transformă în ură împotriva Israelului și a evreilor. Ar fi prea simplu să atribuim acest fenomen incompetenței evidente a reprezentanților oficiali israelieni în domeniul informațiilor. Aceștia încearcă să argumenteze cu fapte, dar faptele sunt ultimul lucru care contează în această confruntare. Mult mai eficiente sunt imaginile, în special cele care arată gradul de distrugere din Gaza și suferința civililor care fug sau caută hrană. Eforturile Israelului de a arăta suferința propriului său popor, în special a familiilor celor răpiți, sunt mult mai puțin evidente. În trecut, manifestările anti-israeliene erau o formă voalată de antisemitism, dar acum, când antisemitismul a devenit o normă acceptată, el poate fi exprimat direct, fără a mai apela la anti-israelismul de fațadă. Există o serie întreagă de factori care îi favorizează pe opozanții Israelului.Read more…
Un igen pentru mai târziu. Poveste maghiară în doi timpi
Mătușa mea s-a născut demult, pe vremea când Timișoara se numea încă Temesvar și era parte din Imperiu. Toate schimbările care au intervenit de-a lungul veacului au surprins-o, nu s-a prea putut adapta la ele. Cel mai greu i-a fost cu schimbarea limbii. Limba ei maternă era maghiara și omul nu-și schimbă chiar atât de ușor limba maternă. După ce foștii vecini s-au mutat și au venit vecini noi, a fost nevoită să învețe și românește. Maghiara o vorbea mai mult în casă, cu unchiul. După ce unchiul s-a prăpădit, a rămas orfană de maghiară. A încercat cu noi, dar ne era rușine. Toți colegii vorbeau românește la școală și mie îmi era jenă de e-ul meu deschis și de o-ul spre u care suna comic. Și atunci mătușa a făcut ceva deosebit, și-a luat un câine. Animalele, pe lângă alte calități, au și această caracteristică: te ascultă în orice limbă le-ai vorbi. Și uite așa, timp de opt ani, mătușa mea și Bobby au conversat cât se poate de amical în limba maghiară. Au trecut anii. Aș vrea să vorbesc ungurește, dar nu mai am cu cine. Mi-e rușine de rușinea mea de atunci. Read more…
Ce ar trebui să ne preocupe pe noi azi
Dimineața citesc de toate, caut mai ales noutăți în anumite subiecte din specialitatea mea care continuă să mă intereseze, deși de câțiva ani nu mai am contact cu medicina clinică. Seara, însă, citesc cărți de tot felul. Așa se face că în deunăzi, în mintea mea s-au întâlnit diverse aspecte din realitatea de zi cu zi, pe care eu le credeam de mult apuse. Să mă explic. Ultimul volum al lui Ioan Pacepa, Dezinformarea, apărut în 2015, prezintă detalii privitoare la ”clasica” politică de origine moscovită, precizând că prăbușirea imperiului sovietic nu a schimbat cu nimic stilul și mai ales intențiile Kremlinului de a induce în eroare societăți, popoare și continente folosind minciuna, uneori totală, alteori plecând de la un fapt real, dar conducând la un fals construit în mod profesional. Cititul, pagină după pagină, îmi întărea părerea că numai cei care nu au trăit sub un regim comunist mai pot crede în poveștile, pseudoștirile și falsurile emanate de un sistem care, la fel ca lupul din poveste „și-a schimbat părul, dar năravul ba”. Noi, cei care am trăit în acele timpuri, am învățat să punem sub semnul întrebării orice poveste care pare să aibă un dedesubt construit în scopul denaturării adevărului, dar desigur mai există în lume mulți care nu au supt arta discernământului odată cu laptele mamei.Read more…
Povestea lui Harry Hes
Precum am mai povestit, soțul meu este originar din Olanda și însuși faptul că a venit pe lume este un miracol. Ambii părinți au trecut printr-o serie întreagă de peripeții și au scăpat cu viață, ascunși în casele unor oameni de omenie. De fapt, socrul meu a povestit foarte puțin, multe amănunte au ieșit la iveală abia mai târziu: că s-a prezentat la muncă forțată împreună cu fratele său mai tânăr, toți au fost închiși peste noapte în sala de sport a liceului și apoi au fost duși cu trenul în lagărul de tranzit Westerbork, de unde au reușit să evadeze…În toți anii săi de liceu, soțul meu a folosit aceeași sală de sport, fără ca tatăl său să-i spună măcar un cuvânt. Povestea cu sala de sport s-a aflat abia la începutul anilor 2000 și de atunci se organizează întruniri de comemorare a acelor evenimente tragice. Iată textul cuvântării ținute de Harry Hes (1934 – 2024), unul din foștii elevi ai liceului, la întrunirea din aprilie 2005. În mai sau iunie 1947, chiar în această sală, am dat admiterea la Gymnasium Celeanum. Eu veneam de la școala generală Nr. 1, condusă de dl profesor de Jong. În clasa a VI-a a fost selectat un grup dintre elevii mai buni, printre care și eu, și după orele de clasă ne-au pregătit pentru admitere. Se cereau cunoștințe în diverse domenii, erau întrebări de genul „Prin ce orașe va trece un tren care merge de la Groningen (în nord) la Middelburg (în sud)?” Dar oare prin ce orașe a trecut trenul cu vagoane de vite care i-a luat pe evreii din Zwolle la Auschwitz sau Sobibor, trecând prin Westerbork?Read more…
Amintiri din copilăria mea de la Bistriţa (1949-1964)- partea I
Sinagoga Mare, sau în idiș Di Groise Șil, este situată pe actuala stradă General G. Bălan. Evreii din oraș veneau la această sinagogă de sărbătorile lunii Tișrei, când toamna acoperea copacii cu galben, de Paște, când copacii erau plini de flori, și de Șavuot, vara, când copacii erau plini de verdeață. Fațada era impresionantă. Deasupra intrării principale era o fereastră mare cu vitralii, iar deasupra frontonului se vedeau cele două Table ale Legii. În interior, în sala mare, erau băncile destinate enoriașilor. În față, Arca Sfântă impunătoare, decorată cu simboluri evreiești, adăpostea sulurile Torei împodobite cu coroane. Erau și „arătătoare” din argint, utilizate de cantor sau de rabin la citirea Torei. Și la etaj, în galeria destinată femeilor, pereții erau acoperiți cu simboluri evreiești. De sus, femeile puteau să privească în sala principală și să urmărească etapele rugăciunii. Pe băncile bărbaților erau inscripționate numele familiilor, iar lângă Arca Sfântă se afla locul de rugăciune al cantorului. Tot lângă Arca Sfântă se afla jilțul rabinului comunității noastre, respectatul rabin Schpitz.Read more…
Insule grecești. Zakynthos
Grecia are cca 1.400 de insule, dintre care 227 sunt locuite. După Creta, a doua insulă pe care am vizitat-o, în 2014, a fost Zakynthos, cea mai sudică din Insulele Ioniene, numite și Heptanes pentru că sunt șapte: Corfu, Ithaka, Paxos, Lefkada, Kefalonia, Zakynthos și Cythera. Zakynthos, numită și Zante, se află la vreo 37 km de peninsula Pelopones, de care este legată prin curse de feribot. Lungimea insulei nu întrece 40 km, poate fi parcursă dintr-un capăt în altul într-o jumătate de oră și are cca 40.000 de locuitori. Capitala este Zante Town. M-aș muta acolo definitiv în orice moment, cel puțin așa ”gândesc” cu inima, probabil rațiunea mi-ar sta totuși în cale. Natura este o îmbinare perfectă între apele calme ale mării Ioniene și munții, nu prea înalți, e adevărat, dar acoperiți de păduri de pin marin și de plantații de măslini cu frunze argintii. Aveam impresia că pe fiecare palmă de pământ, oricât de abruptă, era plantat un măslin. Apa mării are culori neverosimile și plajele sunt chiar desprinse din vise. Apa este caldă, puțin adâncă la țărmul cu nisip fin al celor mai multe plaje și nuanțele ei de verde, albastru și violet la orizont o fac să pară din smarald topit, transparent. Read more…
Asociația profesională clujeană Poalei Țedek
Curând după întemeierea Imperiului Austro-Ungar, în 1867, evreii au fost emancipați prin Legea XVII, devenind cetățeni cu drepturi egale, civile și politice. De atunci, populația evreiască a Clujului a sporit an de an, astfel între 1900 și 1941, numărul a crescut de patru ori, iar ponderea în totalul populației cu 60%. Creșterea a continuat și în perioada interbelică, când Clujul a devenit parte integrantă a României Mari. În paralel a sporit și aportul evreilor la dezvoltarea economică și socială a urbei. Așa se explică numărul și ponderea mare a evreilor clujeni în economie și în profesiile liberale. În anul 1939, în județul Cluj, în proprietate evreiască se aflau cca 50 de întreprinderi industriale (uzine, fabrici, ateliere), 450-500 de ateliere de mici meseriași și întreprinzători, peste 60 de magazine în zona centrală a orașului, numeroase restaurante, cârciumi și băcănii. (1, 2) Numai pe teritoriul orașului Cluj am identificat peste 400 de ateliere unde se practicau cca 30 de meserii ca: croitori / croitorese, blănari, modiste, pălărieri, pantofari, bijutieri, ceasornicari, instalatori, mecanici, tinichigii, tâmplari, tapițeri etc. Numărul persoanelor angrenate în aceste activități a crescut continuu, ajungând la câteva mii. La începutul secolului XX, odată cu numărul mare de meșteșugari și diversificarea activității lor, au apărut probleme legate de lipsa unor servicii de asistență socială în caz de boală, accidente de muncă, pierderea capacității de muncă, bătrânețe, pierderea familiei, imposibilitatea de a-și duce traiul singur, toate pe fondul unei situații financiare modeste. Read more…
Ultimele generaţii?
Am reuşit să citesc fragmente din cartea în care Paul Jorion, reputat antropolog şi sociolog, pe tonul unui profet al Apocalipsei, ale cărui avertismente repetate nu sunt luate în serios, înşiră o listă de fenomene care ar putea cauza, nu peste foarte mult timp, sfârşitul istoriei umanităţii…Read more…
Scrierile mele
Am început cu publicarea unor note de călătorie, am continuat cu jurnalistica unor probleme controversate și în final am abordat romanele de acțiune. Primele note de călătorie au apărut în revista Minimum, a regretatului Alexandru Mirodan. Inițial privind locuri unde în anii respectivi dețineam, ca să mă exprim așa un “monopol”(! ), adică zone mai puțin sau de loc frecventate de publiciștii și cititorii de limba româna din Țara Sfânta: Azerbaidjan, Republica Democrată Germană, Moscova, Varșovia, Szeged, Novisad…În romanele mele Am abordat intriga temelor cu interes si am recitit manuscrisele cu o satisfacție narcisistă, admirându-mi fara modestie personajele create! Mi-a făcut plăcere faptul că eroii acționează – prin voința autorului – folosind procedee inteligente, pentru triumful dreptății asupra răului…Read more…
O lume subterană – Peșterile din Israel
Unul din aforismele bunicului meu era: „Ce este știința? Este… ce copiază un evreu de la un altul”. Acestea fiind zise, voi încerca să scriu totuși un articol „original”. La urma urmei toată lumea copiază, interesant este „ce” și „cum”.Read more…
Spre ”fața galbenă” a Pământului
Am mai fost la Shanghai, cred că era în 1972. Eram proaspăt promovat inginer șef al uneia din cele mai mari întreprinderi ale României ”socialiste”: fosta fabrică de vagoane Astra, înființată la Brașov în 1921, transformată în timpul celui de al Doilea Război Mondial în fabrică de tunuri, ca apoi, după instalarea ”democrației populare”, să devină prin ordinul Partidului prima fabrică de autocamioane din România. Cel mai important beneficiar al nostru a devenit Republica Populară Chineză, un ”stat socialist prieten”, care întreținea relații speciale cu România, în baza resentimentului comun față de ”marele frate sovietic”. Prima vizită am făcut-o la Shanghai, În acea epoca dementă a ”revoluției culturale”, care distrugea tot ce aparținea trecutului, Șhanghai ca și alte orașe chineze părea sortit unei pieiri fără glorie. Oamenii triști ai Chinei, care se zbăteau între sărăcie, teroare și o penibilă îndoctrinare, nu credeau că ar putea apuca o altfel de viață. În primăvara aceasta am fost din nou la Shanghai. De la Brașov până la Shanghai via Frankfurt am Main, pe linie aeriană sunt aproape 20.000 km, cât jumătate din lungimea ecuatorului. În avionul Boeing dotat cu toate fanteziile digitale ale tehnicii actuale, ”navigând” pe ecranul din fața scaunului, timpul trece repede. Te simți în postura ridicolă a unuia care s-a săturat cu felul întâi, iar chelneri stilați îi servesc tot mai multe feluri, care mai de care mai ademenitoare. Mai cu picoteli, mai cu treziri scurte, iată-ne ajunși pe uriașul aeroport ultra modern Shanghai (PVG).Read more…
Şapte ani în Baabel şi un tort de… “maximă audienţă”
În 28 iulie 2012 era lansată în spaţiul virtual Revista Baabel, având la bord un singur articol: „Despre” – manifestul celor două fondatoare, Eva Galambos şi subsemnata (sau viceversa), care se încumetau să înfiinţeze o publicaţie, înfruntând inflaţia de reviste electronice din convingerea că cele scrise în Baabel aveau să-şi găsească ecou printre printre autori şi cititori. Acest demers nu ar fi avut sorţi de izbândă fără sprijinul substanţial al lui George Roth (între timp devenit autor în Baabel) – care ne-a pus la dispoziţie domeniul şi l-a găzduit în primii ani – şi al lui Vlad Cucereanu, cel care a realizat (pro bono) proiectul site-lui Baabel (în Joomla). În scurt timp am reuşit să adunăm în jurul nostru primii autori baabelieni, al căror număr a sporit an de an, la fel cum a crescut şi s-a extins şi aria cititorilor noştri. O retrospectivă statistică (foarte aproximativă) ne indică faptul că la pornire, în decembrie 2012, în lume existau circa 697 de milioane de site-uri, în timp ce în 25 iulie 2019 la ora 22.00 erau 1,703,000,000 (dar de atunci numărul lor a mai sporit cu câteva zeci de mii). Se pare că doar 20% dintre aceste site-uri sunt active, adică vreo 700 de milioane, astfel încât poziţionarea noastră între primele 2 milioane nici nu este atât de dezamăgitoare pe cât ar părea!…La împlinirea celor 7 ani de acasă…în Baabel doresc să-i îmbii pe baabelienii autori şi cititori să savureze câte o felie virtuală dintr-un tort care a întrunit un număr record de accesări…Read more…
Mai cu noroc, mai cu ghinion…
După vorba unor înțelepți, „omul sănătos este un bolnav care încă nu a fost la doctor.” Și când se întoarce de la doctor, abia atunci începe frământarea. De obicei prima reacție la primirea unei vești proaste este neîncrederea. „Nu se poate!” Apoi omul caută să se sfătuiască cu un alt doctor, în speranța că vestea proastă se va dovedi o greșeală. Uneori se întâmplă o minune și în opinia celui de-al doilea doctor totul e în regulă, iar omului nu-i rămâne decât să-l ocărască pe doctorul neglijent și incompetent care i-a dat un diagnostic fals. Dar dacă nu era fals? Pentru a afla adevărul e nevoie de o a treia opinie. Numai că cel puțin în Canada acest lucru nu este posibil. De ce? O instituție sau un doctor ar putea fi jignit sau discreditat, ceea ce ar fi inacceptabil într-o societatea unde domnește corectitudinea politică. Totul este documentat și niciun doctor nu ar pune la îndoială acțiunile unui coleg, mai ales că ar putea avea nevoie de ajutorul lui pentru a ieși basma curată când face el însuși o greșeală. ..Unul din rezultatele soției mele a fost „suspect”. De regulă ar fi trebuit să înceapă imediat chimioterapie și radiații, apoi să se întoarcă la o nouă consultație. Suna ca un coșmar. Era timpul să plecăm, dar încotro? Depinde. Am luat avionul și am plecat în Croatia, un loc excelent dacă unii dintre cei mai buni specialiști îți erau prieteni, colegi sau foști studenți. Read more…
Mărturii din prizonieratul nostru acasă
De două săptămâni soția și cu mine stăm acasă. Ieșim numai pentru strictele aprovizionări cu alimente și medicamente. În urmă cu abia două luni ceasul deșteptător mă trezea la cinci dimineața și luam autobuzul spre spital, unde ca pensionar lucram de două ori pe săptămână. În ultimele două săptămâni mă trezește lumina soarelui, care pătrunde prin geamul dormitorului. E deja șapte dimineața! Îmi ia puțin timp să mă dezmeticesc și să recapitulez ce am de făcut astăzi – exact același lucru ca ieri, alaltăieri, săptămâna trecută… Ne sculăm, ne îmbrăcăm în trening, mergem vreo 40 de minute în ritm rapid (trei kilometri) prin camera de zi și repetăm plimbarea de 2-3 ori pe zi. Facem un duș și mâncăm micul dejun, apoi vedem toate mesajele pe care le-am primit în timpul nopții. Telefonăm părinților mei, iar soția îi telefonează prietenei ei. Soția curăță tot timpul câte ceva. Pentru ea curățatul este o terapie și vremea trece mai repede. Eu fac ordine printre hârtii și medicamente. Tot ca rutină aproape zilnică ne măsurăm temperatura, tensiunea și glicemia, ca să nu zicem că nu avem asistență medicală. Încerc să prind la telefon sau pe internet compania prin care am comandat bilete de avion, dar ei nu răspund. Am plătit asigurare pentru a primi banii înapoi dacă nu folosim biletele, dar nu am cu cine vorbi, numărul de telefon. Numărul de telefon este incorect. Numele companiei este eDreams, poate că el sugerează că banii ne vor fi restituiți numai în vis…Read more…
Schwester Selma
Legendara Selma Mayer (1884 – 1984) a fost aproape 50 de ani sora șefă a spitalului Șaarei Țedek (Porțile dreptății). A fost distinsă cu titlul „Cetățean de onoare al orașului Ierusalim”. A murit la vârsta de 100 de ani, tot la spitalul căruia și-a dedicat viața. Textul de față se bazează pe un interviu pe care ea l-a acordat în 2-XI-1971 dnei prof. Margalit Shilo de la Institutul de cercetare a evreimii contemporane, Secția de istorie orală a Universității Ebraice din Ierusalim. Între 1906 și 1916 am lucrat ca soră la spitalul evreiesc Salomon Heine ( unchiul poetului Heinrich Heine) din Hamburg. Când a izbucnit războiul, surorile evreice, care până atunci nu puteau da examen de stat, au fost chemate să se prezinte și ele la examen. Fiindcă nu se știa exact ce se cere la examen m-au trimis pe mine și pe încă o colegă din promoția mea să încercăm. Aveam emoții mari, nu știam la ce să ne așteptăm, dar noi două am trecut, ba chiar cu nota maximă, pe când multe altele au căzut. Cu puțin înainte de Primul Război Mondial dr. Wallach a venit în Germania să caute surori pentru spitalul Șaarei Țedek din Ierusalim. El a povestit că la Șaarei Țedek mai lucrase o soră din Olanda. Înainte de a pleca în Palestina, ea a venit să învețe întâi germana în spitalul nostru din Hamburg. Condițiile erau extrem de primitive, ea nu a suportat și a plecat. Am hotărât să încerc să stau măcar până la sfârșitul războiului. Read more…
Ce urme lasa studiile? (4)
Am ajuns la Catedra de chimie coloidală a Institutului Mendeleev din Moscova. În “zemliacestvo” (grupa românească) din institut, am fost singurul aspirant, alături de 8 sau 9 studenți români. Între urmele lăsate de primul an, primul loc îl ocupă consecința felului meu prea zelos de a studia limba rusă, în cantonament. Neștiind să vorbesc în limba rusă, nu puteam mânca singură în restaurantul institutului. Acolo ar fi trebuit să comunic cu cea care servea la mese. De aceea zilnic cumpăram la bufet mâncarea de prânz. Arătam cu degetul ce doream să cumpăr, apoi întrebam cât costă. Mi se răspundea ceva ce nu înțelegeam, iar eu întindeam o bancnotă mai de valoare și restul primit îl înghesuiam în buzunar.Read more…
Fantasticii muzicieni olandezi din Volendam.
Din multitudinea de excelenți muzicieni din Volendam (Olanda), am ales câteva personalități, interpreți ai formației BZN, care au dominat muzica olandeză (și fără îndoială cea europeană) vreme de patru decenii. În primul rând, îl amintesc pe solistul Jan Keizer, membru al formației BZN (Band without a name) din 1974 până în 2007, când formația și-a încheiat activitatea. Cariera lui poate fi împărțită în trei perioade principale: 1. Jan Keizer şi Anny Schilder (1974 – 1984). Duet cu solistă Anny Schilder (n.1959). Ea este o olandeză tipică, blondă, cârnă, cu buze cărnoase. El un viking nebărbierit cu un permanent zâmbet cuceritor. Din perioada amintită au rămas neuitatele melodii *Don’t say goodbye”, Oh me oh my” și mai ales “The clown”.Read more…
Ziduri și destine
Imre Darvas a construit o casă la Oradea, acum mai bine de un veac. La fel au făcut mulți alții în orașul aflat în plină expansiune. Aruncând o simplă privire casei lui, încă înainte de a intra îți dai seama că ea este materializarea unui vis. Casa lui este absolut unică, spunându-ți parcă, ”eu am personalitate, tratează-mă cu respect, îți dau voie să intri și ai să-mi cunoști frumusețea”. Acum, această casă este un muzeu de o factură unică în România – Muzeul Art Nouveau ”Casa Darvas-La Roche”. A trecut un veac peste visul antreprenorului orădean Imre Darvas, un veac frământat de războaie, dureri și nedreptăți pe care omul care își dorea, în 1909, o casă superbă, nu le putea prefigura. Vreau să vă spun aici povestea acestei case și a oamenilor datorită cărora a apărut, mai ales pentru că, scriind despre ei, voi putea reda, sper, un moment dintr-un timp al belșugului, al inovării, al bunului-gust desăvârșit.Read more…



















