Crăciun în Ierusalimul anilor 1870

Atmosfera Crăciunului în Ierusalimul anilor 1870 este descrisă foarte sugestiv în romanul Fetiţa din Ieruslim, scris de Miriam Harry şi publicat la Paris, în 1914. Versiunea română tradusă de mine a apărut în Revista Baabel şi apoi a fost publicată sub formă digitală.
Fetița din Ierusalim se numește Siona Benedictus – Siona pentru că s-a născut pe muntele Sion, iar Benedictus, pentru că aparține unei familii de creștini protestanți.
Siona trăiește într-o lume pestriță, exotică, plină de farmec, dar și de mizerie și cruzime, iar ea înregistrează cu fidelitate fiecare imagine, sunet, mireasmă… Într-adevăr, în Ierusalimul de acum 150 de ani trăiau arabi, evrei, creștini de diverse naționalități, printre care mulți preoți, călugări și misionari, iar peste toți domina stăpânirea otomană – singurul aspect care ne este oarecum cunoscut din istoria României. Copilăria ei se desfășoară în umbra locurilor sfinte, ea ajungând de pildă să se joace de-a v-ați ascunselea chiar în Biserica Sfântului Mormânt…
Mama, o femeie ștearsă și bigotă, este eclipsată de dădaca din Betleem, cea care o învață limba arabă, îi spune basme… Dar lumea ei este dominată de figura carismatică a tatălui, un adevărat erou romantic, care face expediții în deșert, este prietenul beduinilor, un mare învățat, arheolog și negustor de antichități.
Îndărătul personajului Siona se ascunde însăși autoarea, născută la Ierusalim în 1869, care își povestește cu multă duioșie, sensibilitate și umor propriile amintiri din copilărie. În casa Sionei se făceau întotdeauna pregătiri mari de Crăciun. Mama ei era cuprinsă de o seninătate aproape copilărească. Pentru ea Crăciunul nu era numai o sărbătoare religioasă, ci mai ales una sentimentală, sărbătoarea amintirilor din copilărie și a vechilor tradiții din Hesse, ținutul ei natal. Și cu toate că îl serba la Ierusalim, la doi pași de însuși locul Nașterii Domnului, pentru ea Crăciunul rămânea o sărbătoare europeană.Read more…

Adio, Adriana Bera!

Incredibil: Adriana Bera nu mai este cu noi, a plecat surprinzător de repede și mult prea timpuriu pentru acceptul vremurilor noastre. Din copilărie a promis o ascensiune semnificativă în carieră. În liceu a cântat cu orchestra școlii: în clasa a IX-a Concertul în Re Major de Haydn, într-a X-a Beethoven I, și într-a XI-a Prokofiev I. A absolvit Academia din București, a predat un timp la Iași și apoi a revenit la Cluj, urcând toate treptele ierarhice academice, de la profesor universitar până la prorector. De-a lungul anilor a cântat ca solistă cu diferite orchestre din România, a susținut recitaluri, cursuri de măiestrie în țară și străinătate, a fost foarte activă în organizarea și patronarea festivalului „Mozarteum ” la Cluj-Napoca – un palmares cu adevărat prodigios. Adriana nu mai este cu noi. Eu o chemam Duți, așa cum o chemau cei din familie și cei foarte apropiați. Câteva zile am fost complet paralizată, incapabilă de a reacționa, fără un cuvânt de rămas bun pe Facebook, așa cum am remarcat cu zecile din partea celor foarte mulți care au apreciat-o și au admirat-o. Nu am fost capabilă pentru că în primul rând trebuia cumva să-mi înțeleg sentimentele, greutatea despărțirii, dar mai ales adâncimea neputinței, a imprevizibilului și a deșertăciunii.Read more…

Amintiri din copilăria mea de la Bistriţa (1949-1964) – partea a doua

Aveam 12 ani și eram în vacanța de vară. Într-o dimineață, pe la ora 11, în casa noastră au năvălit câțiva milițieni conduși de căpitanul Munteanu. Au răscolit totul și au confiscat pieile pentru pantofi și uneltele de cizmărie ale tatălui meu. Am alergat la tata, la cooperativa Unirea, dar el era deja arestat și reținut la miliție. Mama m-a trimis să-i duc de mâncare. La întoarcere, mama, care știa cât de corect și de onest era tata, ne-a explicat, mie și surorii mele, ce s-a întâmplat. Miliţienii presupuneau că tata furase piei de la cooperativă, au făcut percheziție și au confiscat totul. Dar foarte repede căpitanul Munteanu a găsit sursa tuturor pieilor de pantofi din casa noastră: una aparținea soției directorului școlii, a doua era a soției șefului de gară, a treia a soției directorului spitalului ș.a.m.d. În acei ani, sub regimul comunist, doamnele din elita orașului purtau pantofi de calitate, făcuți la comandă de un cizmar privat: tatăl meu.Read more…

Moneda are două fețe

Pe când eram elevă, în fiecare dimineață când veneam în bucătărie, prima privire era spre colțul mușamalei de pe masa pe care mâncam cu toții și care era și blat de bucătărie. Dacă vedeam o ridicătură, era semn bun. Dacă nu, mi se strângea inima – mama uitase oare să-mi lase bani?După cum ridicătura era mai mare sau mai mică, știam că sub mușama se găsește o monedă de 1 leu sau de 3 lei. Moneda de 3 lei trebuia să-mi ajungă pentru gustarea din recreații din trei zile consecutive. Administrarea banilor era riguroasă – dacă îi cheltuiam pe altceva, riscam să rămân nemâncată tot timpul cât eram la școală. Dacă nu se vedea nicio ridicătură, mai exista speranța ca mama să-mi fi lăsat o bancnotă. Foarte rar se întâmpla ca mama să uite să-mi lase bani. Zilnic, în drum spre școală, cumpăram de la băcănie pentru acest leu 10 biscuiți populari, care se vindeau la număr, nu se cântăreau. Băcanul știa precis că trebuie să-mi dea 10 bucăți. Aceasta era gustarea de la școală. Băcanul știa precis că trebuie să-mi dea 10 bucăți. Aceasta era gustarea de la școală. Îi împărțeam judicios pentru fiecare recreație, să nu mi se facă foame în timpul orei.Read more…

Filme care m-au făcut să plâng

Nu sunt multe filme la care mi-au dat lacrimile, dar de trei sunt sigur. Pentru mine, lăcrimarea este atât un mod de ușurare, cât și o formă de exprimare a emoțiilor – uneori chiar a fericirii sau a bucuriei de moment. Acest fapt s-a întâmplat la filme de dragoste, atunci când, în cele din urmă, cuplul de îndrăgostiți se regăsește. Am plâns și din motive profund personale: moartea tragică a părinților mei. Am lăcrimat de bucurie la evenimente deosebit de emoționante, cum a fost momentul în care fiul nostru cel mare a fost distins de două ori dintre cei 15.000 de colegi ai săi sau când celălalt fiu a fost înaintat în funcție pentru merite deosebite la locul de muncă. Desigur, lacrimile pot apărea și din motive banale, de pildă atunci când curăț ceapa, când îmi intră ceva iritant în ochi sau în cazul unei infecții oculare, dar aceasta este cu totul altă poveste. Nu țin minte să fi avut vreodată „lacrimi de crocodil”, așa cum vedem uneori la moartea unui dictator. Plânsul este un fenomen complex, asociat cu stres sufletesc și / sau fizic, de pildă, o durere insuportabilă. El este însoțit de lăcrimare, de o anumită vocalizare (deși unii, ca mine, nu scot sunete când plâng), de modificări ale expresiei feței, ale ritmului respirator și ale posturii corporale.Read more…

Progresul şi viitorul civilizaţiei

Viteza progresului industrial e amețitoare. Iată un exemplu edificator: în 1998, Kodak avea 170.000 de angajați și vindea 85% din hârtia foto necesară în lume. În doar câțiva ani, baza tehnică a afacerii lor a dispărut și au dat faliment; au apărut aparatele foto digitale, care s-au vândut cu miliardele, adesea combinate cu telefoanele digitale, nimeni nu a mai avut nevoie de hârtia foto color și de filmul pentru diapozitive. Au dispărut și miile de laboratoare care developau filmele făcute de amatori. Ceea ce s-a întâmplat cu Kodak se va întâmpla cu o mulțime de industrii, în următorii 10 ani. Și majoritatea oamenilor nu-şi pot imagina ce se va întâmpla în viitor.. Read more…

Baloane și zmeie din Gaza

În renumita carte a lui Khaled Husseini ”Vânătorii de zmeie,” care a devenit și film, nu este vorba despre zmeie și jocuri pașnice, ci despre un război îngrozitor și despre bombardamente din avioane rusești și, mai târziu, americane și despre alte fapte ale unei societăți închise din Afganistan. Și uite că oameni care precis nu au citit cartea asta și nu au văzut nici filmul, inventează un război foarte periculos, la care participă chiar zmeie. Asta se întâmplă pe granița cu Gaza, în anul 2018. După ce au încercat toate metodele de teroare pe care ni le putem închipui și după ce au văzut că nici teroarea cu tuneluri nu le prea merge, fiindcă pentru prima dată în istorie, israelienii au construit un mecanism (încă secret) care descoperă tuneluri, s-au gândit să încerce prin aer. Fiind inventivi, au ajuns la cea mai surprinzătoare armă: zmeul. Acest joc de copii, care pare atât de inocent, se poate transforma într-o armă de distrugere de proprietate și chiar o armă care să omoare.Read more…

Pe capul meu de locuitor…

Mă întreb uneori, îndeajuns de des, pentru cine scriu. Întrebarea e firească, și totuși necesită o explicație. Dacă aleg un subiect care se referă la actualitatea românească sau europeană, cei care trăiesc acolo o cunosc mai bine ca mine. Iar dacă scriu despre ce este la noi, în Israel, o altă parte a cititorilor are dreptul să se plictisească numai când vede titlul eseului. Pe cine interesează problemele altora? Doar fiecare le are pe ale sale.Read more…

Agricultura în deșertul Negev

Deșertul Negev, „triunghiul” care ocupă partea de sud a Israelului, este de fapt prelungirea peninsulei Sinai, cea care face legătura între Sahara pe de o parte și Peninsula Arabică de cealaltă, deci face parte din sistemul celor mai mari deșerturi ale planetei. Chiar dacă are un cert potențial turistic, nu este chiar locul cel mai potrivit pentru a susține așezări omenești. Dar cum deșertul Negev ocupă peste 60% din suprafața țării, iar dacă adăugăm deșertul din jurul Mării Moarte ajungem la un procentaj și mai ridicat, e clar că aceste suprafețe reprezintă „rezerva” țării, mai ales în condițiile în care populația crește rapid, atât din sporul natural, cât și ca urmare a imigrației. Încă înainte de proclamarea independenței, conducerea Agenției Evreiești din Palestina a înțeles importanța acestei zone și a stabilit acolo 11 așezări de tip kibbutz. Ca urmare a prezenței evreiești în Negev, în 1948, când teritoriul Palestinei a fost divizat într-un stat evreiesc și unul arab, deșertul Negev a fost alocat statului evreiesc.Read more…

Olga Bancic

Îmi închipui fețele mirate ale cititorilor: asta cine o mai fi? Vreo „eroină a clasei muncitoare”, pe care comuniștii înșiși au uitat-o? Trebuie întâi să-i mulțumesc lui Jack Chivo pentru că mi-a dat ideea. Iar apoi voi încerca să vă conving că subiectul este chiar foarte interesant. Cititorii mai vârstnici își vor mai aminti numele Olga Bancic – dar cei mai tineri probabil nu l-au auzit niciodată. Mie îmi amintește de Liceul Nr. 2 din Arad. Poate altora le va aminti de o stradă din București, de ștrandul din Câmpulung Muscel, orfelinatul din Buzău, sau băile termale de la Geoagiu. Toate acestea ori nu mai există, ori au primit demult un alt nume. Dar prea puțini știu cine a fost ea cu adevărat Olga Bancic (1912 – 1944) s-a născut la Chișinău cu câțiva ani înainte de Marea Unire. De fapt o chema Golda și era fiica unui mic funcționar evreu. Familia trebuie să fi fost foarte săracă dacă la vârsta de 12 ani fetița era deja ucenică într-o fabrică de saltele. Participând la grevele muncitorilor din fabrica unde lucra, a fost în repetate rânduri arestată și maltratată. La șaisprezece ani și jumătate s-a căsătorit cu Jacob Salomon. Originar din Iași, el a supraviețuit Holocaustului și a devenit scriitor, fiind cunoscut sub pseudonimul Alexandru Jar. Tânăra pereche s-a stabilit la București și a activat în partidul comunist în ilegalitate. La o manifestație ea a fost arestată și condamnată la doi ani de închisoare. În 1937 soțul ei a plecat în Franța, iar ea l-a urmat cu un an mai târziu, după ce a fost eliberată. Read more…

Auschwitz… Ce aş lua cu mine?

„Care ar fi cartea pe care ai lua-o cu tine pe o insulă pustie?.”. – iată o întrebare care figura frecvent în „oracolele” pe care le completam în adolescenţă. Însă nici un moment nu-mi imaginam „insula pustie” altfel decât un loc exotic cu palmieri şi şezlonguri comode pe ţărmul înspumat de valuri mângâietoare…Aseară, după ce am făcut duş, am aruncat o privire în baie, trecând în revistă raftul cu şampoane, geluri de duş, spumant de baie; ochii mi-au adăstat pe halatul de baie şi prosoapele pufoase şi m-a străfulgerat din nou întrebarea: Ce aş alege din toată această recuzită de igienă dacă aş fi obligată să-mi părăsesc casa dintr-un moment într-altul? Gândul care mă frământă periodic îşi are sorgintea în moştenirea Holocaustului pe care o port în fibra mea. Ce aş alege din dulapul de haine, din bufetul de bucătărie, din cămară? Cum aş încropi bocceaua cu care, a doua zi…Ba nu, în aceeaşi zi, peste câteva ore sau chiar mai puţin ar trebui să urc pe camionul care m-ar transporta în ghetou sau să merg pe jos, în convoi, alături de alţi năpăstuiţi? De unde poţi şti ce obiecte îţi vor fi necesare şi de cât balast va trebui să te debarasezi pe drum, care bagaje îţi vor fi smulse, furate, distruse…Read more…

Perspectivele strategice ale Israelului

Inspirat de viziunea celui mai longeviv premier israelian, Beniamin Netaniahu, citez din memorie: „Dacă arabii vor renunța la arme va fi pace în Orientul Mijlociu, dacă Israelul va renunța la arme, a doua zi nu va mai fi Israel” , voi aborda chestiunea esențială și dramatică a perspectivelor strategice ale Israelului, într-o zonă de conflict în permanentă schimbare. 1. Lipsa adâncimii strategice, adică îngustimea extremă a teritoriului ramâne o veșnică problemă în politica de apărare a Israelului, dar ea a fost în mare parte rezolvată prin creșterea mobilității forțelor de apărare terestre, prin eficiența extraordinară a forțelor aeriene și a celor de intervenție rapidă. Contextul strategic este favorabil actualmente în acest sens, adică posibilitatea unui atac terestru cu blindate este minimă, având în vedere starea precară a armatelor statelor vecine precum Siria, Irak, respectiv prevalența relațiilor de pace cu Iordania și Egiptul. Read more…

De la Paris, la Stuttgart

În urmă cu câţiva ani, într-o primăvară senină, am participat la câteva conferinţe tehnice, în cadrul unor prestigioase expoziţii internaţionale din Paris, Luxemburg şi Stuttgart. Prezentele note de drum au ca obiect orele libere ale după-amiezelor şi itinerarul între oraşele de mai sus. O bună parte din cele şase zile alocate pentru capitala Franţei – mai precis dimineţile – le-am petrecut la 18 kilometri de oraş, în Parc des expositions de Paris-Nord Villepinte, privind extraordinarele mașini unelte prin care creierul occidental a cucerit supremaţia globului terestru… Am vizitat totuşi şi muzeul Luvru, intrând prin piramida de sticlă a arhitectului chinez Ming Pei, controversata construcţie din sticlă şi oţel alăturată clasicului lăcaş de artă în 1989. Am parcurs emoţionaţi nemumăratele săli de pictură franceză, italiană, flamandă şi spaniolă, admirând operele marilor maeştri de talia lui Leonardo Da Vinci, Rembrandt sau Delacroix. Desigur că Mona Lisa și Venus din Milo sunt cunoscute cititorilor, dar voi aminti superbele opere ale unor artişti mai puţin mediatizaţi, cum ar fi Jacques Louis David, cu grandioasele sale picturi istorice, Giorgio de Castelfranco, cu graţioasele sale nuduri durdulii, François Joseph Heim, cu Massacre des Juifs (1824) şi nu în ultimul rând numeroasele picturi ale lui David şi Bat-Șeba, dintre care am reţinut versiunea pictorului Jan Massys.Read more…

Circumcizia – câteva informaţii suplimentare

Conform definiței, Dicționarul Merriam-Webster, circumcizia reprezintăactul de tăiere a preputului de bărbați, fiind practicat ca un rit religios de către evrei și musulmani; dar și de către alte persoane, ca un obicei social sau pentru beneficii potențiale de sănătate (cum ar fi îmbunătățirea igienei). Termenul circumcizie provine din cuvântul latin „circumcido” ce înseamnă tăiere împrejur. Această „operație” era practicată ÎNCĂ de omul timpuriu, fiind atestată în scrieri egiptene vechi din anii 5000 î.e.n.; era un ritual practicat odată cu maturitatea sexuală a bărbatului, asociat cu evenimente importante din viața unui bărbat, precum căsătoria sau debutul pubertății. Cel mai vechi atestat, care confirmă practicarea circumciziei, apare pe o reprezentare picturală egipteană datând din perioada anilor 2300-2200 î.Hr., Posibil că evreii au împrumutat aceasta practică – tăierea împrejur – de la egipteni, vecinii lor. Circumcizia constitue una dintre poruncile divine revelate în Biblie, fiind parte din legământul făcut de patriarhul Avraam cu Dumnezeul lui Israel…Read more…

Un numitor comun…

Am avut norocul să trăiesc în pace mereu şi mi se pare o stare firească. Cu ani în urmă ( la şcoală, la facultate şi chiar la locul de muncă) aveam cursuri de pregătire premilitară şi mi se părea de-a dreptul caraghios că învăţam diverse strategii şi făceam exerciţii de tragere la poligon, în vreme de pace. În acelaşi timp ştiam că în Israel este o stare permenantă de beligeranţă, că cetăţenii fac armata pentru că trebuie să-şi apere fragilitatea păcii. În scurtele mele vizite, mă simţeam în siguranţă deplină, nu sesizam deloc proximitatea ameninţării armate, viaţa de zi cu zi era vibrantă, veselă, relaxată. E drept că nu s-a nimerit să fiu de faţă în timpul ostilităţilor militare. În schimb de aici, din depărtare, urmăresc cu îngrijorare maximă atentatele teroriste şi atacurile armate asupra Israelului, mă tem pentru viaţa prietenilor şi cunoştinţelor mele, dar şi a celorlalţi cetăţeni ai acestei ţări miraculoase. Citesc presa internaţională, urmăresc la televizor şi pe Internet imaginile cutremurătoare cu distrugeri, morţi şi răniţi, de o parte şi de alta, şi încerc să înţeleg şi să accept răspunsul dur al armatei israeliene faţă de atacatori.Read more…

Se împlinesc 80 de ani de la pogromul din Jedwabne, Polonia

Ce este comun între trenul morții din Iași, măcelul de pe malul Dunării de la Budapesta și arderea de vii a peste o mie de evrei la Jedwabne, în Polonia? Toate au fost comise în timpul celui de-al Doilea Război Mondial de către criminali localnici, fără participarea activă a naziștilor germani. Evreii trăiesc în Polonia de peste opt sute de ani, cu perioade liniștite întrerupte de pogromuri fiindcă, la fel ca în toată Europa, pentru orice dezastru natural sau epidemie erau învinuiți evreii. În 10 iulie se vor împlini 80 de ani de la pogromul din comuna Jedwabne din estul Poloniei. După ce trăiseră peste două sute de ani împreună cu evreii, la bine și la rău, unii polonezi din această comună și din zeci de comune din jur au profitat de ocupația nazistă care le dădea mână liberă și au ars de vii mii de evrei. După cum reiese din documente istorice și din mărturii, totul a fost planificat și săvârșit de localnici, nu de germani. După război a avut loc un proces și pentru aceste crime au fost condamnați numai doi săteni la perioade relativ scurte de închisoare, deși zeci și chiar sute de săteni au fost implicați în mod direct sau indirect.Read more…

O pictoriţă-prinţesă de un talent incontestabil

În sfârșit, zilele trecute am avut parte din nou de o discuție interesantă cu câțiva prieteni, amatori de subiecte filosofice. (Pandemia, haosul carantinelor și al restricțiilor nu a prea favorizat socializarea în scopuri recreative și spirituale… Doream să definim doar talentul incontestabil. Și cum discuția se purta în limba engleză, toată lumea se gândea la talente de pe scena mondială, la nume familiare unei persoane din sfera culturală anglo-saxonă/americană. Iar în acel context nici eu nu mi-am adus aminte de unul dintre cele mai bune exemple și argumente pentru a-mi susține părerea. Deși ar fi trebuit. Pe Vilma Erzsébet Brachfeld , născută la Hajdúdorog în Ungaria în aprilie 1863, în familia unui evreu maghiar, chiar merita să n-o fi uitat, nici în vâltoarea unei discuții purtate într-o altă limbă.Read more…

Jacob Sadé – Opt povestiri:3. Pe bordul vasului Cristoforo Colombo

Vasul Cristoforo Colombo zăcea în port ca o balenă uriașă. Docul era împânzit de macarale, stivuitoare, camioane, muncitori transpirați și sute de pasageri în haine estivale care se înghesuiau la îmbarcare, schimbând între ei impresii și luându-și rămas bun de la Napoli înainte de a porni spre casă, spre New York. Sala de mese era uriașă, mai mare decât tot ce am văzut sau mi-am închipuit până atunci. Călători voioși, îmbujorați, intrau în grupuri, salutându-se în italiană și împărtășindu-și impresiile din scurtul concediu petrecut în patrie. Am pășit de-a lungul bufetului. Belșugul, culorile și miresmele m-au amețit: aperitive, murături, supe, salate, șnițele, cârnați lungi și subțiri, cârnați scurți și groși, chifteluțe reci și chifteluțe calde, cu sos, fără sos, pești care păreau să zâmbească, pești care păreau să dea din coadă și pești decorați cu „gulere” de maioneză – arătau ca la carnaval. Iar eu, tânărul venit din micul Tel Aviv, unde era un eveniment să ieși o dată pe an la restaurant, la o omletă cu o salată, mă holbam la toate aceste minunății și mă întrebam ce să fac în acest rai gastronomic? Dar până și în raiul nostru au pătruns țipete îngrozite: Dar până și în raiul nostru au pătruns țipete îngrozite: Dottore, dottore! M-am uitat în dreapta și în stânga. Nimeni nu reacționa. Căutând cu privirea de unde veneau țipetele, am simțit cum mă ridic și mă îndrept cu pași grăbiți în direcția țipetelor.Read more…

Cine a inventat tangoul?

Pe vremea mea circula gluma după care tangoul a fost a inventat de Lenin, pentru că el e cel care a scris în anul 1904 „Un pas înainte și doi înapoi” pentru a critica politica partidului social democrat din Rusia. i-am amintit de această anecdotă cu ocazia unui ”cadou” primit de la buni prieteni, un linkla un spectacol de tango filmat pe viu în 1997 la Paris. iecăruia. Tangoul a fost pentru mine ca adolescent o soluție perfectă pentru a mă apropia de o fată de vârsta mea. La „ceaiuri” se dansa în primul rând tango și doar după aceea vals și foxtrot, iar mult mai târziu rumba. mamele lor (ca în cazul meu), apoi îl practicau în cercuri restrânse și mai târziu la așa-zisele petreceri de tineri permise de sistem, că de aceea se numeau „reuniuni tovărășești”. tmul era lent, mișcările la fel, perechile lipite unul de alta… Adeseori îmi aduceam aminte de celebra vorbă a cunoscutului (în acele timpuri) Willy Donea: „pe ringul de dans toată lumea suferă”.Read more…

Inaugurare cu aniversare

În 17 martie 2022, în condiţiile relaxării restricţiilor impuse de pandemie, un vechi deziderat al evreimii clujene prinde viaţă şi Centrul Cultural Evreiesc din localul fostei Şcoli de Muzică, revenit la matcă şi renovat, şi-a deschis porţile. Cu această ocazie, în minunata sală festivă, publicul, membri ai comunităţii şi prietenii lor, cu masca pe figură (pentru că pandemia încă nu este dată uitării), freamătă de nerăbdare să se bucure de programul promis de formaţiile artistice ale comunităţii: formaţia klezmer “MAZEL TOV” şi corul “SHIRA HADASHA”. formaţiei klezmer.Read more…