1980 -1981. Primul meu serviciu în Țara Sfântă

Am primit o invitație pentru un nou interviu. Al câtelea? Întreprinderea era înregistrată la Mitzpe Ramon, în Deșertul Neghev, la aproape 300 km de Haifa. Conducerea și biroul de proiectare se aflau în zona industrială Holon, lângă Tel Aviv. Scrisoarea primită era semnată de inginerul șef, al cărui nume mi-a sugerat inițial o proveniență sud-americană. Ceea ce m-a determinat să plec la Holon a fost prospectul întreprinderii, specializată în aparatură pentru irigații, unde am remarcat un număr de robinete și aparate automate, a căror concepție m-a făcut să sper că lucrând acolo, voi reuși să le modernizez. Cu timpul am aflat mai multe despre istoria interesantă a acestei întreprinderi. În anii de început ai statului, un maistru polonez pe nume Rafael a primit o importantă subvenție de la stat pentru a înființa o întreprindere la Mitzpe Ramon. Fabrica a mers bine, având monopolul fabricării acestor echipamente – toată agricultura israeliană cumpăra utilaje de irigații produse aici. Rafael s-a îmbogățit.Read more…

Prof. Bilașcu și primele femei stomatolog din România

La începutul anilor 90, nu mult după Revoluţie, am venit în vizită în Clujul natal. Urcam dealul spre cimitirul unde se odihneau părinţii mei.Strada, care odată s-a numit Majális út și apoi str. Republicii, se numea acum str. Prof. Gh. Bilașcu. M-am bucurat să văd înscris acest nume, căci întemeietorul stomatologiei române a fost și maestrul părintelui meu, iar eu, în căutările mele de istorie a medicinei, i-am întâlnit de multe ori numele și biografia. M-am întrebat dacă lumea știe cine a fost Bilașcu și m-am hotărât să întreb doi oameni care urcau și ei dealul. Unul mi-a spus că a fost activist naţional ţărănist, iar celălalt: “mi se pare că a fost ministrul agriculturii după Primul Război Mondial”. Dar cine a fost de fapt Gheorghe Bilașcu (1863-1926)?Read more…

Cannes 2019 (I). Între mitologie și constrângerile epocii

Orice ar face, oricât ar vrea să fie, în primul rând, un festival al marilor dări de seamă ale cinematografului de peste an, Cannes-ul rămâne, de-a lungul celor aproape două săptămâni ale sale, un loc al unei miraculoase schimbări geografice. Liniștita stațiune de pe Coasta de Azur acumulează toată splendoarea artificiilor reînnoite în fiecare seară, deconcertanta paradă a frumuseții gratuite, din ce în ce mai futuriste, a rochiior care trec pe covorul roșu. Toate acele instalații de mătase, catifele și dantele care nu pot fi văzute în altă parte și pe care nu le va mai purta nimeni, niciodată, au fost mai fantasmagorice decât oricând în acest an. A fost nevoie, de câteva ori, de intervenția unor bodyguarzi pentru a le ajuta pe purtătoarele lor să urce treptele. Am fost întrebată, de multe ori, cum își ocupă locul pe scaune toate acele jupe sub formă de corole sau umbrele uriașe ori trene lungi de câțiva metri. Sfântă naivitate! Deținătoarele respectivelor construcții nu vor intra niciodată în sală, să vadă filmele. Modele mai mult sau mai puțin celebre, ele au venit pentru a fi văzute, pentru a face publicitate caselor de modă. După ce trec de exercițiul urcării scărilor, intră în marele hol al sălii Lumière, după care pe aci ți-e drumul. Ies printr-o ușă lăturalnică. Pe Sharon Stone, pe Penelope Cruz, pe Angelina Jolly nu le vei vedea niciodată astfel gătite. Ele vin să-și prezinte filmele, să stea alături de public. Astfel de spectacole, după zisele unora, adevărate bâlciuri ale deșertăciunii, fac parte din mitologia celui mai mare festival de film din lume, al treilea eveniment mediatic după Jocurile Olimpice și Cupa mondială de fotbal.Read more…

Eroul meu din copilărie

Orice călător are nevoie de puncte de reper pentru a se dumiri: de unde a venit, unde se află, încotro se îndreaptă. Iar dacă acest adevăr e valabil în lumea coordonatelor spaţio-temporale, cu atât mai mult se aplică în cea a simbolurilor şi a principiilor în care spiritul uman încearcă să-şi găsească calea. Omul are nevoie de referinţe pentru a se orienta în viaţă, iar unele „indicatoare” din drum îmbracă forma… unui bătrânel şchiop şi gârbovit de exemplu, cu ochii senini şi vorba domoală. Da. Şi în basme populare se întâmplă ca personajul principal să fie sfătuit de o bătrânică, uneori chiar fără nume, mereu fără pretenţii la faimă, răsplată, jumătatea împărăţiei sau orice altceva râvnit de eroul poveştii. Acest „reper fără nume” din basmul meu a fost bunicul. Care nici măcar nu mi-a fost bunic în sens biologic. Read more…

Documente în limba idiș găsite în gniza din Cairo

Printre nenumăratele documente descoperite în gniza din Cairo au fost multe surprize. Una din ele era faptul că s-au găsit documente în limba idiș. Doar evreii locali vorbeau iudeo-araba, nu idiș! Cum se explică prezența acestor texte tocmai în Egipt? Cercetătorii încă nu au căzut de acord. Unii cred că textele, puține la număr, ar fi fost lăsate în urmă de călători sau negustori veniți din Germania sau din Europa de Răsărit. Alții presupun că în sec. al XIV-lea ar fi existat deja o mică comunitate de evrei așkenazi, vorbitori de idiș, atât la Cairo cât și în Palestina. Cine știe? Cel mai vechi text în limba idiș găsit în gniza este un codex, adică o carte datată 9 noiembrie 1382. În zilele noastre ea se află la Cambridge, unde a fost adusă de Solomon Schechter. Cartea are 84 de pagini și conține mai multe poeme epice. Unele au subiecte biblice: Moșe Rabeinu (Moise, marele nostru învățător), Gan Eden (Grădina Edenului), Yosef Hatzadik (Iosif cel drept) și Avraham Avinu (Strămoșul nostru Avraam). În continuare este o fabulă și în sfârșit două fragmente inspirate din poemul epic Kudrun bazat pe o legendă germană.Read more…

Festivalurile au murit. Trăiască festivalurile!

“Another Round, cel mai recent film în regia lui Thomas Vinterberg, cu Mads Mikkelsen în rolul principal, a fost selectat la cea de 73-a ediție a Festivalului Internaținal de Film de la Cannes și va ajunge în cinematografele din România la finalul acestui an”. O astfel de știre, de curând difuzată de societatea de distribuție, poate deconcerta pe cititorul neconectat la știrile de ultimă oră din frământata lume cinematografică a lunilor din urmă. A 73-a ediție a Festivalului de la Cannes? Care? Cel care ar fi trebuit să aibă loc în mai? Oricât ar părea de ciudat, delegatul general al celei mai importante manifestări cinematografice din lume, Thierry Frémaux, a spus răspicat săptămâna trecută: “Nu putem să spunem la revedere tuturor, ne vedem anul viitor”. După ce a ținut pe jar întreaga suflare a filmului de pe mapamond, interesată de soarta marilor festivaluri, în timp ce multe au lăsat drapelul jos în lupta cu pandemia, acceptând trista realitate a renunțării, a anulării edițiilor în curs, (Avignon, Locarno, Karlovy Vary), în timp ce Mostra venețiană, cel mai vechi festival cinematografic, încă se mai gândește asupra modalității exacte în care ar putea ființa întâlnirea de la Lido din septembrie, Thierry Frémaux și Pierre Lescure (președintele festivalului de la Cannes) au hotărât: ediția cu numărul 73 va exista, și nu în format virtual. În niciun caz. Ce-i drept, nici fizicește, ca să spunem așa, nu e posibil. Unde-i lege nu-i tocmeală. Restricțiile sunt restricții pentru toată lumea. Read more…

Alegerile europene dau semnale pozitive

La prima vedere, s-ar putea spune că n-ar trebui să punem pe același plan alegerile din Marea Britanie cu cele din Franța. Totuși, la o analiză mai atentă, descoperim un numitor comun: semnalul pozitiv către menținerea Europei unite. Este mai greu să discernem acest element la scrutinul din Anglia, dar vom încerca. Londra menține în continuare Brexitul – o lovitură pentru Uniunea Europeană, în sensul eventualei răspândiri a ideii ca o molimă. A fost văzută așa de multă lume care prevedea ieșirea Olandei, Franței, Germaniei, Italiei, deci prăbușirea acestei unități europene greu create, cu multe erori, dar cu realizări uriașe (Am mai declarat că sunt o europeană convinsă).Read more…

Evreii din Surinam – o comunitate în toate culorile curcubeului

Surinam este cel mai mic stat din America de Sud, cu numai o jumătate de milion de locuitori. Se află aproape de Venezuela, lângă Guyana Franceză (de unde se lansează misiunile spațiale europene). Înainte de 1975 a fost cunoscut sub numele de Guyana Olandeză. A fost descoperit în 1498 de Cristofor Columb, dar pentru că nu avea aur și argint, spaniolii și portughezii nu au fost interesați să-l ocupe. Teritoriul a fost la început colonie engleză, fiind apoi cedat Olandei, în schimbul insulei Manhattan!Primii coloniști evrei au venit în Surinam în anii 1630, încă înaintea oricărei stăpâniri europene. Erau originari din Portugalia, refugiați de teama Inchiziției. Ei s-au stabilit pe malul râului Surinam, au întemeiat colonia Thorarica și au început să cultive trestia de zahăr. Al doilea grup a venit în 1652, împreună cu englezii care au colonizat teritoriul în numele Angliei. Ei s-au stabilit lângă pârâul Cassipora. Al treilea grup de vreo două sute de evrei au venit în 1664 din Cayenne (în actuala Guyana Franceză). Și ei s-au așezat pe pârâul Cassipora. Drepturile civile și religioase pe care le-au primit de la administrația britanică au fost menținute și de cea olandeză.Read more…

Cinci tendinţe de primăvară

Dacă ati trecut prin magazine în ultimele săptămâni, sunt sigură că aţi observat cum brandurile au început ba sa picure piese subțiri din colectiile de primăvară, ba să afișeze imagini gargantueşti cu rochii în nuanțe de galben solar, bleu azuriu, verde crud şi roz delicat, ba să ne tenteze cu sandale, culori de drajeuri delicioase, imprimeuri florale şi exotice, deși noi abia ne descotorosim de cojoace, fulare, cizme şi culori închise. Pe de altă parte, veştile stilistice sunt îmbucurătoare: până cand primăvara își intră pe deplin în drepturi, avem în magazine o serie de piese „de tranziție” pe care le putem cumpăra şi, well, purta începând chiar de azi. în felul acesta, chiar dacă nu toate zilele următoare vor fi însorite şi calde, ţinutele noastre tot vor invoca primăvara.Read more…

Cu condeiul şi lupa prin Balcani (IV)

Paradoxul balcanic admite definiții variate, deoarece are nenumărate fațete. Una dintre ele este rata foarte ridicată a șomajului în rândul tineretului, chiar dacă lasă impresia că ar duce o viață confortabilă, relexată și lipsită de probleme materiale. Tineretul balcanic, în special cel din Croația, umple străzile, barurile, cluburile și restaurantele la orice oră din zi sau noapte.Tinerii șomeri arată sănătoși, frumoși, în formă, poartă haine de ultimă modă și adesea scumpe, iar fetele sunt machiate impecabil.Am remarcat că cele mai multe orașe, ba chiar și sate au o piață principală, unde oamenii merg să vadă pe alții și să fie ei înșiși văzuți. Locuri cum ar fi “Stradun” în Dubrovnik, ori “Riva” la Split au o atractivitate notorie și sunt pline de buticuri elegante și terase de cafenea. Ele servesc și ca focar de socializare al orașului, unde localnicii se întâlnesc cu prietenii lor. Există o rutină bine stabilită pentru dinamica locului. Oamenii care vor să întâlnească prieteni se așează la o masă, beau și privesc cu atenție trecătorii. Read more…

Cu ochi de turist, și nu tocmai.

Prima vizită acolo am făcut-o în anul 2002, după ce timp de câțiva ani întâlnirile aveau loc în România, cu ocazia diverselor evenimente științifice. La ora aceea nu știam prea multe lucruri despre locuri despre care aș fi trebuit să știu mult mai mult. Răposatul meu tată copilărise acolo, iar bunicul meu e îngropat într-o mică localitate din nordul regiunii. O precizare: eu mă încăpățânez s-o numesc regiune, deși astăzi în mod formal această bucată răspunde la toate criteriile pentru a fi numită țară și stat: are granițe (nu prea clare în răsărit), are guvern (deajuns de instabil, dar nu e singura!), are imn și drapel (trei culori cu care sunt familiarizat) și parlament și legi. Dar la acest subiect mă voi întoarce imediat. Nu știam prea mare lucru pentru că pe vremea mea subiectul Basarabia (căci despre Basarabia e vorba!) era stric interzis în România comunistă, iar tatălui meu îi era pur și simplu teamă să deschidă discuția despre acele meleaguri unde mai aveam și rude…Read more…

Centenar Ţicu Goldstein – avanpremiera unui eveniment ştiinţific

Centrul de cercetări Interdisciplinare în Științe umaniste și Sociale (Centre de Recherches Interdisciplinaires en Sciences Humaines et Sociales (C.R.I.S.E.S.) de la Universitatea « Paul Valéry » din Montpellier (Franța), Centrul de Istorie a Evreilor și Ebraistică « Dr. Alexandru Șafran » de la Universitatea « Alexandru Ioan Cuza » din Iași, Centrul pentru studiul Istoriei Evreilor din România « Wilhelm Filderman » al Federației Comunităților Evreiești din România – Cultul Mozaic organizează un simpoziona dedicat lui Ţicu Goldstein, la centenar. Evenimentul va avea loc duminică 8 martie 2020 între orele 10.00-14Read more…

Despre Nobel, laureații evrei și genialitate

În acest articol voi încerca să dezbat subiectul contribuției substanțiale a laureaților Nobel evrei la sănătatea și bunăstarea lumii. Unii, care au o ură organică față de evrei, ignoră această contribuție. Bineînțeles că e mult mai ușor să-i convingi pe cei convinși din capul locului. Dar scopul acestui articol nu este de a populariza evreimea prin distinșii laureați evrei ai premiului Nobel, ci de a dezbate presupusa genialitate a evreilor, care ar sta la baza succesului lor, considerând că din 1901, de când există premiul Nobel, 207, adică 20% dintre laureați au fost evrei. Este o performanță, evreii fiind doar 0.2% din populația lumii. Dar nu toți evreii sunt Einstein. Și eu sunt evreu și nu sunt genial; nici în jurul meu nu văd genii. Și totusi părinții îmi spuneau tot timpul să învăț ca să fiu primul în clasă, fiindcă sunt evreu. Când eram la școală, geniul la matematică era un băiat român. La facultate, cel mai bun anul meu era un neamț. Asta nu înseamnă că nu au fost genii printre laureații premiului Nobel. Dar un popor întreg nu poate fi genial și nu numai genialitatea dar și munca grea, perseverența și încrederea într-o idee sunt factori determinanți ai succesului. Read more…

Victor Rusu, un ziarist evreu din Botoșani, prea puțin cunoscut

Pe Victor Rusu l-am cunoscut la mijlocul lunii mai, 1944. Atunci numele lui era Isac Cotiugaru. Și l-a schimbat în Victor Rusu, la scurt timp după ce a devenit ziarist. Încă de la începutul adolescenței era cel mai bun prieten al viitorului meu soț, Israil Bercovici, pentru mine, Izu. Era mai tânăr decât Izu cu un an, deci născut în 1922. Din cele povestite de fiecare dintre ei, am reținut că era unicul copil la părinți, iubit și cocoloșit, în măsura posibilului, ei fiind foarte săraci, locuind în „calicime” – cartierul evreilor săraci din Botoșani, unde locuia și Izu. După absolvirea școlii primare, părinții lui au reușit să-l dea la liceul comercial unde a urmat câteva clase, ceea ce i-a permis să lucreze ca un fel de contabil la rude, încă din fragedă tinerețe. Tatăl lui era căruțaș și lucra și el la rudele care aveau o făbricuță de săpun și care, după cum îmi amintesc, profitau din plin după munca celor doi. Mama lui era încă frumoasă, când am cunoscut-o eu, era o gospodină exemplară în unica lor cameră de locuit, știa să citească și o preocupau și evenimentele din afara casei. Nu știu exact cum s-au cunoscut cei doi băieți. Victor activa încă din adolescență la BETHAR (sioniști de dreapta) și chiar era în grupul lor de conducere. Izu frecventa casa rabinică și nu era implicat în nici o grupare sionistă, de stânga sau dreaptaRead more…

Nedumeriri legate de “Operaţiunea finală”.

Acum vine la rând o situație cu care eu personal nu m-am mai întâlnit până acum. E vorba de a prelua existența de odinioară a unei ființe umane și a o transfera alteia!!! Nu mă credeți? Ei bine, vă invit să vizionați unul din ultimele filme hollywoodiene, ”Operațiunea finală”. El are ca temă celebra răpire a călăului nazist Adolf Eichmann. Nu, nu vă așteptați la o capodoperă cineastă. Dimpotrivă, filmul e siropos, plin de inexactități istorice, de fapt nimic neobișnuit. Dar în film apar personaje reale, cum ar fi David Ben Gurion și Isser Harel, celebrul șef al Mosadului în acei ani. Celelalte personaje reprezintă echipa Mosadului care a reușit să-l aducă pe Eichmann în Israel și în felul acesta să intre în istorie ca participând la cea mai reușită răpire din vremurile noastre. Pentru a ajunge la miezul poveștii mele e nevoie de încă unul sau două amănunte. Planul, care a reușit pe deplin, a inclus ideea genială de a-l aduce pe Eichman la avionul EL AL care aștepta pe aeroportul din Buenos Aires, mascat în pilot israelian beat, susținut de doi colegi. Aceștia s-au scuzat în fața grănicerilor argentinieni pentru comportarea urâtă a ”colegului” care a exagerat cu ingestia picăturii amare… Pentru a putea duce la bun sfârșit misiunea era nevoie de un specialist care să-i administreze răpitului droguri sedative, a căror influență mimează cea a alcoolului.

Și acum să trecem la fapte.

În film specialista în domeniul sedării a fost jucată de o actriță tânără și reușită (din punct de vedere fizic), foarte convingătoare în rolul de medic și de îndrăgostită de unul din membrii echipei. Iarăși ceva cu totul și cu totul banal. Numai că s-a ignorat faptul că în realitate ”omul cu seringa” nu era o ”ea” ci un ”el”, Read more…

„Anul trecut la Marienbad”

Localitatea, cunoscută iniţial sub numele de Marienbad, a fost o staţiunile balneară foarte renumită. Numeroşi oameni proeminenţi din lumea artistică sau conducători ai lumii au revenit mereu în acest loc. Amintesc scriitori ca Johann Wolfgang Goethe, Mark Twain, I. S. Turgeniev, R. Kipling, N. V. Gogol şi H. Ibsen, compozitori ca Frédéric Chopin, Johann Strauss, F. Liszt, C. M. Weber şi A. Dvorak, inventatorul Thomas Alva Edison…, Au fost prezente în staţiune şi numeroase personalităţi evreieşti, din care îi amintesc doar pe compozitorul Gustav Mahler, scriitorii Sigmund Freud şi Franz Kafka şi nu în ultimul rând pe filozoful Theodor Lessing, care în 1933 a fost ucis de naziştii sudeţi, chiar aici la Marienbad. Lessing, care era sionist, a lăsat posterităţii opera sa clasică “Der jüdische Selbsthass”, în care a încercat să explice fenomenul urii de sine a unor intelectuali evrei. Din nefericire această operă, deşi datează din 1930, este actuală şi în prezent!Read more…

Ce nu face omul pentru o campanie electorală!

Ca să explicăm aserțiunea, vom preciza că ”omul” este președintele Trump, iar campania electorală ar trebui să fie cea pentru alegerile prezidențiale din 2020, (pe care Trump a început-o deja), scrutin în care actualul președinte american speră să mai obțină încă un mandat. Iar actul în sine este întâlnirea neașteptată și neplanificată (oare?) cu liderul nord-coreean Kim Jong-un. Dar nu numai atât. În fond Trump s-a întâlnit de două ori cu Kim pe teren neutru. Acum el a fost chiar în Coreea de Nord, e drept doar câțiva metri și câteva minute, la Panmunjom, dar trecând dincolo de no man’s land. Astfel se poate lăuda (și a și făcut-o) că este primul președinte american care a pășit pe teriroriul nord-coreean. Și nu oricum. De la Panmunjom până în Coreea de Nord a fost întâmpinat de Kim Jong-un, zâmbitor, au urmat strângeri de mâini călduroase și complimente reciproce, toate însoțite de fotografi, reporteri de televiziune, imagini și fotografii care au umplut mediile din întreaga lume. Nu știu dacă această întâlnire a fost chiar atât de spontană cât a vrut să ne convingă președintele SUA, care publicase un mesaj pe Twitter și vezi Doamne, Kim i-a răspuns imediat. (De unde se deduce că este un fan Twitter.) Oricum este o lovitură reușită de PR, tocmai când Statele Unite se pregătesc de alegerile din 2020. Analiștii americani au interpretat acest gest ca o asigurare dată de președinte alegătorilor lui că îl preocupă securitatea și liniștea americanilor, că încearcă să atenueze pericolul nord-coreean, țară care, se pare că dispune de mai multe arme nucleare decât Iranul (care teoretic nu le are) iar expresia lui Kim sugerează publicului că a fost cucerit de farmecul lui Donald Trump și mâine se va așeza la masa negocierilor. Or nici pe departe lucrurile nu stau așa.Read more…

Miculaşul cel Adevărat

Printre copiii mai mari circula zvonul că Miculaşul nici nu există şi cadourile ar fi puse de părinţi şi bunici. Nevăzându-l niciodată, intrasem şi eu la bănuieli aşa că mi-am propus să-i dau ceva în dar, poate astfel am să-l determin să rămână la noi şi să-l cunosc personal. După îndelungi cugetări şi o ofertă destul de subţire, am decis să-i împachetez într-un şerveţel de damasc un pumn de zahăr cubic, mai exact câteva batoane alcătuite din mai multe cuburi de zahăr lipite între ele. Am anunţat-o şi pe bunica să nu se mire de dispariţia şerveţelului şi a zahărului (cumpărat pe cartelă). Ea mi-a spus că gestul meu e demn de laudă, dar se îndoia că Miculaşul, grăbit să ajungă pe la toţi copiii, ar avea timp de zăbavă. Era sigură, însă, că zahărul îl va ajuta să prindă puteri pentru a-şi continua drumul pe la casele altor copii. Am stat ce-am stat de veghe, dar până la urmă m-a cotropit somnul şi pe când m-am trezit Miculaşul trecuse de mult pe la fereastra mea. Sandalele, pantofii, ghetele, şoşonii, papucii şi pantofiorii Tamarei erau doldora de cadouri, iar pe mine mă aştepta o scrisoare pe care mi-a citit-o Bunica. „Mulţumesc mult că te-ai gândit la mine! Miculaş” . Aveam dovada scrisă care spulbera orice suspiciune privitoare la existenţa Moşului Niculae. Read more…