Legendara Selma Mayer (1884 – 1984) a fost aproape 50 de ani sora șefă a spitalului Șaarei Țedek (Porțile dreptății). A fost distinsă cu titlul „Cetățean de onoare al orașului Ierusalim”. A murit la vârsta de 100 de ani, tot la spitalul căruia și-a dedicat viața. Textul de față se bazează pe un interviu pe care ea l-a acordat în 2-XI-1971 dnei prof. Margalit Shilo de la Institutul de cercetare a evreimii contemporane, Secția de istorie orală a Universității Ebraice din Ierusalim. Între 1906 și 1916 am lucrat ca soră la spitalul evreiesc Salomon Heine ( unchiul poetului Heinrich Heine) din Hamburg. Când a izbucnit războiul, surorile evreice, care până atunci nu puteau da examen de stat, au fost chemate să se prezinte și ele la examen. Fiindcă nu se știa exact ce se cere la examen m-au trimis pe mine și pe încă o colegă din promoția mea să încercăm. Aveam emoții mari, nu știam la ce să ne așteptăm, dar noi două am trecut, ba chiar cu nota maximă, pe când multe altele au căzut. Cu puțin înainte de Primul Război Mondial dr. Wallach a venit în Germania să caute surori pentru spitalul Șaarei Țedek din Ierusalim. El a povestit că la Șaarei Țedek mai lucrase o soră din Olanda. Înainte de a pleca în Palestina, ea a venit să învețe întâi germana în spitalul nostru din Hamburg. Condițiile erau extrem de primitive, ea nu a suportat și a plecat. Am hotărât să încerc să stau măcar până la sfârșitul războiului. Read more…

Ce idee fantastică: să putem înlocui după dorință un organ bolnav cu o „piesă de schimb”! Dar procedeul nu e chiar atât de simplu precum s-ar părea. Prima încercare care a făcut senzație a fost în 1967, când chirurgul sudafrican Christiaan Barnard a transplantat inima unei femei moarte într-un accident unui pacient care suferise atâtea infarcte, încât inima lui era aproape complet distrusă. Nu încape îndoială, Prof. Barnard era un chirurg de excepție. Operația a reușit, dar pacientul a mai trăit numai 18 zile…Adevărul este că încă nu existau condițiile pentru a trata un pacient după un transplant. Cea mai mare problemă a fost – și a rămas – sistemul imunitar, care recunoaște organul transplantat ca pe un corp străin și îl respinge. Se poate încerca inhibiția sistemului imunitar, dar cu medicamentele care îi stăteau la dispoziție pe atunci, aceasta era o sabie cu două tăișuri: organul străin nu era respins, dar sistemul imunitar nu mai apăra organismul de infecții. Prof. Barnard era desigur conștient de acest fapt și a cerut ca pacientul să fie ținut în condiții foarte stricte de igienă. Dar totul a fost în zadar. Pacientul s-a infectat și a murit de pneumonie. Interesant că în descrierea cazului[1] nu sunt amintite deloc antibiotice! Printr-un miracol, următorul pacient, care a primit un transplant de cord în 1968, a putut părăsi spitalul și a mai trăit aproape un an și jumătate. Transplantul este o operație lungă și complicată. Organul trebuie „conectat” la noua gazdă, mai ales la vasele de sânge. Marea vedetă este desigur chirurgul, dar de fapt este o muncă de echipă, care poate reuși numai prin colaborarea tuturor membrilor: chirurgi, anesteziști, asistente… Este nevoie de sprijinul laboratoarelor, al farmaciei, al unității de sterilizare a instrumentelor. Tehnicienii asigură lumina, ventilația și mai ales buna funcționare a aparatelor. Chiar și femeia de servici e importantă, pentru că cel mai bun chirurg va eșua dacă sala de operație nu strălucește de curățenie.Motivul pentru care am abordat acest subiect este că tocmai acum în domeniul transplanturilor au loc schimbări dramatice.Read more…

Cu ani în urmă, când nepoții erau mai mici, am petrecut câteva zile de vară la țărmul Mării Adriatice, aproape de Veneția, în localitatea Caorle. Aveam obiceiul să ieșim la plajă dimineața devreme, pentru a proteja pielea sensibilă a copiilor, încercând o adaptare treptată la razele soarelui, fie ele ultraviolete sau calorice, pentru o bronzare treptată, confortabilă. În prima zi de plajă am trecut de pe strada principală spre mare pe o alee asfaltată, pentru că unul din copii era încă în cărucior. Pe plajă, zeci de metri în stânga și în dreapta, nu era nimeni. Îmi amintesc că locul unde ne-am oprit – cu cățel, cu purcel – era lângă o construcție din lemn, un fel de ponton care intra binișor în larg și nepoții puteau merge pe el în plimbare sau chiar în mică alergare, închipuindu-se pe mare și privind valurile de sus. După nu mult timp și-a făcut apariția un domn de 60-70 de ani împingând un cărucior specific persoanelor cu dizabilități. Își aducea, probabil, soția la malul mării. Doamna purta costum întreg de baie, dar și o bluză subțire, de culoare deschisă, mai lunguță, care-i acoperea un corp frumos încă, dar contorsionat de o pareză nemiloasă, așa cum sunt toate parezele. Read more…