De pe o scenă pe alta…

Cu excepția unor… excepții (ca mine, de exemplu), omul poate să-și schimbe îndeletnicirea și rostul, dacă are un motiv suficient de puternic pentru a o face și dacă e dispus să-și asume riscurile inerente. Pe unii îi mână din spate plictisul meseriei alese, sau impuse (de altcineva, sau de împrejurări). Pe alții tentația unei schimbări, fie ea și aventuroasă, îi face să ia o decizie, uneori bine calculată, alteori pripită. Uitați-vă, vă rog, în jur și numărați-i pe cei care de-a lungul vieții au schimbat total macazul și s-au dedicat unei ocupații total diferite de cea de la începutul vieții lor profesionale. Cred că nu e numai o minoritate infimă. Personal, îi admir pe cei curajoși, care își iau inima-n dinți și iau totul de la capăt, de cele mai multe ori neștiind care va fi rezultatul. Îmi închipui că mulți eșuează, total sau parțial. Nu cred că există statistici, așa că nu ne rămâne decât să ne bazăm pe ceea ce vedem în jurul nostru și acumulăm de-a lungul vieții.Read more…

Prietenul Micului Prinț

Era o dimineață senină de vară, soarele care răsărea colora deșertul într-un roșu aprins, ireal. Alon zbura cu avionul lui de sport S2 deasupra craterului Ramon, însoțit de Boaz, nepotul lui de 13 ani. Îi promisese drept cadou de bar mițva un zbor deasupra Negevului. Alon a fost pilot de avioane de luptă timp de douăzeci de ani. După pensionarea lui din aviație, la vârsta de patruzeci și cinci de ani, nu a putut renunța la pilotaj și și-a cumpărat un avion de sport. Au decolat de treizeci de minute, zborul era lin, amândoi erau încântați de peisaj. La un moment dat Alon a auzit un zgomot ciudat al motorului. A relatat turnului de control al aeroportului local. – Aterizează cât mai repede! – i-a răspuns Ome, de la turnul de control. Avionul a început să piardă din înălțime, era din ce mai greu de pilotat. Alon nu-și mai aducea aminte decât că a încercat să aterizeze. Nisipul deșertului se apropia vertiginos, apoi s-a auzit un zgomot asurzitor…Doctorul Arie Silver, medicul de gardă la domiciliu al terapiei intensive, a fost trezit din somn de zbârnâitul telefonului. – Domnule doctor, veniți repede! S-a prăbușit un avion undeva lângă Craterul Ramon, sunt mai multe victime!Read more…

Relația dintre medici și pacienți de-a lungul timpurilor

Within every patient there resides a doctor, and we as physicians are at our best when we put our patient în touch with the doctor inside. (În fiecare pacient există un doctor, iar noi, medicii, suntem cei mai buni dacă reușim să punem în legătură pacientul cu doctorul său lăuntric.) – Dr. Albert Schweitzer. Din acest motto se pot trage cel puțin două concluzii: una că pacienții trebuie ascultați cu atenție, fiindcă ei își cunosc cel mai bine simptomele, iar a doua, mai modernă, că mulți pacienți se consultă cu “Dr. Google” înainte de a merge la medic. Multe boli au o componentă psihosomatică, de exemplu vezica sau colonul iritabil, migrena, fibromialgia, etc. Ca urmare, o vorbă bună și compasiunea doctorului pot ajuta la vindecare. Aș adăuga și psihoterapia, meditația, mindfulness (concentrarea atenției la ceea ce simțim) și alte metode de medicină alternativă. Termenul “pacient” vine de la cuvântul latin paciens, care presupune răbdare și tolerare pasivă a suferințelor și intervențiilor medicale. Acest lucru îl pune pe pacient într-o poziție de inferioritate față de medic.Read more…

Drumul

Citind eseul dlui Gabriel Ben Meron ”Cehov, autorul unui thriller”, am fost impresionată de problemele pe care le-a ridicat această scriere. Una din ele este modul în care un om își dedică viața unei cariere sau mai multora. Concluzia tatălui său a fost că fiul ar trebui să se dedice în întregime medicinei, fără a lăsa loc pentru nicio altă carieră secundară sau paralelă. Mi l-am imaginat pe tatăl meu care s-a născut în 1907, a trecut prin două războaie mondiale și a fost deportat în Transnistria, e adevărat, ca medic. Medicina o învățase în Italia, la începutul anilor 1930, când în România se aplica numerus clausus. Era un om bun la suflet, care vorbea cu fiecare de parcă l-ar fi cunoscut de când lumea. Celor săraci le cumpăra medicamente și dacă era chemat la un pacient, la orice oră din zi sau din noapte, nu stătea mult pe gânduri, ci mergea imediat. Lăsa totul deoparte, somnul, masa, orice. Mi-am adus aminte de filmul Médecin de campagne (Medic de țară). Cam așa era și el, ca doctorul din film. Bunătatea, perseverența și curajul erau calitățile lui esențiale. De când mă știu, era atât de absorbit de medicină, încât nu-i rămânea mult timp pentru alte preocupări. Când nu avea de lucru, citea din tratate medicale.Read more…

Orice istorie se poate povesti pe scurt, dar un roman?!

Incredibil! Te duci pe Google și găsești filmulețe de opt minute, rezumând istoria omenirii în ultimele 65 milioane de ani. Evoluția muzicii se poate condensa în 13 minute și 13 secunde, iar originea și evoluția limbilor în 17 minute și 5 secunde. Ba mai mult, nu voi descoperi America dacă voi aminti cititorilor că istoria evreilor poate fi expusă și explicată într-o singură frază: ei au vrut să ne omoare, n-au reușit, atunci hai la masă! Dar un roman în mai puțin de două mii de cuvinte?! Un roman întreg, cu patru capitole, cu vreo zece personaje și cu un epilog aproape la fel de lung ca întreaga acțiune. Sper ca în cele ce urmează să pot dovedi că acest proiect e realizabil și chiar nu ai nevoie decât de (foarte puțină) imaginație pentru a-l duce la bun sfârșit. Deci să începem. Prolog. O distinsă persoană găsește în poșta ei electronică un ”colaj” de patru întâmplări erotico-satirice, aproape toate cu ”perdea”, prezentate foarte concis, sub formă de anecdote. Sunt povestioare demult cunoscute, dar plasarea lor împreună creează o atmosferă destinsă și produce un râs sănătos, ca un șir de glume reușite. ”Romanul” nu are titlu, dar doamna în cauză nu ține cont de această lipsă și trimite textul unei persoane care se ocupă, printre multe altele, cu scrisul.Read more…

Pinocchio

A fost odată ca niciodată…”Un împărat!” vor spune imediat micii mei cititori. Nu, copii, greşiţi. Odată ca niciodată a fost o bucată de lemn. Nu era o bucată de lemn specială, ci doar un buştean obişnuit de stivă, din cei pe care i-ai pune în sobă sau în cămin ca să înteţeşti focul şi să-ţi încălzeşti camera.Nu era o bucată de lemn specială, ci doar un buştean obişnuit de stivă, din cei pe care i-ai pune în sobă sau în cămin ca să înteţeşti focul şi să-ţi încălzeşti odaia. Aşa începe, cu o simplitate demnă de invidiat, una din cele mai îndrăgite povestiri scrise vreodată: Aventurile lui Pinocchio de Carlo Collodi, tradusă în nenumărate limbi şi o sursă inepuizabilă de inspiraţie pentru scriitori şi regizori de film de pe toate continentele. Simplitatea a dat bătaie de cap atât traducătorilor, cât şi criticilor care au încercat să o interpreteze, fiindcă, după cum susţine Umberto Ecco – el însuşi traducător pasionat –uneori este mai uşor să traduci un text complicat decât unul simplu. Dar, adaugă el în introducerea sa la ediţia din 2009 a cărţii, tradusă magistral în engleză de Geoffrey Brock, există şi excepţii: nici de tradus în italiană Finnegan’s Wake de James Joyce nu este mai uşor!
Ce fel de poveste e asta?Read more…

13 vieți salvate

În 23 iunie 2018, un grup de 12 elevi-fotbaliști în vârstă de 11-16 ani împreună cu antrenorul lor au vizitat peștera Tham Luang Nang Non și s-au rătăcit. Peștera, lungă de 10 km, se află în nordul Thailandei, la granița cu Myanmar (pe vremuri Birmania sau Burma). Indicatoarele de la intrare avertizau că în sezonul ploios peștera este inundată, dar băieții nu au observat. Și era tocmai începutul sezonului ploios! La scurt timp după ce au intrat, s-a pornit o ploaie torențială și cantități uriașe de apă au început să umple peștera. Copiii și antrenorul au rămas blocați în peșteră timp de 18 zile. Salvarea lor a necesitat resurse materiale și eforturi fizice deosebite, precum și profesionalism și eroism din partea echipei salvatoare, dar și din partea copiilor înșiși.Read more…

Vederi și viziuni din balon 5

Voi începe în trombă cu esența articolului. WQ în loc de IQ. Acesta e trendul general în societățile occidentale, am încercat să-i dau o formă simbolică rezumativă. Încerc să mă explic. Idealul meritocrației a dat avânt boomului economic capitalist de după al Doilea Război Mondial. Rezultatele au fost pe măsură, iar în anii 50-70, s-a clădit un real welfare state – stat al bunăstării economice și sociale, după dezastrul și ruina din 1945. Bineînțele că în această meritocrație au pătruns și membrii vechilor elite aristocrate și oligarhice, în mod nemeritat, doar în virtutea apartenenței lor la familii cu pedigree sau deosebit de bogate. Doar că datorită presiunii sociale și a fricii de revolte sau revoluții, până și membrii privilegiați ai păturilor dominante au fost obligați să pună ceva pe masă, înainte de a ajunge în fruntea bucatelor. Odată cu dezvoltarea postindustrială exponențială și noua revoluție tehnologică și informatică din anii 90 și 2000, inechitățile și nedreptățile sociale, civilizaționale și culturale s-au adâncit, ajungându-se la falii periculoase în interiorul societăților occidentale dezvoltate sau chiar a celor în curs de dezvoltare. Din acest moment a pornit noul egalitarism și s-a ajuns treptat la dezastrul actual al woke și cancel culture, care riscă să ne arunce înapoi într-un totalitarism pe invers, unde fostele clase năpăstuite vor institui o cruntă dictatură asupra actualelor elite meritocrate, academice, tehnice, culturale, respectiv asupra actualei clase de mijloc. Suntem aproape de o nouă revoluție culturală asezonată cu esențe rasiste contrare, când întregul eșafodaj al valorilor tradiționale, iudeo-creștine și liberale, dominația așa-zisei rase albe va fi spulberată de minoritățile de culoare, sexuale, sociale, imigrante, periferice.Read more…

Impotența stă cu Națiunile Unite la masă

Titlul de mai sus, bine înțeles inspirat din celebra poezie a lui Alexandru Vlahuță, 1907, mi-a fost sugerat de o recentă dispută cu un bun prieten care susținea importanța apariției Organizației Națiunilor Unite (ONU) imediat după cel de al Doilea Război Mondial, aducând ca argument foarte solid hotărârea Adunării Generale din noiembrie 1947 de a recunoaște planul de partiție a Palestinei, deci și dreptul poporului evreu de a avea propriul său stat pe teritoriul administrat de mandatul britanic între anii 1922-1948.Nu voi intra în amănuntele acelei dispute, în care fiecare încerca să aducă în discuție o mulțime de mărturii care să-i confirme teza, eu bineînțeles arătând că în ziua de azi ONU a devenit o instituție care merită locul 1 pe lista organizațiilor internaționale neputincioase și inutile. Din câte știu, ONU nu a reușit să prevină nicio conflagrație militară, nu a oprit niciun război și, dacă luăm în considerare retragerea trupelor ONU din peninsula Sinai în 1967, se poate spune pe bună dreptate că organizația mondială e de vină pentru Războiul de Șase Zile între Israel și țările arabe. Dar nu despre asta doresc să discut aici, despre neputința ONU de a-și impune punctul de vedere în orice conflict pe cale a se declanșa pe undeva pe harta lumii. Read more…

O incursiune în trecut: Stasi – serviciul de securitate al Republicii Democrate Germane

Ministerul Securității Statului, (în germană: Ministerium für Staatssicherheit), cunoscut ca Stasi, a fost Serviciul de securitate al Germaniei de Est din 1950 până în 1990. Stasi a fost una dintre cele mai urâte și temute instituții ale guvernului est-german. Prezentul articol mi-a fost inspirat de vizita mea din 1972 în RDG. Am intuit existența unui serviciu secret bine organizat încă de la trecerea frontierei, când intrarea automobilelor străine era organizată în trei șiruri: din statele socialiste, din Germania Federală sau din alte state. Apoi, când am arătat pașaportul la ghișeu, am constatat că numele meu figura pe o listă dactilografiată, fiind bifat atent la intrarea în țară. Iar la biroul din Dresda, unde am anulat rezervarea la hoteluri scumpe (conform înțelegerii cu ONT), mi s-a comunicat politicos că autoritățile trebuie să știe în orice moment unde se află fiecare turist! Fostul meu coleg, tehnicianul AP, deplasat mult timp în RDG, mi-a arătat clădirea Stasi din Berlin, de pe Ruschestraße, cu explicațiile de rigoare. L-am bănuit că ar avea legături cu Stasi sau cu Securitatea, dar nu sunt sigur și nu vreau să fac păcate. Poate știa despre Stasi din presa maghiară (era fluent în această limbă). Cert este că la sfârșitul anilor 70, când începusem să discutăm acasă despre emigrare, AP mi-a înmânat „spre studiu” o agendă elegantă, publicată de OLP în limba română, cu narativul palestinian virulent antisemit!Read more…

Bătrânețe, haine grele

Paul (Pali) s-a născut într-o familie de evrei nereligioși într-un sat de lângă Carei, în nordul Transilvaniei. Pe la vârsta de 17 ani, Paul s-a îndrăgostit foc de o fostă colegă de clasă, Ibi (Ibolya), care era de etnie maghiară. Se întâlneau în secret într-o pădurice de la marginea satului. Citeau împreună poezii de dragoste și își împărtășeau visurile despre un viitor comun. Paul lucra cu tatăl său în atelierul lor de tâmplărie, iar Iboya își ajuta părinții la întreținerea livezii și la culesul fructelor. În 1944, Paul, surioara lui de cinci ani, Malca, și părinții lor au fost deportați la Auschwitz. Paul, care avea 18 ani, a fost singurul care a supraviețuit. În 1945, la începutul verii, a reușit să ajungă la Carei și de acolo în satul său natal. Poarta casei lor era închisă. Trist, singuratic și înfometat, Paul a bătut la ușa lui Ibi, prietena lui. I-a deschis mama ei, Piroska néni, care s-a speriat la vederea lui, recunoscându-l doar după voce și după zâmbetul fermecător. Arăta groaznic: rămăsese o umbră, abia dacă mai cântărea 40 de kilograme. Era murdar și zdrențăros. Pantofii rupți îi strângeau picioarele umflate. Piroșka néni l-a îmbrățișat, i-a încălzit apă într-un lighean mare și i-a dat săpun, prosop, haine și pantofi ai soțului ei, Zoli bácsi, fiindcă înainte de deportare ei aveau o constituție asemănătoare. După baie, Paul a mâncat un gulaș cald cu pâine proaspătă de casă și a adormit pe șezlongul din bucătărie. S-a trezit după câteva ore, la mângâierile lui Ibi, care-l privea cu dragoste, fericită că iubitul ei a revenit. Cei doi tineri au terminat liceul la Carei, la fără frecvență, după care au plecat împreună la București. Ibi a învățat economia, iar Paul a studiat ingineria mecanică. S-au căsătorit și după trei ani s-a născut singura lor fiică, Elena. Ea a studiat medicina la București. În 1978, familia a imigrat în Israel. Paul și Ibi aveau deja 52 de ani. Paul a fost primit ca inginer la o companie de electricitate, iar Ibi și-a găsit de lucru la o bancă. Anii au trecut. Ibi și Paul s-au pensionat, dar au continuat să lucreze ca voluntari la o casă de bătrâni. Ei ajutau la bucătărie, aduceau bolnavilor mâncarea și obișnuiau să converseze cu ei, chiar și cu cei care aveau probleme cognitive.Read more…

Tristeți invernale 3

La cumpăna dintre ani permiteți-mi câteva observații simple, nu chiar retorice, poate de judecată elementară, o încercare de a sensibiliza sufletele mai împietrite. a. În Gaza asaltată și rasă parțial de trupele israeliene se termină mereu hrana, combustibilul, medicamentele. În mod paradoxal încă nu s-a terminat stocul de rachete cu care Hamas-ul mai atacă încă centrul Israelului, ba chiar regiunea Ierusalimului. b. Dacă Hamas ar dispune de forța militară a Israelului și ar asalta centrul Statului Evreu, nu avem nevoie de multă imaginație pentru a ne închipui ce mega-pogrom unic în istorie ar înscrie în cartea sa de onoare…c. Toți idioții progresiști, utili și inutili, din metropolele occidentale și campusurile universitare americane se alătură cu „entuziasm revoluționar” manifestanților palestinieni și arabi, scandând From the river to the sea, Palestine will be free! Ei nu știu că această „sublimă metaforă geografică” echivalează în termeni reali cu lichidarea fizică a prezenței evreiești între râul Iordan și Marea Mediterană, practic cu suprimarea prin forță a existenței Statului Israel.  Read more…

Istoria complicată a banului

Banul stă la baza majorității fenomenelor sociale care au guvernat umanitatea de-a lungul istoriei. Deși se spune că banii nu aduc fericirea, eu cred că totuși banii ne aduc bunăstare, ne permit să ne educăm copiii și ne pot aduce momente de fericire când cumpărăm cadouri celor dragi. Cu bani poți cumpăra aproape orice și aproape pe oricine. Plutocrații îi controlează pe politicieni prin bani. În 1868, țarul Rusiei, Alexandru al II-lea a vândut Alaska Statelor Unite pentru numai 7,2 milioane de dolari! Istoria banului este complicată, în unele cazuri banii chiar au dispărut pentru perioade lungi ca apoi să reapară. Majoritatea informațiilor din articol le-am citit în cartea atașată. Anumite mărfuri au servit ca “bani”. Ele erau foarte căutate și aveau o valoare mare cu care se putea cumpăra orice: case, servicii, alte mărfuri sau chiar sclavi – care la rândul lor puteau servi ca plată. Cuvântul latin salarius vine de la sal (sare), pentru că soldații romani primeau ca salariu sare sau „bani pentru sare”. La azteci, cele mai apreciate erau boabele de cacao și prețurile se stabileau în boabe de cacao. Read more…

Orfanii din dulap

Spre deosebire de hainele pe care le purtăm în mod repetat, „orfanii” nu se supun aceloraşi termene de expirare de tipul „nu ai mai purtat o anume haină 2 ani, scoate-o din dulap”. Atunci când îţi faci o evaluare serioasă de garderobă, încearcă să îţi dai seama că aceste haine rar asortate te pot forţa să fii mai creativă, să îţi depăşeşti limitele stilistice, ajungând să le asimilezi în garderoba ta zilnica.Read more…

Încolo și înapoi –aventurile noastre din Cehoslovacia, în august 1968

Deci se apropia vara anului 1968, iar noi ne pregăteam pentru o ședere de mai multe săptămâni în Tatra Înaltă. Speram să ajungem acolo și să urcăm pe munți cu rabla noastră de Trabant 601. Șansele de reușită erau destul de îndoielnice. Traversarea Marii Câmpii Ungare de la Borș și până dincolo de Miskolc a fost relativ simplă. Dar odată ce am trecut granița Cehoslovaciei ne-am găsit pe „terra incognita”: nu cunoșteam limba și dispuneam de o sumă de bani extrem de limitată, de-a dreptul ridicolă, atâta cât ne-a aprobat agenția de turism ONT. Nu știam dacă Trăbănțelul nostru astenic, cu toată încărcătura lui, va fi în stare să urce munții. Și ce ne facem dacă nu? Am discutat dinainte felurite scenarii posibile pentru a ajunge la destinație dacă urcușul se va dovedi peste puterile lui. Atunci încă nu bănuiam că nu vom ajunge nici măcar la poalele munților și problema nu se va pune deloc.Read more…

Centenarul evreilor ardeleni

Oare câți evrei ardeleni de astăzi știu că au și ei un centenar de sărbătorit? Dacă răsfoiești ziarul Uj Kelet [Noul Răsărit], de la apariția căruia se împlinesc tot 100 de ani, descoperi că nu evenimentele de la Alba Iulia erau în centrul atenției ziarului, ci înființarea la 20 noiembrie 1918 a Uniunii Naționale a Evreilor din Ardeal. „Această dată marchează începutul procesului de transformare națională a evreilor ardeleni”, scria ziarul Uj Kelet; o transformare considerată a fi necesitate istorică. Evenimentul este pe larg comentat de către Ernő Marton, liderul evreimii naționale din Ardeal. „De fapt, la 20 noiembrie 1918 – scria Marton – nu s-a întâmplat altceva decât că evreimea din Ardeal a reluat firul propriei sale istorii, pe care l-a pierdut cu 50 de ani în urmă. S-a întors la propriul său trecut, dar nu cu mâinile goale”. Prin această afirmație Marton avansează teza privind consecințele benefice ale asimilismului. Marton era de părere că: Asimilismul a fost o necesitate istorică, fără de care evreimea ar fi decăzut total în închisoarea neaerisită a ghetoului lipsit de lumină. Asimilismul ne-a îmbogățit cu multe valori. Evreii au însuşit cultura occidentală și europenismul care, pe lângă toate păcatele și erorile lor, sunt valori umaniste extraordinare. „Dar în 1920 asimilismul a devenit anacronic – conchide Ernő MartonRead more…

Secretele arhivelor Vaticanului din timpul celui de-al Doilea Război Mondial vor fi dezvăluite

n urmă cu două săptămâni Vaticanul a anunțat că la 2 martie 2020 va face publice arhivele secrete ale papei Pius al XII-lea, care se afla în fruntea Bisericii Catolice în perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Inițiativa aparține papei Francisc. În acest fel, Vaticanul răspunde presiunilor de peste trei decenii, exercitate de istorici din întreaga lume, inclusiv de Yad Vașem și de alte organizații evreiești, de a se deschide arhivele secrete referitoare la pontificatul papei Pius al XII-lea din timpul războiului. Această măsură va permite cercetătorilor să stabilească adevărul despre atitudinea papei și a Vaticanului față de fascism, nazism și prigonirea evreilor. ”Biserica nu se teme de istorie,” a declarat papa Francisc în fața personalului care se ocupă de arhivele secrete ale Vaticanului, arhivă cu zeci de mii de documente legate de papa Pius al XII-lea. De obicei Vaticanul își deschide arhivele la 70 de ani după terminarea pontificatului unui papă, dar cercetătorii au cerut să se deschidă mai devreme această perioadă, pentru a se putea găsi explicații și da răspunsuri la atitudinea deosebit de controversată a Vaticanului și a papei în perioada celui de-al Doilea Război Mondial față de evrei și față de Holocaust.Read more…

Amintirea lui Ioan (Pi) Muşlea (mai 1940 – iulie 2019)

În 10 iulie 2019, la ora 9.00 dimineaţa un grup de oameni (nu prea numeros, probabil şi din pricina sezonului estival) s-a adunat la Cimitirul Central pentru a-l conduce pe ultimul drum pe cel care a fost Ioan Muşlea (Pi – pentru apropiaţi) inginer, informatician, poet, traducător, iubitor de jazz, de lectură şi de film, un intelectual în cel mai deplin sens al acestui cuvânt. După ce am depus buchetul cu flori albe pe catafalc şi am transmis condoleanţe familiei îndoliate, am privit jur-împrejur şi am avut un moment de cumpănă neştiind încontro să mă îndrept, pentru a-mi ocupa locul potrivit în configuraţia adunării funerare. Pe o latură se aşezaseră foştii colegi de la Centrul Teritorial de Calcul Electronic Cluj (CTCE), unde Ioan Muşlea a condus (în anii 1970-1980) Compartimentul Cercetare, iar vizavi erau foştii colegi de la Studioul Teritorial de Televiziune TVR Cluj, unde defunctul ocupase funcţia de director între 1997-2002. Dilema mea provenea din faptul că, la sfârşitul anilor 1970, mi-am început cariera ca programator la CTCE Cluj, iar din 1992 lucrez ca redactor la TVR Cluj, astfel încât l-am cunoscut pe Ioan Muşlea atât în ipostaza de informatician, cât şi în cea de teleast. Read more…

De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi? (Din ciclul Bunicul)

O întrebare recurentă la examenele şi chiar orele de limbă, un subiect îndrăgit de studiourile de filme din Hollywood: dacă te-ai putea întoarce în timp în propriul trecut să schimbi ceva, unde te-ai întoarce şi ce ai schimba? Desigur, aproape fiecare dintre noi regretă anumite lucruri pe care le-a făcut – sau tocmai nu le-a făcut, deşi ar fi trebuit… Şi ulterior suntem tare înţelepţi cu privire la cele mai bune soluţii, pe care de obicei considerăm că le-am ratat. Uneori credem că nici nu ne mai rămâne altceva de făcut, decât să dese(m)năm pe pereţi un „loc de dat cu capul”, cel puţin în sens abstract. Însă eu am cunoscut un om, unul singur, care doar îmi zâmbea, când îl întrebam de regrete, de acea dorinţă ruşinată, disperată, uneori chiar usturătoare, de a corecta cumva greşelile trecutului. Şi-şi clătina capul cu blândeţe. Nu că aş fi crezut pe atunci că bunicul – că doar despre el vorbesc – ar fi făcut vreodată ceva pentru care mustrările de conştiinţă să nu-i fi dat pace. Iar acum, după atâtea decenii, mi se pare foarte interesant faptul că tocmai un biet analfabet, un bătrân tăietor de lemne putea să trăiască cu atâta armonie senină în suflet, cu atâta împăcare calmă…Read more…