Se pare că odată cu trecerea timpului a-ți schimba modul de gândire și tipul de conotații devine ceva foarte greu, dacă nu imposibil, de realizat. De fiecare dată când mă gândesc la Corona (și, închipuiți-vă, mă gândesc îndeajuns de des!) amintirile mă îndreaptă spre ”Dragoste în vremea holerei”, celebrul roman al lui Gabriel Garcia Marquez. Așa cum insinua Marquez, în vremuri de restriște relațiile umane capătă de multe ori în mod paradoxal o turnură pozitivă, făcând loc unor sentimente bine ascunse sau refulate de-a lungul timpului, iar obligativitatea traiului în comun, impus de împrejurări, poate duce – pe neașteptate – la o mai bună înțelegere, o mai bună cunoaștere a celuilalt, cu alte cuvinte, la întărirea unei fundații spirituale cu consecințe pozitive. Probabil, dar nu întotdeauna.Read more…
Pentru cine încă nu știe, eu am copilărit în celebra urbe a Buhușului, despre care se spunea că acolo se afla o fabrică (mare, de postav, 5000 muncitori!) care poseda un oraș. Limba pe care am învățat-o și-am vorbit-o din fragedă pruncie era cea a locurilor, adică o românească cu elemente moldovenești, cuvinte care nu erau înțelese nicăieri în afara ”granițelor” acestei regiuni: leică, povidlă (sau magiun), cucuruz, cerdac, oleacă…Dar mai era ceva, ceva care deosebea pe cei de acolo și care mă deosebea pe mine de cei pe care, de exemplu, i-am întâlnit la vârsta de 11 ani la București: eu mă nu adresam celor mai în vârstă, inclusiv părinților mei, cu ”tu”, ci cu ”mata”! Iar ”mata” este, de fapt, o prescurtare a pronumelui ”dumneata”. Deci în limbajul meu (și bineînțeles nu numai al meu) există pe lângă ”tu”, și ”voi, și ”dumneavoastră”, un pronume care se plasează pe undeva între termenul familiar, cu care te adresezi oricăruia cu care ai legături personale, de familie sau de prietenie, și cel de politețe, care-ți permite contactul cu oricine cu care nu ai niciun fel de relații.Read more…
Totul mi se trage, cu foarte mulți ani în urmă, de la faptul că de-a dreptul întâmplător am dat peste volumul care, curând după apariția sa, a devenit cartea de căpătai a oricărui medic, indiferent de specialitate sau de țara în care își practica meseria. E vorba de celebrul The House of God, autorul fiind Samuel Shem, pseudonimul lui Joseph Steven Bergman, un medic american, azi în vârstă de 75 ani, profesor la catedra de Umanistică Medicală a Universității New York.Dar iată că de curând Shem s-a pus din nou pe scris și bazat, probabil baza, pe imensul succes al primului să volum, vândut în milioane de exemplare și tradus în zeci de limbi, care a devenit și un serial de televiziune, a emis o nouă producție beletristică, intitulată ”Man’s 4th best ho$pital”. Nici pe departe nu am avut de gând să mă ocup în aceste rânduri de creațiile literare ale lui Samuel Shem. Subiectul pe care doresc să-l ating în cele ce urmează este cu totul altul, dar inspirația mi-a fost oferită de citirea acestui ultim roman al lui Shem.Read more…
Am achiziționat un automobil nou. Compania de asigurare mi-a cerut să completez echipamentul dedicat împiedicării furtului de mașină (ca și cum asta ar ajuta la ceva, la noi în sud se fură mașini de o manieră foarte organizată și eficientă), drept pentru care m-am adresat unui cunoscut garaj din apropiere, la care mai fusesem în trecut cu probleme similare. A doua zi m-am prezentat proprietarului garajului, am fost primit imediat și mi s-a spus că totul va fi gata într-o oră, așa că am fost sfătuit să rămân în micuța sală de așteptare, adiacentă pupitrului secretarei. Sălița cu pricina avea nu mai mult de 7-8 m2, câteva scaune metalice, deloc comode, un recipient de apă rece (important pentru lungile luni de vară sudică israeliană) și un televizor care rula unul din filmele vechi al lui Clint Eastwood. Un amănunt mi-a atras privirea. Unul din scaune era ”tapisat” cu două pernuțe, una pentru șezut și una pentru spate și purta o notă, în ebraică, cu următorul conținut: ”Rezervat pentru dl Mordechai”. Am mai fost eu prin diverse locuri publice, am mai stat eu prin câteva săli de așteptare, am mai văzut eu de-ajuns de multe anunțuri bizare, dar cu așa ceva încă nu mă întâlnisem. Curiozitatea nu-mi dădea pace, m-am așezat pe un scaun în fața celui cu pricina, zgândărit de anunț…Read more…
În ultima vreme alerg după documente. Se pare că nu sunt singurul (vezi articolele publicate în Baabel de-a lungul anilor). Uneori mă trezesc în fața unor probe istorice de o claritate și corectitudine ieșite din comun. Iată despre ce e vorba: Pentru cei care urmăresc poveștile mele din Baabel, nu este o noutate faptul că unul din bunicii mei, cel patern, a fost timp de ani de zile directorul gimnaziului evreiesc Tarbut din micul orășel basarabean Soroca. era un adevărat cărturar, că poseda patru limbi (româna, rusa, ebraica și idișul), toate la nivelul unei limbi materne, că era sionist, că era un dascăl adevărat, prin mâna lui trecând sute și sute de elevi de toate vârstele, care au căpătat ca valoare culturală un reușit amestec de iudaism și științe exacte, așa cum se cuvine unui evreu nereligios, dar legat de neamul său cu un cordon ombilical imposibil de suprimat. Posed două scrisori pe care le-a scris în 1938, în ebraică şi le-a trimis în Palestina.Read more…
Pe vremea mea se spunea că odată ajuns (din greșeală!) împărat, prima decizie a impostorului este de a-și omorî tatăl, ca să nu se știe de unde vine. Din fericire și spre deosebire de ”eroul” glumei desuete de mai sus, noi suntem mai toți mândri de originea noastră și ne lăudăm cu educația primită acasă, cu cei clasici șapte ani (de fapt numai șase) petrecuți în casa părintească, absorbind primele noțiuni educative de comportare și cultură generală. Până aici totul e in ordine, și atunci unde e baiul?! Răbdare…Read more…
Emigrația evreilor din Uniunea Sovietică în anii 1990-2000 a avut o influență uriașă asupra întregii realități israeliene. Mai bine de 900.000 indivizi (în imensa lor majoritate evrei, dar nu numai) au întâlnit cam vreo 7 milioane de israelieni și s-au integrat cu succes (cea mai mare parte a lor) în viața de toate zilele a acestor locuri. Ați urmărit vreodată cum apa aruncată pe podea umple cele mai mici și ascunse crăpături? Exact așa s-a întâmplat cu emigrația sovietică în acești ultimi 30 ani. De la măturători de stradă și până la miniștri, olimii din fosta Uniune Sovietică și-au găsit rostul în toate domeniile, și au devenit foarte repede un factor important în dezvoltarea societății israeliene, iar limba rusă a devenit a doua limbă a țării, chiar inaintea limbii arabe, dacă luăm in considerare și emigrarea rusă/sovietică din toți anii de după apariția Israelului pe harta lumii. Treptat, ei și-au făcut simțită prezența, nu numai în economie, dar și în cultură, sport (și încă cum!), în medicină, în politică, pe scurt, peste tot! O mulțime de expresii rusești s-au încadrat în mod natural în limba ivrit,…Read more…
De curând m-am întors din România, de la un curs de specialitate, participarea mea devenind de câțiva ani buni o tradiție și o superbă ocazie de a mă întâlni cu colegi de breaslă, care de-a lungul timpului mi-au devenit adevărați prieteni.Într-una din dimineți, la micul dejun, un cunoscut medic transilvănean a deschis discuția despre prăpastia intelectuală care s-a creat în ultimii ani între generația noastră și cea a tinerilor de azi: Zilele trecute, mi-a spus el, am fost nevoit să iau autobuzul spre spital. Mai bine de un sfert de oră am călătorit în picioare, schimbând locul din când în când, după cum se foiau călătorii care ca și mine nu găsiseră loc pe banchete. Trecând dintr-o parte în alta a autobuzului, am putut observa cu ce se ocupau cei care fuseseră suficient de norocoși pentru a evita călătoria în picioare. Marea majoritate erau relativ tineri, sub 40 ani, femei și bărbați, probabil în drum spre locurile lor de muncă. Toți, dar absolut toți, aveau ambele mâini ocupate cu un telefon mobil. De felul meu nu sunt un om curios, dar de data acesta mi-am dorit să aflu ce oferă micul ecran posesorului său. În naivitatea mea, speram/credeam că unii citesc un text pe Kindle sau un articol dintr-un ziar. Ei bine, nu! Toți, absolut toți, erau ocupați în două direcții: să trimită mesaje pe Whatsapp sau să privească poze de tot felul. Pe bancheta din spate ședea o doamnă în jurul vârstei de 40-45 ani și ce crezi că făcea? Incredibil: citea o carte!!!Read more…
N-am fost niciodată la Odesa. Nu, nu e adevărat! Am fost, acum foarte mulți ani. De fapt am fost și nu am fost. Nu, nu am fost, prima mea vizită în acel oraș va avea loc de abia la anul, în mai. Și totuși, am fost acolo pentru că Odesa face parte integrantă din istoria familiei mele. De-a lungul timpului s-au strâns foarte multe povești și foarte puține date, prea puține pentru a-mi oferi o imagine cât de cât clară a celor întâmplate acum mai bine de un secol, dar totul devine inutil, troppo tardi, pentru că nu a mai rămas nimeni pe care-l pot întreba. Planificata mea vizită la Odesa va închide un cerc, o lungă poveste de familie, care a început acum 150 ani, a continuat în trei țări și s-a încheiat în portul Odesa. Prea multe nu știu despre această saga a familiei mele, dar am senzația ca puținul care îl știu merită consemnat.Read more…
Prima vizită acolo am făcut-o în anul 2002, după ce timp de câțiva ani întâlnirile aveau loc în România, cu ocazia diverselor evenimente științifice. La ora aceea nu știam prea multe lucruri despre locuri despre care aș fi trebuit să știu mult mai mult. Răposatul meu tată copilărise acolo, iar bunicul meu e îngropat într-o mică localitate din nordul regiunii. O precizare: eu mă încăpățânez s-o numesc regiune, deși astăzi în mod formal această bucată răspunde la toate criteriile pentru a fi numită țară și stat: are granițe (nu prea clare în răsărit), are guvern (deajuns de instabil, dar nu e singura!), are imn și drapel (trei culori cu care sunt familiarizat) și parlament și legi. Dar la acest subiect mă voi întoarce imediat. Nu știam prea mare lucru pentru că pe vremea mea subiectul Basarabia (căci despre Basarabia e vorba!) era stric interzis în România comunistă, iar tatălui meu îi era pur și simplu teamă să deschidă discuția despre acele meleaguri unde mai aveam și rude…Read more…
Îmi permit să amintesc cititorului faptul că ultima mea contribuție la reușita gazetă electronică, BAABEL, prezenta un film recent al lui Woody Allen. Până atunci nu avusesem nici ocazia nici dorința de a mă transforma în critic de artă cinematografică, dar m-am scuzat menționând că Allen e un tip foarte apropiat de existența mea intelectuală de-a lungul multor ani. Cine și-ar fi închipuit că în mai puțin de două săptămâni, traversând aceeași stradă din micul meu Omer sudic, spre cinematograful de cartier, aveam să vizionez un film care mă obligă să iau din nou ”condeiul în mână” și să-l comentez?! Întors acasă (adică 50 pași de la ieșirea din cinematograf) m-am trezit gândindu-mă că de fapt ce văzusem nu prea era original, deși foarte bine realizat și cu o serioasă încărcătură de romantism sentimental (sau sentimentalism romantic). Uite, mi-am zis, în primul rând adu-ți aminte de cele două filme ale lui Marcello Mastroianni. Primul, Intervista, aduce pe celebrul actor în casa Anitei Ekberg, în Suedia, amândoi deja vârstnici, mână în mână și revăzând după 25 ani, cu lacrimi în ochi, celebra scenă de la Fontana di Trevi, din filmul 8 ½. Sau tot el în Pret à porter, în care eroul își regăsește iubita din adolescență, amândoi se retrag plini de pasiune erotică într-o cameră de hotel, el o așteaptă în pat, ea se dezbracă și se apropie tiptil de iubitul de odinioară, care însă între timp sforăie ca în vremuri bune!!!Read more…
Mai întotdeauna, când e vorba de o personalitate importantă, indiferent de domeniu, dar controversată în ceea ce privește viața personală, se aud voci care propun să se facă distincție între aportul individului la bunăstarea sau progresul societății și aspecte ale vieții sale care (în ochii multora) nu-i fac cinste. Trebuie să mărturisesc că personal, de-a lungul vremii am dezvoltat o atitudine cu totul schizofrenică cu privire la cel care a contribuit mai mult ca alții la cinematogafia americană și mondială, Woody Allen. De zeci de ani îi urmăresc filmele și m-am entuziasmat nu de puține ori de modul său de a prezenta aspectele umane, ale vieții de toate zilele, prelucrate în mai toate filmele sale, dar mai ales de originalitatea și inventivitatea prezente în fiecare peliculă.Read more…
A venit octombrie și cu el nopțile reci. Doar nopțile, pentru că în timpul zilei temperatura ajunge (la noi, aici în deșertul verde al Israelului) la 35 grade, iar în restul țării diminețile cochetează cu cifra 30. Dar e toamnă, chiar fără rugina frunzelor, fără roua de dimineață și fără ploi, deocamdată. Dar toamna israeliană îți oferă și alte aspecte, unele foarte interesante. Dacă ai timp (și eu nu prea dispun de acest har al timpului liber) și privești cerul mai spre după amiază, observi stolurile de păsări care se îndreaptă spre sud. Nu poți să știi despre ce fel de viețuitoare e vorba, pentru că ele zboară la mare înălțime, dar presa vorbește deja de fenomenul anual al migrării, descriind de fiecare dată speciile de care e vorba și cunoscutul lor itinerar: din Europa, întâi un popas de câteva zile nordul Israelului și apoi spre Africa ecuatorială. Read more…
În ultimii ani am fost de mai multe ori in China, cu treburi. De la aeroport la hotel, de acolo la ședințe și înapoi. Uneori călătorii în afara Beijingului, cu trenul, tot cu treburi. Printre ele, foarte rar, câte o fugă spre un punct turistic cunoscut în întreaga lume: după mai bine de trei ani de călătorii în țara viermilor de mătase nu reușeam să înțeleg fenomenul social, politic și mai ales economic care are loc în China în ultimele decenii și care a transformat țara înapoiată și izolată de pe vremea lui Mao într-o supraputere care face concurență oricărei puteri occidentale, inclusiv Statele Unite. Și iată că luna trecută o excursie (da, excursie, nu călătorie cu treburi!) mi-a deschis ochii. Două săptămâni am cutreierat această țară imensă pe care niciun străin nu o poate cunoaște așa cum trebuie, pentru că nimeni (sau aproape nimeni) nu posedă instrumentele necesare pentru a înțelege ce se întâmplă acolo în aceste zile…Read more…
Cred că am mai scris, dar acest subiect nu poate fi repetat îndeajuns: medicul din zilele noastre a devenit sclavul propriilor sale unelte, ceea ce face ca pacientul din fața lui să se bucure doar de o privire fugară, de o frază spusă pe jumătate și de o mulțime de hârtii produse de printerul calculatorului de biroul medicului. O statistică publicată în Statele Unite în 2012 raporta că timpul consacrat de medic direct pacientului era doar 12% din totalul activității sale! În termeni tehnici o asemenea situație este rodul a ceea ce americanii numesc production pressure, adică activitatea profesională impusă de goana după timp, pentru că time is money. În Israel, din câte știu (sper să nu greșesc și să fiu tras în țeapă de colegii mei) medicul de policlinică este remunerat în funcție de numărul de pacienți care îi intră în cabinet, iar personalul chirurgical care efectuează operații în orele de după amiază este plătit după numărul de proceduri executate. În această atmosferă de permanente încercări de ”îmbunătățire” a eficienței, nu este de mirare că pacientul nu poate spera să fie lăsat să-și spună păsul și mai ales să fie ascultat, nu numai auzit.Read more…
Părerile erau împărțite, dar veneau toate din surse demne de încredere. În majoritatea cazurilor era vorba de indivizi posesori ai unor experiențe personale, omeni cu judecată, prieteni buni și cunoscuți, cu alte cuvinte persoane în care puteai avea deplină încredere. O a doua categorie era formată din cei care ”vindeau” experiența altora. Eroii povestirilor lor erau oameni apropiați, membri ai familiei și chiar prieteni de o viață. Ei transmiteau cele auzite și trăite de alții, cu lux de amănunte, de parcă ar fi fost vorba de ei înșiși. În sfârșit, medicii, colegii mei de zeci de ani de zile, formau un al treilea grup…Opinia specialistului în materie, un medic împreună cu care lucrasem mulți ani și a cărei competență profesională nu o puteam pune la îndoială, mi-a recomandat cu căldură să nu pierd timpul și să fac tot ce e necesar pentru a-mi îmbunătăți calitatea vieții. Am plecat din cabinetul său cu ideea că voi mă gândi și că în curând voi lua o hotărâre.Read more…
Șapte ani de existență a revistei BAABEL, mii de articole publicate, (cred) peste o sută de colaboratori, cu toții angrenați în acestă activitate literară-publicistică și probabil mii de cititori. Și după această trecere în revistă, (foarte posibil) inexactă, două întrebări se cer a fi puse. Prima se referă la motivul care îi face pe toți acești prieteni să colaboreze la o apariție electronică, fiecare împins de la spate, cred eu, de cel puțin o cauză demnă de invidiat. Îmi închipui că unii se delectează în a-și publica ideile, gândurile și mai ales comentariile legate de viața de toate zilele, pe care fiecare o duce în colțișorul său de lume, mai ales când ajunge la concluzia că evenimentele care se deapănă în jurul său merită a fi prezentate și altora, cu scopul de a fi discutate, dezbătute, întoarse pe toate fețele, mai ales atunci când eseul lor primește comentarii ale cititorilor. Pentru că presa electronică oferă fiecărui cititor ocazia de a-și exprima părerea despre cele citite, on line. Această activitate duce uneori (poate prea rar) la adevărate dezbateri, conflicte de păreri, dar după părerea mea acest aspect dă savoare revistei și satisfacție autorului… La cea de a doua întrebare, la care eu nu am răspuns și mă îndoiesc că cineva are o imagine cât de cât clară. Cine deschide poșta electronică, cine intră pe Google și caută Revista BAABEL? Cine ne citește? Read more…
”Ai terminat școala primară? Trage ușa după tine și încearcă să înțelegi ce urmează”, acesta a fost sfatul pe care l-am primit de la răposatul meu părinte în urmă cu zeci de ani. Pe parcursul întregii mele vieți am încercat să urmez acest principiu și adesea am reușit. Însă pe parcurs am depistat o dificultate de ordin psihologic: cu cât avansezi în vârstă, ”ce urmează” devine un subiect din ce în ce mai restrâns din punct de vedere al timpului care îți stă la dispoziție. Cu alte cuvinte, gândurile legate de viitor se lovesc prea des de ideea că acest viitor e destul de limitat în timp. Ca urmare, tendința naturală este să îți îndrepți gândurile din ce în ce mai mult spre trecut, pentru că dacă stai strâmb și judeci drept, nu prea ai nevoie de mult timp pentru a-ți organiza viitorul care ți-a mai rămas. Ei bine, cu toată lipsa de modestie necesară, trebuie să recunosc că permanentul proces de reducere temporală a viitorului care îmi stă în față nu-mi influențează aproape deloc gândurile cu care mă culc noaptea și cu care mă scol în fiecare dimineață. Două lucruri mă ajută să urmez această cale.Read more…
Nu, nu sunt obsedat de scrisul lui Yuval Harari. Ca dovadă, nu am fugit la librărie să cumpăr primele două cărți ale sale, pe care nu le-am citit până acum. Dar decizia de a mă ocupa pentru a doua oară, consecutiv, de cele descoperite în ultimul său volum (”21 lecții pentru secolul 21”) mă obligă să răspund la întrebarea pe care poate mulți cititori și-o vor pune, și anume ce-l face pe individ să pună deoparte alte subiecte, unele chiar foarte interesante, și să se refere încă o dată la amintitul scriitor. Adevărul este că pentru un scrib amator ca mine, greutatea este de a găsi o dată la două săptămâni un subiect care, cel puțin în aparență, ar putea interesa pe stimatul cititor, gata să sacrifice câteva minute din viața sa pentru a citi un eseu care să nu-l dezamăgească. Am mai spus-o, Harari scrie foarte bine, posedă un condei de mare valoare și stilul său e mai mult decât atractiv, este captivant. În marea lor majoritate argumentele pe care le aduce pentru a-și demonstra teoriile sunt corecte și uneori chiar inovatoare, cel puțin pentru cel care nu și-a dedicat viața nici istoriei universale, nici filozofiei. Ceea ce nu înseamnă că tot ce scrie e literă de lege.Read more…
Să te pui cu Yuval Noah Harari, asta chiar se cheamă impertinență, dar pe undeva sunt bucuros că pot comenta una din ideile celui care a cucerit lumea intelectuală în mai toate limbile pământului cu cele trei volume ”Sapiens”, ”Homo Deus” și mai ales ultima, ”21 lecții pentru secolul al 21lea”. Parcurgerea ultimului său volum, intitulat de o manieră care poate produce senzația unui perfect complex de superioritate, este de fapt o trecere în revistă a celor mai importante aspecte ale realității începutului secolului XXI, cea de ”global village”, analiza lor distrugând în întregime obstacolele granițelor geografice și punând în fața cititorului întrebări care în mai mare parte nu au răspunsuri, dar Harari încearcă. Aș zice că citind cartea, am găsit că sunt de acord cu imensa majoritate a tezelor sale, ceea ce mă face să mă gândesc că volumul în cauză ar trebui să facă parte din lista lecturii obligatorii, nu numai a liceanului de rând, dar și (sau mai ales!) a șefilor de state, a acelora care ne conduc destinele. Dacă totul ar fi rămas așa cum am scris mai sus, ar fi fost logic să mă opresc aici și să mă mulțumesc cu faptul că am făcut un serviciu acelor puțini care încă nu au găsit timpul pentru a parcurge ultimul volum al lui Harari. Dar după cum își închipuie cititorul, eu mai am ceva de spusRead more…
