Suntem la început de decembrie și iarna noastră întârzie, poate mai mult decât de obicei. Afară sunt 22 de grade celsius la prânz, și se anunță o vreme și mai caldă. Pe vremuri, când lucram la Toronto, am învățat că anotimpurile în acea țară se împart în două părți inegale: vara – iulie și iarna – restul anului. Mai era și Indian summer, adică vreo câteva săptămâni cu temperaturi acceptabile, aproape fără intemperii, copaci cu frunze ruginite, un peisaj realmente impresionant. Eu, locuitor temporar al acelor locuri, eram revoltat că nu se poate face nimic pentru a schimba clima locală, dar ”băștinașii” priveau lucrurile cu cea mai impertinentă nonșalanță: era cald, totul e în ordine; se făcea frig, era zăpadă, dar înăuntru era cald, circulația publică nu prea avea de suferit, metroul circula normal ș.a.m.d. Dar aici, în Israel, treburile stau complet altfel. N-am idee cine a copiat pe cine: natura a preluat ”tradițiile” vieții de zi cu zi, sau din contra, viața noastră e o copie fidelă a vremii. e o copie fidelă a vremii.

Am petrecut mult timp prin locuri străine și știu că nicăieri schimbările de anotimp nu se petrec cu precizia caracteristică științelor exacte, dar am senzația că aici, la noi, parcă totul e cel mai aiurea și mai alandala… Pe scurt, mai tot ce se întâmplă aici nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple. S-o luăm de la început.Read more…

Pe mine mă fascinează documentele. Mai ales pentru cele vechi, originale, nu mai este doar o pasiune, a devenit o obsesie. „De gustibus non disputandum est” spuneau latinii. Mie parcă mi-e puțin milă de cei care nu sunt în stare să mă înțeleagă. Ca și madlena lui Proust din În căutarea timpului pierdut, doar uitându-mă la un document, din străfundurile memoriei se ridică și se încheagă în fața mea o altă lume. Scenarii cu dialoguri și acțiune, gândurile și postúrile personajelor inventate de mine mă copleșesc. Aud scârțâitul podelei din birou, simt mirosul parfumului folosit de persoana care a întocmit documentul. Dacă este datat, personajele sunt îmbrăcate potrivit epocii, dacă identific locul unde a fost emis, văd aievea nu doar încăperea, ci și clădirea, orașul și țara respectivă. De obicei interesul meu se reduce la a înțelege ce le-a trecut prin cap persoanelor care au întocmit ori au solicitat documentul și fundalul istoric căruia le aparțin. De fiecare dată sunt surprins din nou să descopăr cât de puțin s-a schimbat natura omului de-a lungul anilor – așa cum îmi apare mie din documentele examinate.Read more…

Din totdeauna am fost atras de termenul ”apatrid”, care definește o situație specială, aș zice unică, în lumea contemporană. Timp de câteva săptămâni, eu am răspuns cu precizie acestei definiții: primisem pașaportul de emigrare spre Israel, în care se specifica că sunt ”fără cetățenie”, și încă nu ajunsesem pe aeroportul din Tel Aviv unde am primit pe loc certificatul de cetățean israelian. Dacă îmi aduc bine aminte, în acele zile nu simțeam vreo diferență față de ce reprezentam eu în propriii mei ochi. Eram același, indiferent ce spunea pașaportul meu. Dar am senzația că în zilele noastre există foarte mulți în situația de apatrid; mă refer în primul rând la milioanele de refugiați a căror situație cetățenească încă nu e clarificată oficial. Nu-i invidiez. Eu rămân la părerea mea că fiecare are nevoie de o patrie, de o bucată de pământ de care să fie legat nu numai oficial, dar și sufletește. Am numit ac est lucru apartenență, apartenența la țara în care trăiești. Deunăzi m-am lovit de un articol publicat în cotidianul (în ebraică) pe care îl primesc acasă, cu o regularitate ieșită din comun pentru o țară în care nimic nu merge ca pe roate, mai ales în vremuri de restriște, ca cele în care trăim de câteva luni bune. Articolul respectiv se referă, printre altele, la un sondaj efectuat în nu mai puțin de 21 țări de pe toate continentele, de către Centrul de cercetări Pew, pentru a preciza modul în care cetățenii fiecăreia din acele țări simt că aparțin respectivei entități geopolitice, adică statului în care trăiesc.Read more…