Decembrie este Luna Cadourilor. Hanuka, Miculaşul, Crăciunul şi Anul Nou sunt tot atâtea prilejuri care se cer a fi celebrate cu daruri destinate celor dragi şi nu numai. Este perioada potrivită în care, oferind cadouri, ne exprimăm gratitudinea faţă de binefăcători, colegi şi coechipi sau ne achităm obligaţiile faţă de medici, profesori sau…şefi. În mintea mea între dar şi cadou există o diferenţă exprimabilă, mai ales, prin intensitatea sentimentului care animă gestul de a oferi. Darul e mai intim, având o puternică încărcătură afectivă, în timp ce cadoul e mai convenţional, mai protocolar. Dar şi într-un caz şi în altul, pentru ca un dar sau cadou să se apropie de perfecţiune, trebuie întrunite trei condiţii: alegerea potrivită, oferirea adecvată şi obţinerea efectului scontat.Read more…
– Șalom, domnule. Ai auzit că în apartamentul de la etajul trei se mută un etiopian? – m-a întrebat Igal, președintele comitetului de locatari. Nu. Și apoi ce importanță are? – i-am răspuns. Cum, nu înțelegi? Locuim într-un imobil foarte bine cotat, pe o stradă cu case elegante, vecini buni, oameni din clasa mijlocie. Dacă un om de culoare se mută în blocul nostru, prețurile apartamentelor vor scădea, după ce până acum au crescut în fiecare an, spuse Igal. De fapt toți vecinii sunt îngrijorați. Crezi că așa se va întâmpla? Încă nici nu știm cine este noul locatar, cum arată, cu ce se ocupă și deja tragi concluzii pesimiste. – Așa se întâmplă în multe cazuri, a continuat Igal. Folosesc niște condimente cu miros neplăcut, mai încercă președintele comitetului de locatari….Read more…
Am intrat în clasa I-a primară cam în perioada când se încheia glorios campania de alfabetizare din România, la care şi mama mea participase ca voluntar. Atunci mi-a povestit ce important este să înveţi să scrii şi să citeşti pentru că „ţi se deschide mintea”. Mi-a mărturisit că tatăl ei – muncitor forestieri la Gheorgheni (Harghita) – nu ştia carte şi că acest fapt l-a împiedicat să aibă un loc de muncă mai bun şi condiţii de viaţă pe măsură. Tocmai din această cauză mama ei, Eva, pierită în Holocaust, a ţinut să-şi dea fiica la şcoală, a trimis-o să înveţe la Budapesta, pentru a-şi face un viitor. Dacă nu ar fi plecat la Budapesta, mama – care în mai 1944 nu împlinise 14 ani – ar fi ajuns cu siguranţă în camerele de gazare de la Auschwitz, dar astfel a fost salvată de Wallenberg. Dorinţa Evei de a avea o fiică şcolită nu a adus după sine doar o viaţă mai bună, ci chiar salvarea vieţii! Acasă vorbeam ungureşte. Româneşte nu ştiam nici o iotă, dar părinţii m-au înscris la şcoala română şi simultan cu literele, am învăţat şi o limbă nouă. Acelaşi lucru mi se întâmplă acum, peste şase decenii când, într-un târziu, m-am apucat să învăţ limba ebraică. Read more…
Vagonul restaurant din trenul Intercity Cluj – Budapesta era ticsit. Doream să beau o cafea. Cu greu am găsit un loc liber. M-am așezat la masă. Vizavi de mine stătea un bărbat înalt, bine făcut, cărunt, de vreo șazeci și ceva de ani. Era ocupat cu laptopul, dar când m-am așezat și-a ridicat privirea și mi-a făcut loc. I-am mulțumit, iar el mi-a răspuns în engleză “You are welcome“. Am început să-mi beau cafeaua și să citesc ziarul local. – În ce limbă citești? – m-a întrebat omul de vizavi. – În limba română, dar dacă te interesează am și varianta maghiară, i-am răspuns în engleză. – Ești din Cluj? – m-a întrebat vecinul. I-am explicat că sunt un fost clujean, dar de mulți ani sunt israelian. – Mă numesc Steve Emil Jánossy, s-a prezentat omul de vizavi. M-am născut și am trăit în Cluj până la opt ani, de atunci trăiesc în SUA. – Ai un nume cu rezonanță de aristocrat maghiar. Nu vorbești maghiara? – l-am întrebat. – Am vorbit-o cu mama, atât timp cât a trăit, de atunci am uitat. O înțeleg, dar mi-e foarte greu să mă exprim în maghiară.Read more…
În fiecare an Israelul acordă premiul Genesis unor personalități care și-au dedicat viața cauzelor evreiești.Lista laureaților cuprinde nume de răsunet, din Israel și din diferite țări ale lumii, ultimul laureat fiind Isaac Herzog, actualul președinte al Statului Israel. El a primit distincția în calitatea lui de președinte al Agenției Evreiești. Propunerile pentru acest premiu pot fi făcute indiferent de țară, de instituții, comunități evreiești sau persoane particulare. Printre cei care credem că ar merita acest premiu ar putea figura și soții Serge și Beate Klarsfeld care și-au dedicat întreaga viață descoperirii și sancționării criminalilor de război naziști și ajutorării copiilor victimelor Holocaustului. Serge Klarsfeld este un supraviețuitor al Holocaustului. Născut la București, familia a reușit să emigreze în Franța înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.Read more…
Prima vizită în România a dragei mele prietene franțuzoaice Émilie, avea destinația finală Marghita, orașul meu natal, pe care pe vremuri l-am îndrăgit foarte mult și așa a făcut și Émilie. este foarte rar, nostalgia mă sufocă, nu pot să stau prea mult, mi-e un dor sfâșietor de cei absenți și atunci mai bine mă țin departe, mă retrag, așa cum fac în viață și cu alte lucruri din care dezertez. Dar, la vremea despre care vorbesc acum, anii 80, aveam la Marghita un grup de prieteni tare dragi care au devenit, majoritatea, și prietenii Émiliei. Distracțiile noastre, încă din timpul liceului, erau, vara, întâlnirile cu grupul la ștrandul termal și seara, în parcul din centrul orașului, unde doi dintre prietenii noștri cântăreți la chitară ne cântau muzica folk, în mare vogă în epocă. Erau apoi desigur și discuțiile îndelungi pe multe teme, majoritatea filosofice, ne puneam întrebările firești ale celor tineri, la care nu aveam răspunsuri și poate nu avem nici azi… Émilie a găsit în grupul nostru prietenii pe care nu îi avea în Franța. A găsit căldură sufletească, umor, preocupări asemănătoare. Și a găsit, cum era de așteptat, dragostea.Read more…
Într-un articol anterior am amintit numeroasele spitale în care am lucrat ca extern și intern în timpul studenției timp de 3 ani. Cred că mai important este să amintesc cele două spitale în care am lucrat ca medic până la pensionare timp de 42 de ani. Timp de 9 ani am lucrat la spitalul Emilia Irza, care a fost baza clinică a institutului pentru ocrotirea mamei și copilului (IOMC) După absolvire am fost repartizată ca preparator la acest institut și în cei 9 ani cât am fost în acest spital am devenit cercetător și cercetător principal. Am dat și concursul de medic specialist și de primar și bine am făcut deoarece pe parcurs aceste titluri mi-au fost de folos. De fapt în acest spitalul Emilia Irza am învățat practic ce se cheamă a fi medic pediatru. Am învățat ce este un colectiv medical și mi-am făcut prieteni chiar pentru toată viața. Cei mai mulți din păcate au murit, dar eu îi pomenesc mereu în amintirile mele. Atunci spitalul era nou, relativ bine utilat pentru acea vreme fiind subvenționat de sindicate și era condus din punct de vedere medical cu “mână de fier” de doctorul Weintraub, un om priceput, care poate fi echivalat cu denumirea actuală de manager medical. Era primul care venea la și ultimul care pleca și știa tot ce se întâmpla în spital fără să te simți spionat. Nu voi descrie traseul organizatoric complicat prin care a trecut spitalul și mă voi axa pe unele din amintirile mele. Read more…
Dacă eu am 73 de ani, Herman ar trebui să aibă 87-88 de ani. Mi-aș dori mult să mai fie încă în viață. Spre sfârșitul anilor ‘50, când eu de-abia începusem școala, venea la noi, deseori, un coleg de clasă al unchiului meu. Se numea Herman. Seara, după o zi de muncă la serviciu, mergeau amândoi la Școala Medie Nr. 23 (acum, Liceul ”Dimitrie Bolintineanu”), cartierul Rahova, București, pentru a urma cursurile liceale, la seral. Trecând pe la noi, Herman lungea drumul de la casa lui până la liceu. Era îmbrăcat întotdeauna frumos, în contrast cu hainele unchiului meu, mai sărăcăcioase. Eu provin dintr-o familie foarte modestă, iar mama își adusese fratele mai mic din zona Mehedinți, să învețe o meserie. Ce știu este că unchiul meu primise în primii 7 ani de școală bursă de merit pentru că învăța foarte bine, iar bunicul, adică tatăl lui, era foarte sărac și, fără acest ajutor, nu l-ar fi putut ține la școală.Read more…
Problemele Ungariei au fost una dintre preocupările importante în activitatea mea jurnalistică. Într-un fel era firesc, pentru că lucram în presa română, dar eram și vorbitoare de maghiară. Și la Agerpres m-am ocupat de acest sector. Aceste probleme au devenit și mai vizibile în cei nouă ani petrecuți la secția externă a cotidianului Curierul Național. În perioada petrecută acolo – 1995-2004 – a existat o efervescență în relațiile româno-maghiare, în septembrie 1996 s-a semnat la Timișoara Tratatul de bază dintre România și Ungaria (condiție pentru intrarea celor două țări în UE și NATO), președinți și premieri români au vizitat Ungaria și reciproc, mai târziu a avut loc la Sibiu o ședință comună a celor două guverne. Spre norocul și satisfacția mea, am fost de față la toate aceste evenimente, inclusiv la alegerile din Ungaria, astfel că am fost martora venirii la guvernarea țării a Fidesz și a lui Viktor Orbán în 1998. Deși atunci Partidul Socialist Maghiar obținuse mai multe voturi decât Fidesz, acesta din urmă a reușit să formeze un guvern de coaliție cu alte trei partide și a obținut 213 din cele 386 de locuri din Parlament. Read more…
În zilele de 15 , 16 şi 17 mai , sinagoga „BEITH ISRAEL” din Braşov a îmbrăcat strai de sărbătoare , evenimentul care a generat aceasta , fiind YOM YERUSHALAIM – ZIUA IERUSALIMULUI din data de 17 mai a acestuiRead more…
Mihai Dragolea îmi părea un adolescent la prezentul continuu, un visător cu sufletul însetat de iubire. Erudit şi profund, dar vulnerabil, incapabil de apărare în faţa agresivităţii incompetenţilor infatuaţi. Nu era în stare să lupte cu inamicii altfel decât transformându-i în personaje groteşti şi ţintuindu-i în coloana unei tablete sau între copertele unei cărţi… Şi a fost învins. Lovitura de graţie i-a fost aplicată în vara lui 2013, de «marea sortare» din instituţie (care nu avea în nici un caz obiectivul să păstreze valorile autentice)… Umbra dezamăgirii l-a cotropit pe Mihai. S-a retras la Petroşani, oraşul său natal, şi curând şi-a început drumul către staţia terminus.Read more…
În 1945, foarte tânăra supravieţuitoare a Holocaustului folosea materialele procurate în sărăcia de după război, pentru a sluji arta şi adevărul. Pentru a se reconstrui pe sine însăşi. Cine priveşte portretul fetiţei surâzătoare şi o cunoaşte adică nu a uitat fotografia făcută cu doar un an înainte, în care aceeaşi fetiţă, prigonită, privea chinuită lumea necruţătoare din preajma ei, poate recunoaşte în desenul în cretă colorată al Klarei Szűcs, incredibila flexibilitate sufletească a copilăriei. Pe care o poate regăsi în supravieţuitoarea unei generaţii exterminate, căreia iubirea ocrotitoare i-a redat bucuria de a trăi. Şi poate aprecia, plin de emoţie şi recunoştinţă, empatia tinerei pictoriţe.Read more…
Deși m-am născut la Brașov, mă consider clujeancă get-beget. Acolo, pe malurile Someșului, mi-am petrecut copilăria și tinereƫea la Liceul Eminescu – sau, cum mai era cunoscut, Liceul Principesa Ileana, acolo mi-am completat cultura generală. Eram o fată căreia îi plăcea grozav să citească și să asculte muzică. Mult timp mi-am petrecut la “Cantină”, unde se întâlneau studenƫii și elevii evrei și unde se desfășura și o activitate culturală care mi-a îmbogăƫit viaƫa. Ȋncă nu ajunsesem la cursurile de psihiatrie ale Prof. Sîrbu și Rîndașu, dar eram deja hotărâtă că vreau să devin psihiatră. Ştiam cât de greu este să tratezi bolile sufletești, mai greu decât cele ale corpului. La scurt timp după ce am “aliat”, am devenit stagiară la Spitalul Universitar Hadassah din Ierusalim, unde a trebuit să învăƫ un alt gen de medicină decât cea pe care o știam din Cluj.Read more…
Iusup, rezident în anestezie, a terminat facultatea de medicină la Iași, în limba română pe care o vorbea fluent. Era rezidentul a cărui tutore am fost pe durata primilor trei ani de specializare. Îi ziceam “Nelu” și nu numai eu, el spunându-mi tată și din cauza diferenței de vârstă dintre noi. Cu o ocazie când am luat prînzul împreună la cantina spitalului, am stat la masă cu o femeie mai vârstă, voluntară. Auzindu-ne vorbind românește, l-a întrebat pe Nelu :
– Dumneata , de unde ești de loc ? Vorbești foarte frumos românește… I-am făcut semn cu piciorul, pe sub masă.
– Din Iași, doamnă.
– N-ai de loc accent de moldovean!
De câte ori ne întâlneam cu medici de alte specialități care vorbeau românește sau au studiat în România, arabi sau evrei , ”Nelu” îi numea “de-ai noștri” .Read more…
Este bine cunoscut faptul că oamenii care locuiesc în zone de interes turistic nu prea fac turism la ei acasă, ci duc o viață cât se poate de obișnuită. Abia când au vizitatori străini se duc și ei prin locurile turistice. Așa și noi – stăm la Ierusalim, dar prin Orașul Vechi nu mergem decât o dată sau de două ori pe an, cu prieteni veniți de departe. Am făcut o asemenea plimbare acum vreo zece ani împreună cu un prieten din SUA. Am urmat ruta obișnuită și oaspetele s-a oprit din loc în loc, a scos un aparat de fotografiat sofisticat, l-a montat pe un trepied și a făcut poze – era un fotograf pasionat. Trecând prin Cartierul Creștin, deodată a rămas țintuit locului în fața unui atelier fotografic. Abia atunci mi-am dat seama cât de neobișnuit era: în vitrină erau expuse o sumedenie de fotografii istorice, în alb-negru. Bineînțeles că am intrat. Înăuntru ne-a întâmpinat figura zâmbitoare a proprietarului, Kevork (adică George) Kahvedjian. Prăvălia este un adevărat muzeu: sute de fotografii, de la cărți poștale până la fotografii înrămate, gata de pus pe perete. Aveai senzația unei călătorii în timp, parcă te plimbai prin Ierusalimul anilor 1930-40-50…Din povestirile patronului, din carte și din diverse surse de pe internet am aflat despre viața zbuciumată a tatălui său. Așa cum se poate ghici după nume, familia Kahvedjian este de origine armeană. Elia a fost unul din supraviețuitorii genocidului armean. Read more…
Primul raft de bibliotecă spre care mă îndreptam după terminarea cafelei de dimineață în grădina din fața instituției, era cel pe care se afla revista Comunității Evreilor Suedezi Judisk Kronika. Pagina cu care începea lectura acelei zile era editorialul redactorului-șef Jackie Jakubowski. Mă fascina felul în care acest intelectual, desăvârșit în ochii mei, cunoscător al existenței și istoriei evreilor din Suedia, Israel și restul lumii, știa să distingă cele mai arzătoare probleme și aspecte ale situației acestora, un domeniu care ne preocupa în mod deosebit în acele zile. Ideile sale, ca și eseurile și articolele pe care le-a publicat și în alte ziare, i-au atras, de altfel, mai multă admirație decât critici. Cu doar câteva zile în urmă, Jackie Jakubowski s-a stins din viață, la vârsta de 68 de ani. Un eveniment care a provocat – și va continua să provoace – o profundă frustrare în rândurile comunității, dar și în lumea literaturii și presei suedeze.Read more…
După prima mea povestire m‑am bucurat de foarte multe reacții, primite atât direct, cât și prin comentarii. Emoția multor cititori cred că se explică prin faptul că era vorba despre oameni pe care i‑au cunoscut, adesea chiar foarte bine. De acum încolo, probabil, nimeni nu va mai recunoaște pe eroii mei. Aș fi cât se poate de fericită dacă ar fi altfel. Îmi dau seama că șansele ca cineva să‑i recunoască sunt minime. Eu nu voi putea oferi informaţii, nici măcar numele lor, întrucât nici eu nu le‑am știut vreodată. Este vorba de acei oameni, întâlniți de‑a lungul persecuțiilor suferite, care nu s‑au lăsat ațâțați la ura rasială și uneori chiar și-au asumat riscuri pentru a putea ajuta pe cei prigoniți. Față de acești Oameni – notându‑i cu “O” mare – simt un respect deosebit și, pentru ajutorul oferit de către unii dintre ei, și o mare recunoștință. Recunoștința e nemărginită și profundă în special față de unul, căruia i se datorează viața mamei și a mea. Dar nu numai. El a făcut posibil să am parte de o viață de familie fericită, să vină pe lume fiica mea, nepoții și strănepoții mei. Nu doar m‑a salvat, dar a și dat sens vieții mele. Recunoștința se adâncește și mai mult când mă gândesc la acele milioane de copii, tineri și adulți care ar putea trăi azi, dacă nu li s‑ar fi furat dreptul de a se naște.Read more…
De când a împlinit șaizeci de ani, Mihai Kapel se gândea la pensionare. Nu că ar fi așteptat-o, dimpotrivă. Era medic anestezist și de terapie intensivă și îi plăcea profesia care și-a ales-o. Era o muncă grea, cu multă responsabilitate, însă și cu multe satisfacții. Era mulțumit de atmosfera din secție și cu colegii avea relații bune, era respectat, salariul îi asigura o existență demnă. Cel mai mult îl speria timpul liber pe care-l va avea la dispoziție, nu-și putea închipui cum o să și-l organizeze. Cititul, sportul și excursiile, nepoții, diminețile în care se va trezi cu razele soarelui în ochi, toate acestea îi făceau plăcere, dar numai la sfârșitul unei zile de muncă obositoare, în vacanțe și la sfârșiturile de săptămână. O dată pensionat, nu mai ești util societății, se gândea Mihai. La serbarea organizată în cinstea pensionării, a auzit numai cuvinte frumoase din partea colegilor. Parcă ar asista la propria înmormântare, i-a venit în minte, auzindu-l pe directorul adjunct cu care nu avuse cele mai bune relații și care îl lăuda cu zel. La sfârșitul ceremoniei a primit un geamantan mare, bej, împreună cu urările de bine și de călătorie plăcută..Read more…
Spre marele meu regret, ciclul celor opt povestiri scrise de Jacob Sadé s-a încheiat. Din reacțiile cititorilor – și nu numai din comentariile publicate în Baabel – am văzut că mulți îmi împărtășesc sentimentele. Mie mi-au plăcut povestirile pentru că ele sunt ferm ancorate în realitate, autorul reflectă vremuri și locuri, personaje, evenimente și situații cu care s-a confruntat în cursul vieții sale de medic, de fapt reflectă lumea pe care a cunoscut-o. Și o face cu sensibilitate, cu empatie, cu înțelepciune, dar și cu umor. Fiecare povestire este un document, dar mult mai mult decât atât, este și literatură. Povestirile sunt captivante, după prima pagină nu am mai putut lăsa cartea din mână, chiar dacă în ebraică citesc foarte încet și cu efort, și foarte curând mi-a venit și ideea să încerc să le traduc. Dacă stau și mă gândesc, Jacob Sadé nu a fost scriitor profesionist, ci un „medic condeier” la fel ca mulți alți autori baabelieni, dar povestirile lui ar trebui să ne slujească tuturor drept exemplu. Eu aș propune să-l numim autor baabelian onorific. Dintre toate povestirile lui, ultima mi-a fost cea mai apropiată, cea despre Spitalul Central al Văii Izreel și despre Războiul de Șase Zile. Dar legătura mea cu această povestire este mult mai complexă.Read more…
Am văzut chiar azi o frază a lui Jack Kerouak, foarte subtilă dar penetrantă, care mă însoțește: ”bietele inimi omenești bat oriunde s-ar afla…” M-am gândit, dacă așa este, atunci hai să le ducem departe, în locuri care să le facă să bată mai repede. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Avem o destinație pe măsură, avem pretextul cum se spune. Este prima vizită după exact 20 de ani la Émilie, buna mea prietenă, în adorata Franță care e mult schimbată și care trebuie văzută ”la pas” aproape, în acest an de grație, anul călătoriei noastre epice. Călătoria mea și a fiului meu Mircea, un drum care va relua și va pecetlui prietenia și legătura dintre Émilie și noi. Fiul meu a avut ideea și mi-a propus, în felul lui generos, să mă ducă la prietena mea pe care n-o mai văzusem de 11 ani, de la ultima ei vizită în România, atunci când ne sărbătoriserăm împreună 100 de ani de viață. Hotărârea a fost repede luată, cu entuziasm și încredere, care ne-au fost răsplătite de Univers prin reușita ei deplină. Așa că am început să ne pregătim amândoi planul timp de mai multe luni, întâi s-a conturat intenția, apoi aceasta a început să se concretizeze în acțiuni serioase, cum a fost cumpărarea unei mașini de către Mircea. De fapt, i s-a dat ocazia, aproape necrezută, de a-și vinde mașina veche și apoi, curând, a găsit mașina americană, încăpătoare și puternică, perfect potrivită în planul nostru – frumosul Crysler argintiu, cu eleganța lui neostentativă, în stil retro, puternic și confortabil, având cutia de viteze automată, care s-a comportat minunat pe cei peste 5.300 de km parcurși în total.Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
