Institutul Robert Koch din Berlin

Institutul Robert Koch este o instituție centrală, din cadrul Ministerului Federal al Sănătății din Germania, răspunzătoare de controlul și prevenirea bolilor infecțioase, precum și de coordonarea și aplicarea metodelor de cercetare bio-medicale. Misiunile principale ale RKI sunt: – recunoașterea, prevenirea și lupta împotrivă bolilor, în special împotrivă bolilor infecțioase; – controlul și implementarea obligațiilor legale în viața publică, instituții, învățământ; – garant științific al hotărârilor politice din domeniul sănătății publice; – activitate continuă de cercetare științifică în epidemiologie, analiza medicală pentru evaluarea bolilor cu periclitate mare, cu grad ridicat de răspândire în rândul populației, sau cu caracter nociv public și politic, etc. RKI funcționează în mai multe clădiri: Berlin-Wedding (lângă clinica universitară Charité), Berlin-Tempelhof și Wernigerode în Harz. Institutul a fost înființat în 1891 sub denumirea Königlich Preußisches Institut für Infektionskrankheiten [Institutul Regal Prusac pentru Boli Infecţiose] cu sediul în Berlin-Mitte, Schumannstraße. În anul 1900 institutul s-a mutat în cartierul Berlin-Wedding, unde se află şi în prezent sediul său principal. Până în 1904 institutul a fost condus de către Robert Koch.Read more…

Gânduri la moartea lui Liviu Beris

Recent a murit unul din cei mai cunoscuți supraviețuitori ai Holocaustului din România. A fost cunoscut și de evrei și de români, deoarece nu s-a eschivat de la nicio discuție în public, de la nicio discuție cu elevi, studenți sau clerici, cu antisemiți cunoscuți sau bănuiți și a luptat pentru a păstra vie amintirea Holocaustului. Sigur că majoritatea cititorilor revistei Baabel fie că l-au cunoscut direct, fie că au auzit despre el, dar nu mulți cunosc suferințele prin care a trecut copilul și adolescentul Liviu Beris. Voi folosi pentru acest articol un interviu din 2015, dat de Liviu Beris ziaristului Petru Clej, de la care am și aflat vestea tristă a decesului. Scriu acest articol pentru a prezenta celor care nu l-au cunoscut pe Liviu Beris cele declarate de el în interviu despre copilăria și adolescența lui, când a suferit pe propria piele ororile Holocaustului. Liviu Beris este originar din orășelul Herța care înainte de război era în județul Dorohoi. Dintre cei 4000 de locuitori, 1800 erau evrei, adică 45%. Liviu Beris a copilărit ca orice evreu dintr-o familie nu prea habotnică, dar care respecta Sabatul și sărbătorile evreiești. Părinții vorbeau idiș numai când nu voiau să fie înțeleși de copii. Liviu a învățat trei ani la școala israelită / română, iar în clasa a IV-a a trecut la școala de stat, pentru a putea urma apoi liceul. În clasa lui, din cei treizeci de copii, doar trei erau evrei. În 1938, în scurta perioadă a guvernului Goga-Cuza, copilul Liviu a cunoscut și a văzut prima manifestație antisemită, cu sloganul „jidani la Palestina”.Read more…

Opt

Anul e 1973 și la Timișoara cerul e violet, Poli tocmai a promovat în A după foarte mulți ani, eu sunt doar un puști, dar aud galeria scandând în zilele acelea: Zi cu soare, fără soare, Noi la Poli toți venim, Să vedem meciul cel mare, Să vedem meciul cel mare …urmat de acel sacadat “Poli, Poli luptă pentru noi”. Da, cerul era violet în acele zile la Timișoara, dar cum te îndepărtai puțin pe linia 100 din Mersul Trenurilor, cerul devenea albastru, încă de după Caransebeș devenea albastru și alb și era încă alb-albastru mult după Caracal, aproape de București. Uneori era alb-albastru încă de la Lugoj, unde mergeam cu bunica în vacanțe și prietenul meu Raul, cel bănățean în buletin, dar oltean în cuget și în simțiri, îmi povestea despre Țarălungă și Deselnicu, iar eu credeam ca ăștia nici nu există, că sunt doar niște personaje dintr-o poveste în care ȚarăLungă e colegul lui SfarmăPiatră…Read more…

Știu că m-am născut, dar unde?! (O poveste adevărată)

Tocmai ne-am întors din Maroc, dintr-o excursie organizată de 10 zile. Ne-au purtat prin toate locurile mai importante și mai interesante ale acestei țări care de zeci de ani trăia în ”concubinaj” cu statul Israel și abia în ultimii 2-3 ani relațiile dintre cele două țări au devenit legale și publice. Nu, nu e în intenția mea de a scrie despre cele văzute și trăite în aceste zile, nici despre frumusețile locurilor, nici despre imensitatea ”pădurilor” de măslini, și nici despre paradoxul atitudinii marocanilor față de evrei: pe de o parte o conviețuire de sute (dacă nu de mii) de ani, și pe de altă parte pogromuri (ultimul în 1948) și obligația evreului de a-și lăsa tot avutul în țara de baștină dacă voia să emigreze (în special în Israel). Partenerii noștri de excursie, vreo două duzini, erau cu toții pensionari; media de vârstă era în jur de 72-73 ani, eu purtând ”titlul” de bătrânul grupului. Atmosfera era extrem de plăcută, unii se cunoșteau încă din Israel, cu alții am făcut cunoștință în primele ore ale excursiei. Se vorbea bineînțeles ebraica, vorbitorii de franceză aveau o excelentă ocazie de a se folosi de limba odinioară internațională (pentru că toți marocanii orășeni vorbesc franceza!), dar noi între noi vorbeam românește. Într-una din zile, unul din excursioniști, pe nume Israel, mi se adresă, rugându-mă să-i ascult păsul. – M-am născut în România, începu el.Read more…

Girafele

Vitali, un bărbat înalt, trecut de prima tinerețe, apărea la piscină întotdeauna după ora 13.00. Îi saluta pe veteranii bazinului, după care își făcea programul de înot. – Cine-i omul acesta? – l-am întrebat pe Igor, un alt client vechi al bazinului. – E din Odessa, mai mult n-am reușit să aflăm despre el, răspunse Igor. Într-una din zile am terminat de înotat în același timp. Ne odihneam la marginea bazinului, și făceam exerciții de relaxare în apă. –Dumneata ai înotat în tinerețe? – m-a întrebat Vitali. – Da, câțiva ani buni, și am jucat și polo pe apă, i-am răspuns. – Te-am recunoscut ca poloist după stilul de înot pe spate. Am jucat și eu polo la o echipă din Odessa. – N-am fost la Odessa, dar am auzit că e un oraș frumos, cosmopolit. Am citit despre viața evreilor din oraș, mai ales despre cei din lumea interlopă, așa cum i-a descris Isaac Baabel în cunoscuta lui carte Întâmplări din Odessa. – N-am fost la Odessa, dar am auzit că e un oraș frumos, cosmopolit. Am citit despre viața evreilor din oraș, mai ales despre cei din lumea interlopă, așa cum i-a descris Isaac Baabel în cunoscuta lui carte Întâmplări din Odessa.Read more…

Mama ei de viață!

Duminică, de la 7.30 până la 11 noaptea în sala de operații, un caz după altul, fără pauze, că doar suntem într-un spital particular. Luni și marți la fel. Marți noaptea. Ajunsă acasă pe la miezul nopții, timpul rămas până a doua zi se împarte între duș, o îmbucătură și încercarea de a adormi, o treabă foarte grea – oboseala, tensiunea, gândul la ziua de mâine, toate alungă somnul binefăcător. Dar omul trebuie să-și câștige pâinea, nu are încotro… Miercuri, ora 7.30. Două cazuri, doi copii, unul după altul. Inducția anesteziei generale, operația care ține cam trei sferturi de oră, transferul spre camera de trezire și fuga înapoi spre sala de operații. În sală e frig, cam 15o, ca să prevină transpirația operatorului. Ferească Cel de Sus să cadă picături de sudoare (nesterile!) de pe fruntea chirurgului în plaga operatorie. Dar ea măsoară 1.55 și cântărește 45 Kg și frigul o pătrunde peste tot-. Ora 10.00. Următorul pacient e o fetiță de 3 ani și jumătate, strabism bilateral, o intervenție de vreo oră. Totul se desfășoară normal, doar că e frig. Ea cere o pătură și din când în când moțăie, oboseala și frigul concurează, cine o s-o adoarmă mai repede. Răcnetul oftalmologului o trezește: sângele copilului e negru! Senzorul de pe degetul micuței paciente a căzut pe podea.Read more…

Longevitatea la cupluri cu sau fără copii

Pentru majoritatea oamenilor – și pentru noi la fel – nașterea unui copil este un moment de fericire care schimbă complet atmosfera în familie, de cele mai multe ori spre bine. Pe vremuri, copiii mențineau legătura dintre părinți, chiar dacă aceștia nu se înțelegeau, dar erau convinși că odraslele au nevoie de ambii părinți ca să crească și să se dezvolte sufletește în mod normal. Dar lucrurile s-au cam schimbat și cuplurile de astăzi nu ezită să se despartă, dacă nu se înțeleg, chiar dacă au mai mulți copii. Nu demult, un fost coleg îmi povestea că fiica lui divorțează, deși au trei copii, fiindcă soțul ei este foarte zgârcit. Interesant motiv de divorț, dar fiecare are propria sa părere în ceea ce pretinde de la un partener de viață. Părinții mei au fost fericiți când m-am născut, deși erau foarte săraci, în schimb, soarta i-a lovit crunt după trei ani, când frățiorul meu a murit de pneumonie, la numai trei luni. De obicei, evreii români au imigrat în Israel cu un singur copil, sau fără niciunul. De aici venea și bancul despre imigranții din România care veneau în Israel cu yeled vekelev (un copil și un câine). Fiii noștri (unul născut în România și celălalt în Israel) au 3 și respectiv 2 copii, dar mezinul mai poate avea încă odrasle dacă el și soția vor dori. Din punct de vedere al numărului de nașteri/femeie, Israel are de două ori mai multe decât multe state din OECD (The Organization for Economic Cooperation and Development), organizație înființată în 1961 care încorporează 37 de țări democratice și dezvoltate economic. Anii au trecut și nu în toate țările membre în OECD se poate vorbi despre democrație, de exemplu în Turcia.Toată viață am fost convins că oamenii căsătoriți, dar fără copii, trăiesc mai mult. Poate fiindcă au mai puține griji, au cheltuieli mai mici și se enervează mai puțin… Dar am greșit! Read more…

Un avion deturnat a pus Marghita pe harta disidenței

La mijlocul anilor 1960, echipa de lupte greco-romane a Marghitei, pe atunci o comună în județul Bihor, era în prima ligă a României. József Moka  era campionul României la categoria semi-grea. Asistam la toate meciurile echipei. Dar ce legătură au luptele greco-romane cu deturnarea unui avion? József era fratele lui Béla (Adalbert) Moka, cel care a organizat deturnarea unui avion în 1971, în plină eră ceaușistă. În România a avut loc unicul caz de deturnare a unui avion aflat la sol, întrucât toate aceste acţiuni aveau loc după decolare. În 1971 eram student la Timișoara. Despre deturnare am aflat când am revenit la Marghita în vacanță, fiindcă știrea se transmitea numai în șoaptă, din gură în gură. Moka era, la fel ca mine, din Marghita. Era mecanic de profesie. La vârstă de 18 ani l-a călcat un tractor, abia a scapăt cu viață, dar a pierdut un picior, avea o proteză. Multă vreme a plănuit să fugă din România. A încercat prin toate mijloacele legale, s-a înscris pentru vizite la Istanbul, Roma, Iugoslavia (cu gândul să nu se întoarcă), dar a fost refuzat. Apoi s-a gândit să traverseze înot lacul Fertő, din Ungaria în Austria, dar nici în Ungaria nu putea pleca. Să încerce să treacă Dunărea înot?Read more…