ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
Cea de a patra ediţie a Festivalului de film central-european de la Mediaş (MECEFF, 2-6 septembrie a.c.) a avut ca subiect principal 25 de ani de la prăbuşirea sistemului comunist din ţările central-europene, iar majoritatea filmelor din competiţie, provenite dinRead more…
De patru ani încoace, în ultimul sfârşit de săptămână din septembrie, Muzeul Etnografic al Transilvaniei găzduieşte Zilele culturii armene, menite să prezinte clujenilor cultura specifică a concitadinilor lor armeni. Nu am lipsit de la nicio ediţie a acestei manifestări, constatândRead more…
De patru ani încoace, în ultimul sfârşit de săptămână din septembrie, Muzeul Etnografic al Transilvaniei găzduieşte Zilele culturii armene, menite să prezinte clujenilor cultura specifică a concitadinilor lor armeni. Nu am lipsit de la nicio ediţie a acestei manifestări, constatândRead more…
Cu prilejul unei întâlniri cu nonagenarii comunităţii evreieşti din Bucureşti am aflat că azi, poţi să nu fii bătrân la 70, 80 sau 90 de ani, că arma cea mai eficientă împotriva îmbătrânirii este capacitatea de a ne adapta laRead more…
Cu prilejul unei întâlniri cu nonagenarii comunităţii evreieşti din Bucureşti am aflat că azi, poţi să nu fii bătrân la 70, 80 sau 90 de ani, că arma cea mai eficientă împotriva îmbătrânirii este capacitatea de a ne adapta laRead more…
Pe 16 octombrie 2014, prietenul nostru drag, profesorul Dolphi Drimer (1934-2014) din București, ar fi împlinit 80 de ani. Pe Dolfi l-am cunoscut în urmă cu peste 50 de ani prin sora lui, dr. Brândușa Abramovici din Haifa. Era oRead more…
Pe 16 octombrie 2014, prietenul nostru drag, profesorul Dolphi Drimer (1934-2014) din București, ar fi împlinit 80 de ani. Pe Dolfi l-am cunoscut în urmă cu peste 50 de ani prin sora lui, dr. Brândușa Abramovici din Haifa. Era oRead more…
Dacă ne gândim că bazele armenologiei europene s-au pus în această parte de Transilvanie, în Oraşul Armenesc (Armenopolis sau Armenienstandt), la mijlocul veacului XIX, odată cu întemeierea revistei Armenia – al cărei redactor, profesorul şi cărturarul Kristóf Szongott, a scrisRead more…
Dacă ne gândim că bazele armenologiei europene s-au pus în această parte de Transilvanie, în Oraşul Armenesc (Armenopolis sau Armenienstandt), la mijlocul veacului XIX, odată cu întemeierea revistei Armenia – al cărei redactor, profesorul şi cărturarul Kristóf Szongott, a scrisRead more…
În zilele de 12 și 13 decembrie 2014, catedra de vioară a Colegiului de Muzică ,,Sigismund Toduță” din Cluj – Napoca s-a bucurat de cursurile violonistei Delia Iacob Bodea, de la Conservatorul din Tel Aviv, în cadrul parteneriatului creat cuRead more…
Prietenii ortodocşi ce poartă numele de Vasile îşi sărbătoresc onomastica în fiecare an pe 1 ianuarie, o zi care mi-l readuce în memorie pe «Nea Vasile Tâmplarul». Apelativul « tâmplarul » arată şi în ce meserie era un mare meşter Nea Vasile!Read more…
– În 7 octombrie am intrat cu unitatea mea în kibuțul Kfar Aza (din apropierea fâșiei Gaza), abia la ora 14. 00, cu opt ore după începutul invaziei teroriştilor Hamas. De jur-împrejur zăceau cadavre ale membrilor kibuțului. Pe unii i-am recunoscut, copilărisem aici. Ne-a întâmpinat un foc de arme intens, hamasnicii trăgeau din casele localnicilor. Înaintam încet, din casă în casă. Am pierdut mulți camarazi în acea luptă. Într-una din casele în care am intrat, am văzut o imagine tulburătoare, pe care n-o s-o uit niciodată. În camera de zi, pe covor, zăceau două trupuri neînsuflețite îmbrățișate: un bărbat tânăr și un copil de 1-2 ani, amândoi împușcați în cap, ca la Babi Yar. Am continuat să lupt pe teritoriului Gazei, am ajuns până în orașul Khan Yunis, dar acolo am fost rănit și mai departe nu-mi mai amintesc nimic. Roi, rănit foarte grav, în comă, cu șanse minime de supraviețuire, a fost adus la Centrul Medical Universitar Soroka din Beer Șeva, considerat „Cupola de fier” medicală a țării. Timp de peste două luni a fost la hotarul dintre viață și moarte. – Îmi pierdusem orice speranță, povestește Carmela, soția lui, când spre marea mea uimire, Roi s-a trezit. Din fericire, s-a vindecat fără sechele. A urmat o perioadă lungă de recuperare la unul din spitale specializate în acest domeniu.Read more…
E o performanță să ajungi la aniversarea a 58 de ani de la terminarea liceului! De când am hotărât să ne întâlnim în fiecare an, ca să ne recunoaștem fără probleme, locul de întâlnire este restaurantul “Maimuța Plângătoare” și nu pentru că ar fi cel mai bun restaurant din oraș, nici pentru că am hotărât să plângem de fiecare dată când ne revedem, ci numai pentru că lui Vasilică / Laci i-a plăcut numele restaurantului. Anul trecut Laci a trecut în eternitate, dar noi vom merge și anul acesta la același restaurant. Am renunțat la festivitățile obișnuite în asemenea ocazii, nu ne mai întâlnim la școală, nu mai are sens, profesorii pe care i-am avut nu mai sunt în viață și din lipsă de spaţiu pe pereții coridoarelor liceului, tabloul cu absolvenții zace undeva într-un depozit. Cântăm Gaudeamus Igitur? Desigur, acest cântec e săpat adânc în sufletul nostru. Nu strigă nimeni catalogul, nu e nevoie, toți știm cine nu mai poate veni la întâlnire, nu i-am uitat. Pozele din anii când eram elevi, mai ales cele redescoperite de unul dintre noi, la care se adaugă cele cu nepoții și copiii, în această ordine, problemele de sănătate ale fiecăruia dintre noi sunt la ordinea zilei. Niciunul dintre noi nu mai e tânăr și dacă cineva nu se plânge de dureri, e semn că nu mai trăiește. Dacă totuși te trezești fără să te doară ceva, nu fi îngrijorat, durerea vine ea mai târziu, în timpul zilei, obișnuia să spună Vasilică.Read more…
Prin martie 2022 am primit un e-mail din România. Mă invitau să particip la un mare banchet organizat de Facultatea de Electrotehnică din Timişoara, la aniversarea a 50 de ani de la absolvire. Dintr-o dată în fața mea s-a deschis perspectiva să-mi schimb complet mediul depresiv în care trăiam, să merg în oraşul meu natal, Timişoara, să mă întâlnesc cu foşti colegi și prieteni, să celebrez o aniversare rotundă şi foarte semnificativă, să mai explorez România şi frumuseţile ei, ceea ce nu am făcut suficient când trăiam acolo. În plus, puteam să mai călătoresc prin Europa, unde aveam prieteni peste tot și să fac ceva turism serios. Totuşi, aproape nemărturisit, ştiam că poate o voi putea vedea şi pe Pușa, iubirea mea din tinereţe. Ocazional mai schimbam cu ea e-mail-uri, mai ales de sărbători şi aniversări, şi, în linii mari, amândoi ştiam câte ceva despre viaţa celuilalt. Eu eram într-o căsnicie stabilă și fericită, dar ea era văduvă deja de câţiva ani. Pușa era și ea pe lista de participanţi. Asta mi-a dat o motivaţie în plus – întâlnirea cu foștii mei colegi, după o pauză de 50 de ani, mă atrăgea mai puțin decât să o revăd pe Pușa.Read more…
Nou sosit în Ţara Sfântă, experţii în materie mi-au recomandat să anulez din curriculum vitae orice informaţie privind comunicările prezentate la simpozioane, examenele de doctorat, patente, publicaţii, precum şi alte deşertăciuni de acest gen – care mă transformau într-un overqualified,Read more…
Am mai avut norocul să-l întâlnesc când împlinea un secol de viaţă,cu patru ani şi două luni în urmă, la Lima, în Peru.Era încă în plină formă, uimindu-i pe învitaţii la aniversare cu umorul şi infinitul său optimism, alături de soţia lui Babi şi înconjurat de o familie iubitoare… De curând s-a stins din viaţă la 104 ani…Read more…
La sărbătorirea lui Mircea Tivadar s-au reunit membrii comunităţii armene din Cluj, delegaţi ai unor comunităţi din ţară, lideri ai Uniunii Armenilor din România, reprezentanţi ai Comunităţii Evreilor din Cluj, prieteni români şi maghiari, reprezentanţi ai administraţiei publice, etc. Cel mai de vază invitat al festivităţii a fost Serghei Minasian, proaspăt numitul ambasador al Armeniei la Bucureşti.Trebuie să menţionez – cunoscându-l de peste 17 ani pe Mircea Maximilian Tivadar – că Premiul „Kristóf Szongott”, reprezentat printr-un artefact elegant de cristal, având gravat chipul lui Kristóf Szongott – i se potriveşte perfect.Read more…
Există un banc care sună cam așa: “Un domn pleacă în călătorie. Alături de el în avion stă o doamnă foarte atrăgătoare, care răsfoiește o revistă de specialitate. Domnul o întreabă fără ocolișuri:
– Ce fel de revistă citiți?
– Este o revistă de sexologie, răspunde ea.
– Foarte interesant, spune bărbatul. Pot să vă întreb ce scrie în numărul acesta?
– Bineînțeles. Tocmai s-a stabilit că medicii sunt foarte sensibili, indienii sunt amanți excelenți, iar evreii sunt foarte fideli.
– Ce interesant, spune bărbatul. De altfel încă nu m-am prezentat; numele meu este Dr. Winnetou Rosenthal.
Deși despre scriitori nu se vorbea în articol, îmi închpui că un studiu pe această temă ar duce la rezultate asemănătoare, iar „scriitorul medic” sau „medicul scriitor” este un fel de marcă înregistrată, la fel ca „Coca-Cola”, „banc evreiesc”, cămăși „Lacoste” sau „blondină”. Read more…
Navigând pe internet am descoprit scrierile lui Alin Tomozei, care mi-au readus în memorie tragicele evenimente din anul 1965, de la uzina 1 Mai unde am lucrat de la terminarea facultății în 1958, până când am părăsit Dacia Felix în 1980. În consecință am început să scriu acest text, în care încerc să reamintesc ceva despre regretatul Dimitrie Tomozei și tristul sfârșit al acestuia.
Iată câteva amintiri legate de el. Lucram de aproape un an la Serviciul Proiectări, ca inginer proiectant principal. În dimineața zilei de 12 decembrie 1965, tehnicianul Constantin Cojocaru a intrat surescitat în sala de proiectare, anunțând cu glas sugrumat: “Aseară dl. director Dimitrie Tomozei a fost găsit mort în tunelul uzinei!” Impresionat, întregul personal s-a strâns în jurul lui Cojocaru, cerând informații suplimentare. “Avea capul zdrobit. Se pare că a fost lovit accidental de un tractor”. Am trecut în jurul sicriului expus în Sala Sindicatelor, împreună cu miile de salariați ai uzinei și ploieșteni care au adus un ultim omagiu defunctului. Într-una din zilele urmăîtoare am participat împreună cu colegii de serviciu la imensul cortegiu uman care îl însoțea pe ultimul său drum. În scurt timp omagierea lui Dimitrie Tomozei s-a estompat. Circulau zvonuri că el s-ar fi sinucis ca urmarea unei nevroze, datorită unor greșeli făcute în tratativele de peste hotare. Circula zvonul că ar fi fost anchetat de Securitate.Read more…
De curând am avut prilejul să particip la proiecţiile cu public ale filmului 23 august. 1944/2019, realizat de către un grup de tineri cineaşti– Anda Tarara, David Schwartz şi Roland Ibold şi având drept protagonişti rezidenţi ai Căminului Moses şi Amalia Rosen, al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România. Proiectul „75 de ani de la 23 august 1944 – perspective marginale”, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național, se întemeiază pe experienţa şi încrederea reciprocă pe care cele două părţi au căpătat-o de-a lungul unei colaborări îndelungate. În urmă cu zece ani, un grup de artişti, dintre care făcea parte şi actorul şi regizorul David Schwartz, a început un program de artă comunitară la Căminul Rosen. La un moment dat, în cadrul acestei activităţi – care s-a soldat cu mai multe spectacole de succes – rezidenţii au fost invitaţi să-şi alcătuiască harta vieţii. Faptul că data de 23 august 1944 figura pe absolut toate hărţile a inspirat realizarea unui film despre evenimentul de la 23 august – dată care astăzi, după 75 de ani, pare să fi căzut în derizoriu – aşa cum l-au trăit evreii din capitală. Filmul este alcătuit din interviuri care rememorează atât cele petrecute în 23 august 1944, cât şi perioadele anterioare şi ulterioare, amintirile personale fiind combinate cu discuţii animate şi adesea în contradictoriu ale celor patru protagonişti ale căror origini sociale, experienţe, trăiri şi concepţii de viaţă sunt adesea diametral opuse.Read more…