Articolul de față pornește de la ecourile pe care le-a stârnit un articol mai vechi al subsemnatului, apărut în revista Baabel acum vreo șase luni https://baabel.ro/2020/01/dati-ni-l-inapoi-pe-isus/. Dar recent au apărut unele ecouri neașteptate, care mi-au dat de gândit. Bineînțeles, fiecare cu părerea sa. Nu vreau să polemizez cu nimeni: sunt un adversar al polemicilor, prefer explicațiile. Articolul la care mă refer era intitulat Dați-ni-l înapoi pe Isus și se referea la prezentarea denaturată a lui Isus Hristos, respectiv Yehoshua ben Miriam, de către arabii palestinieni, care l-au prezentat ca pe primul palestinian, iar Crăciunul ca pe o sărbătoare palestiniană. Eu am afirmat că Isus era evreu, fiind născut de o mamă evreică, unul dintre evreii celebri care au influențat evoluția istorică a omenirii. Este adevărat că pe atunci Yehoshua, fiul lui Yosef și al lui Miriam, cunoscut ulterior ca Isus din Nazaret, a fost respins de fruntașii învățaților în Tora din Ierusalim. Dar acest lucru nu-l face mai puțin evreu. Unii evrei l-au considerat un rabin eretic, creștinii l-au considerat Mântuitorul lor, iar musulmanii l-au considerat profet, dar unul inferior lui Mahomed. Este adevărat că a fost crucificat la porunca guvernatorului roman Pontius Pilatus. De-a lungul timpului istorici, juriști și teologi creștini și evrei, de diferite tendințe, au căutat să reconstituie procesul lui, folosind argumente logice și istorice. Totuși aceste lucruri nu au schimbat realitatea: el a rămas evreu, pentru că s-a născut evreu. Read more…
Tu Bișvat (15 a lunii Șvat). Cum a devenit această zi sărbătoarea pomilor?
La fel ca alte sărbători „minore”, Tu Bișvat nu este amintită în Vechiul Testament. Ea nu este o sărbătoare a plantării de pomi, așa cum o cunoaștem azi; poate nici măcar nu este o sărbătoare, ci doar o dată care marchează în calendar o perioadă a anului agricol din Ereț-Israel. Pentru un popor exclusiv agricol, care se ocupa cu păstoritul și cu prelucrarea pământului, aproape fiecare sărbătoare din perioada biblică are și aspecte agricole. Sărbătoarea de Pesah indică coacerea orzului, din care se făcea pâinea, hrana de bază a populației. Noua recoltă era așteptată cu nerăbdare, la fel ca pâinea proaspătă. Chiar numele lunii, Nisan, înseamnă aviv, primăvară. În cartea Exod aviv, primăvară, este sinonim cu coacerea orzului. Urmează cele 49 de zile de omer, în care se cărau și se numărau snopii. La sfârșitul lor avem sărbătoarea de Șavuot, secerișul grâului și aducerea la Templu a primei recolte. În afară de primirea Torei pe Muntele Sinai, aceasta este o sărbătoare pur agricolă, numită hag habikurim, sărbătoarea primei recolte. Apoi Sucot sărbătorește strângerea recoltei pentru iarnă. Tot atunci încep și rugăciunile pentru ploaie, ca să avem un an îmbelșugat. Read more…
Fascinația țărilor de dincolo de orizont (III). Insula Paştelui – arheologie şi istorie
E greu să ne imaginăm un loc mai îndepărtat ca Insula Paștelui. Pierdută în imensitatea Oceanului Pacific, ea se află la 3500 km de America de Sud și la aproape 2000 km de cea mai apropiată insulă locuită. În zilele noastre localnicii o numesc Rapa Nui, dar etnograful francez Alphonse Pinart susținea că numele ei original a fost Te pito o te henua, adică „buricul pământului” sau „capătul lumii”. Un nume mai potrivit nici nu se poate!Insula a fost descoperită de exploratorul olandez Jacob Roggeveen în anul 1722, în Duminica Paștelui – de unde i se trage și numele. Dar când a fost găsită de exploratori, insula era deja locuită de sute de ani. Insula Paștelui a fost ultimul punct unde s-a răspândit omenirea, pornind din Africa. În urmă cu vreo trei milenii, oamenii au ajuns la capătul de sud-est al Asiei și de acolo au colonizat treptat insulele Oceaniei. Cu toate distanțele imense, acest lucru a fost posibil datorită tehnicii de navigare, pe cât de simplă, pe atât de ingenioasă: catamaranul. Coloniștii își luau cu ei plantele de cultură și animalele domestice și porneau la drum, ocupând insulele una după alta. În Insula Paștelui au ajuns abia în urmă cu vreo 800 de ani. Au colonizat-o și au creat o cultură remarcabilă, mai ales că din punct de vedere tehnologic se aflau în Epoca Pietrei – nu cunoșteau prelucrarea metalelor și oricum în insulă nu ar fi găsit resursele necesare. Și totuși, istoria Insulei Paștelui a fost una tragică.Read more…
Radhaniții
De data aceasta aș vrea să-mi invit cititorii pe urmele celor 1001 de nopți, așa cum mi le amintesc din copilărie, istorisite de Eusebiu Camilar… Nu mă refer însă la Șeherezada și la Riar Șah, ci la curtea legendarului Harun al-Rașid, la Califatul Abbasid cu capitala la Bagdad. În sec. al IX-lea Bagdadul era unul din marile centre ale culturii, comerțului și navigației. La curtea din Bagdad trăia un mare cărturar, numit Ibn Khordadbeh (820-912). Era directorul poștelor, al informațiilor și al poliției, omul de încredere și confidentul personal al califului. A lăsat posterității câteva cărți, cea mai importantă fiind Kitab al-Masalik wa al-Mamalik (Cartea drumurilor și a ținuturilor), un compendiu despre diversele popoare care locuiau în Califatul Abbasid și mai ales despre drumurile comerciale și stațiile caravanelor care îl străbăteau. Este nu numai un document important despre geografia și cultura Califatului, ci și principala sursă de informație despre radhaniți. Read more…
Demografie
Abia de câteva zile porțile școlilor s-au redeschis după vacanța mare, e un nou început de an școlar și copiii și-au pregătit ghiozdanele, le-au umplut cu rechizite, caiete și visuri, părinții și-au împachetat emoțiile și speranțele, au pregătit florile, iar bunicii și-au revigorat ajutorul, mândria și nesfârșita iubire. Timp de doisprezece ani, toată perioada școlii pe care am petrecut-o în orășelul meu transilvan, data de 15 septembrie însemna prima zi de școală, o dată ne-negociabilă, la fel ca 15 iunie, ultima zi de școală și închiderea anului, înainte de vacanța de vară. La fiecare început de an școlar, din clasa I-a până într-a XII-a, mama mea a venit la deschiderea festivă a anului școlar și mi-a adus un buchet de flori, marcând astfel importanța zilei și a activității școlare. Florile erau modeste, buchetele din flori de grădină nu aveau nimic din fastul căutat al celor de acum, dar reușeau să facă exact ceea ce trebuia – să înveselească curtea plină a școlii, unde festivitățile durau puțin, directorul ne spunea câteva cuvinte de bun venit și apoi toți colegii ne regăseam în clase. Desigur că prezența constantă a mamei, susținerea ei și încurajarea performanței și a seriozității în educație, au marcat întru veșnicie legătura noastră. Mama era educatoare și, trebuie să spun, n-am întâlnit niciodată vreun om mai pasionat de meseria lui. Legătura mea cu școala pornea din familie, mai mulți de-ai mei fiind de-a lungul timpului dascăli. O jumătate de veac mai târziu, prin natura serviciului meu, eram din nou conectată cu școala și cu deschiderea anului școlar.Read more…
Scribul
Vorbind despre „cea mai veche profesiune” tindem să ne gândim la curtezane (ca să folosesc un termen „elegant”) dar există și altele. Profesiunea de scrib a apărut odată cu scrierea, în urmă cu peste 5000 de ani. În antichitate, când marea majoritate a oamenilor erau analfabeți, scribii erau intelectualitatea societății. Ei se ocupau de administrația statului, de corespondența regelui și de multe altele. De obicei meseria era transmisă din tată în fiu, împreună cu locul de onoare pe care îl ocupau la curte. Transmiterea din tată în fiu mai avea și avantajul că ucenicia, foarte lungă și anevoioasă, se putea face în familie. În zilele noastre pare ciudat că ucenicia era atât de grea, până la urmă datoria unui scrib nu era decât să știe să citească, să scrie și să socotească, ceea ce noi învățăm în clasele primare. Numai că înainte de inventarea alfabetului și a scrierii moderne a numerelor, totul era mult mai complicat, comparabil cu scrierea chineză sau cea japoneză de astăzi. Cine e curios cum „funcționa” scrierea cuneiformă, îl invit să urmărească o conferință a asiriologului Irving Finkel de la British Museum. În orice caz, pentru a învăța scrisul și cititul era nevoie de până la zece ani.Read more…
4. Când și cum s-a scris Biblia?
Biblia nu este doar o carte extrem de veche, dar de la primele texte care au fost compuse și până la ultimele au trecut secole și au fost identificați peste o sută de autori diferiți. Se poate observa chiar evoluția limbii de-a lungul timpului. Autori diferiți pot vedea lucrurile într-o perspectivă diferită. De fapt Biblia nu este o „carte”, ci o colecție de texte, o întreagă „bibliotecă”. (În limba greacă biblos = papirus, după numele cetății feniciene Byblos care exporta papirus, biblion = carte, iar biblia este forma de plural, cărți.) Pentru a înțelege importanța Bibliei, trebuie să-i cunoaștem originea. Dacă știm cine a scris-o, când și în ce împrejurări, vom putea înțelege de ce arată așa. Pentru prima oară arheologia ne poate furniza răspunsuri la aceste întrebări, iar povestea care se cristalizează este adesea surprinzătoare și nu prea seamănă cu cea pe care o cunoaștem din textul biblic. Ea ne explică de ce istoria este povestită așa cum este, cum a apărut ideea Dumnezeului unic și ideea că individul are drepturi și îndatoriri și este răspunzător pentru acțiunile sale, idei de o importanță covârșitoare, care stau la baza civilizației moderne. Acestea sunt cuvintele profesorului Richard Friedman, unul din cei mai mari specialiști în domeniul Bibliei Ebraice. O parte din evenimentele pomenite în Biblie, mai ales cele din primele cărți, nu pot fi reale – dar ele nu au fost pur și simplu „inventate”. Ele au fost scrise cu mult după presupusa lor desfășurare și sunt de natură mitică. Read more…
O catedrală gotică „adevărată”
Stilul gotic a fost în uz cam între 1200 și 1600. Dintre construcțiile obișnuite, case de locuit etc., s-au păstrat foarte puține, cele mai multe au fost demolate sau „modernizate”; s-au păstrat mai ales locașuri de cult. Dar în timpul Revoluției Franceze, furia poporului s-a întors, printre altele, împotriva corupției clerului: preoți au fost măcelăriți, biserici au fost vandalizate și chiar distruse. Iar după revoluție, biserica catolică a rămas cu mai puțini adepți și cu mai puține fonduri. Astfel unele locașuri de cult, chiar dacă scăpaseră de furia revoluționară, nu mai erau folosite. La începutul secolului al XIX-lea, Sainte-Chapelle, de exemplu, servea ca arhivă a Palatului de Justiție de alături. Fără a mai fi întreținute, clădirile cădeau încet-încet în ruină. A dispărut chiar interesul pentru arta gotică. La modă erau imitațiile unor temple grecești, ca de exemplu La Madeleine. Arta gotică era văzută ca învechită, „demodată”. Dar iată că după Revoluția din 1830, noul monarh, Louis Philippe, a înțeles că această situație ar duce la o pierdere ireparabilă pentru patrimoniul țării și a instituit pentru prima dată o comisie a monumentelor istorice. Postul de inspector general îl ocupa scriitorul Prosper Mérimée, creatorul personajului Carmen (care a stat la baza operei cu același nume). Comisia putea genera interes public, putea obține fonduri, dar nu prea exista nimeni care să aibă cunoștințele necesare pentru a face restaurarea. Și aici a apărut ca prin miracol Eugène Viollet-le-Duc. Era omul potrivit la locul și la timpul potrivit.Read more…
Asociația profesională clujeană Poalei Țedek
Curând după întemeierea Imperiului Austro-Ungar, în 1867, evreii au fost emancipați prin Legea XVII, devenind cetățeni cu drepturi egale, civile și politice. De atunci, populația evreiască a Clujului a sporit an de an, astfel între 1900 și 1941, numărul a crescut de patru ori, iar ponderea în totalul populației cu 60%. Creșterea a continuat și în perioada interbelică, când Clujul a devenit parte integrantă a României Mari. În paralel a sporit și aportul evreilor la dezvoltarea economică și socială a urbei. Așa se explică numărul și ponderea mare a evreilor clujeni în economie și în profesiile liberale. În anul 1939, în județul Cluj, în proprietate evreiască se aflau cca 50 de întreprinderi industriale (uzine, fabrici, ateliere), 450-500 de ateliere de mici meseriași și întreprinzători, peste 60 de magazine în zona centrală a orașului, numeroase restaurante, cârciumi și băcănii. (1, 2) Numai pe teritoriul orașului Cluj am identificat peste 400 de ateliere unde se practicau cca 30 de meserii ca: croitori / croitorese, blănari, modiste, pălărieri, pantofari, bijutieri, ceasornicari, instalatori, mecanici, tinichigii, tâmplari, tapițeri etc. Numărul persoanelor angrenate în aceste activități a crescut continuu, ajungând la câteva mii. La începutul secolului XX, odată cu numărul mare de meșteșugari și diversificarea activității lor, au apărut probleme legate de lipsa unor servicii de asistență socială în caz de boală, accidente de muncă, pierderea capacității de muncă, bătrânețe, pierderea familiei, imposibilitatea de a-și duce traiul singur, toate pe fondul unei situații financiare modeste. Read more…
MIHAIL SEBASTIAN și POLITICA de la “CUVÎNTUL” (3)
Sebastian şi nazismul O soluţie pentru clarificarea dezbaterii este să refacem, cu adevărat, drumul spre textele publicate de gazetarul evreu în Cuvîntul. Ele pot fi grupate pe mari arii politico-jurnalistice, iar tematica lor poate fi reconstituită prin explorarea întregului puzzle. Marta PetreuRead more…
Şalom Aleikhem
Cu toții cunoaștem salutul milenar iudaic: Șalom Aleikhem (Pace vouă!; să aveți pace, să trăiți în pace, să vă bucurați de pace), iar răspunsul este Aleikhem Șalom (Vouă pace, voi să aveți pace!). Salutul este totodată o binecuvântare: atât urareaRead more…
Ordinul B’nei Brith în România (IOBB)
Organizaţia a luat fiinţă în anul 1873 într-un context politic foarte nefavorabil populaţiei evreieşti din România. Era după adoptarea Constituţiei din 1866, care prin prevederile Articolului 7 refuza evreilor dreptul la cetăţenia română. Evreii au fost ”încetul cu încetul dezmoşteniţi de toate drepturile dobândite, scria Adolf Stern, goniţi din sate, alungaţi din şcoli, îngrădiţi în toate ramurile de muncă şi coborâţi la starea de vagabonzi”. (1). Pe lângă politica antievreiască promovată de guvernarea Ion C. Brătianu greutăţile s-au amplificat şi din cauza dezorganizării vieţii interne evreieşti, prin desfiinţarea organizaţiilor comunitare din Bucureşti şi din alte localităţi. În această situaţie sosea în ţară, în anul 1871, Benjamin Franklin Peixotto, în post de consul al Statelor Unite, secretarul lui devenind dr. Adolf Stern, primul avocat evreu din România. Înţelegând situaţia în care se afla evreimea, Peixotto – în calitatea lui de evreu şi de membru al Ordinului B’ nei Brith din New York – a hotărât, împreună cu un grup de intelectuali evrei din Bucureşti, să creeze o organizaţie evreiască similară şi aici.Read more…
Alfabetul
Vă veți mira poate de ce am ales un subiect atât de prozaic. Doar fiecare copil care a terminat clasa întâi știe să recite alfabetul. Ba îmi amintesc că prin clasa a II-a eu chiar l-am cântat, în versiunea lui Mozart, la corul Școlii de Muzică din Arad. i totuși invenția scrierii a fost un pas uriaș al omenirii pe calea progresului și a civilizației. Prin ea informația putea fi păstrată nu numai în memorie ci putea fi redată mai mult sau mai puțin fidel la distanțe mari, atât în spațiu cât și în timp. Prima relatare despre invenția scrisului apare într-un poem sumerian: „Limba mesagerului s-a împleticit și el nu a putut repeta solia. Atunci regele din Kulaba a făcut o tăbliță de lut și a pus cuvintele pe ea. Nimeni nu mai pusese vreodată cuvinte pe o tăbliță de lut.” Scrisul a fost inventat în mod independent de diferite culturi, în perioade și în zone geografice diferite. Cele mai vechi și mai cunoscute au fost cea sumeriană, cea egipteană, cea chineză, scrierea Maya din America Centrală… Alte civlizații au preluat ideea scrierii și au adaptat-o limbii lor. Așa se face că în zilele noastre există o mare diversitate de sisteme de scriere, din care unele ne apar chiar foarte ciudate. Oare cum poate fi citită scrierea arabă? Dar cea armeană? Și ce ne facem cu japoneza, care folosește concomitent mai multe sisteme de scriere? Totuși japonezii se descurcă…Read more…
Minte strălucită – la ce bun?
Mai întâi carantina, apoi năzdrăvăniile calculatorului meu, faptul că spaţiul virtual îşi are propria definiţie de timp (trebuie să aştepţi până se încarcă programele, până se efectuează diferitele proceduri necesare interacţiunii online, etc.) au avut un rezultat interesant pentru mine: am nimerit în diferite unghere ale internetului unde altfel n-aş fi ajuns. De exemplu pe forumul de discuţii al unei publicaţii din Ungaria, un ziar online cu ştiri şi reportaje şi cu o comunitate relativ închegată de comentatori anonimi, care dau curs liber unor gânduri, pe care, poate, n-ar avea curajul să le împărtăşească atât de direct dacă ar fi s-o facă semnându-se cu numele real. Astfel s-a întâmplat că unul dintre aceşti înţelepţi-din-spatele-monitoarelor a declarat tranşant că „oamenii cu inteligenţă peste medie n-ar trebui să-şi irosească viaţa cu muncă” – evident, considerându-se a fi parte din această categorie care ar trebui să se bucure de viaţă privilegiată. Iar eu m-am întristat. Mă gândeam doar la un savant cu nişte cunoştinţe incredibile – despre care foarte puţini au auzit. Acest mare erudit a fost aproape complet uitat. Pe bună dreptate? Nu sunt eu în măsură să decid. Dar aş vrea să vă povestesc despre David Mandel, hiper-poliglotul care a refuzat să-şi irosească viaţa muncind.Read more…
Ietro, primul ”arhitect” biblic al unui sistem de organizare
Sâmbăta trecută, 6 februarie, pericopa săptămânii era Ietro. Chiar dacă pentru unii, Ietro este o figură mai puțin cunoscută, cei care audiază un curs de management îl vor ”întâlni” încă de la prima prelegere: e acea personalitate biblică, care a avut un aport imens în activitatea primară de organizare juridică. Suplimentar: una din pericope, a 17-a, este întitulată Ietro (Exodul 18:1-20:23). Însuși faptul că din cele 54 de pericope săptămânale, una poartă numele acestui personaj[1], anunță că acesta a lăsat o amprentă specială. Voi încerca în continuare a-i da Cezarului [IETRO] ce e al Cezarului: să-l descopăr cititorului (ce nu-l cunoaște) pe Ietro din titlul. Micro-context biblic. Ne aflăm la începutul perioadei celor 40 de ani de peregrinare prin deșert, respectiv după victoria israeliţilor asupra lui Amalec (Exodul 17:13), însă înainte de marele eveniment de la poalele muntelui Sinai: primirea Legii (Exodul 19-20).Read more…
De la epidemii la pandemii: molime văzute prin prisma literaturii și cinematografiei, un eseu despre relevanță (II)
William Shakespeare a trecut prin multe molime la viața lui; teatrele erau închise la Londra în perioada de carantină, ceea ce îi dădea dramaturgului răgazul necesar pentru a-și compune marile piese. Având în vedere că ciuma lovea Londra cu o asemenea frecvență, te-ai aștepta ca Shakespeare să-i acorde un loc central sau, cel puțin, să se refere indirect la ea în lucrările lui. Într-adevăr, el își presară limbajul cu aluzii și metafore – unele incluzând chiar o nuanță umoristică în referința lor la molime – figuri de stil care reflectă, fără îndoială, preocupările lui legate de acest subiect. Dar el nu consacră o întreagă piesă și nici măcar nu se referă la incidente de epidemii în dramele sale… cu o singură excepție: Romeo și Julieta, o tragedie care aparține perioadei lui timpurii de creație. Toate aceste considerente sunt adecvate, dar, consider totuși criteriul care surprinde cel mai bine spiritul piesei ca fiind sugestia lui Ruth Nevo de a considera Romeo și Julieta o piesă a „destinului.” La urma urmei, tinerii eroi ai tragediei nu sunt marcați de defecte intrinsece, care să-i ducă la pieire, cum este cazul eroilor din tragediile grecești din antichitate, ei nu pot fi învinuiți de ”hybris”; ei au doar nenorocul de a suferi consecințele indirecte ale epidemiei de ciumă. Nu degeaba, englezii se referă la îndrăgostiții afectați de o astfel de soartă, de un asemenea nenoroc ca star-crossed lovers. Soarta lor a fost, se pare, înscrisă sau pecetluită în stele.Read more…
O carte de rugăciuni a revenit acasă, la Köln
Evreii folosesc două cărți de rugăciune importante. Cea pentru rugăciunile zilnice este numită Sidur („aranjare”), iar a doua, exclusiv pentru sărbători, este numită Machzor („ciclu”, ca de exemplu în ciclul anului). Cuvântul machzor derivă de la rădăcina CHZR (a se întoarce). Se cunosc cărți de rugăciune vechi de peste un mileniu, de exemplu Sidur-ul lui Rav Amram Gaon din secolul al IX-lea și Machzor Vitry din secolul al XII-lea. Pe vremea aceea cărțile de rugăciune, fiind manuscrise, erau rare și foarte valoroase. Nu oricine avea un exemplar. Chiar pentru o sinagogă sau o comunitate era lucru mare ca să aibă un Machzor. Pe lângă rugăciuni, aceste cărți conțineau și reguli care trebuiau urmate zi de zi (halachot), obiceiuri, ritualuri, date importante. Cărțile tipărite de mai târziu erau mult mai ușor de obținut, și aflându-se în fiecare casă, Machzor-ul a devenit un fel de „caiet de istorie a familiei”. Pe paginile acestor cărți erau notate toate datele importante ale familiei și prin urmare în zilele noastre aceste cărți au devenit izvoare istorice importante, conținând amănunte din istoria și obiceiurile familiilor evreiești. Machzor Amsterdam este un manuscris de o valoare artistică deosebită.Numele se datorează faptului că în ultimele secole a fost păstrat la AmsterdamRead more…
Maranii: Identitate dublă și apariția modernității
Cartea lui Yirmiahu Yovel The Other Within – The Marranos. Split Identity and Emerging Modernity a apărut în anul 2009 la Princeton University Press, fiind apoi tradusă în franceză și ebraică. Maranii, denumiți și conversos (convertiți – în spaniolă), New Christians (creștini noi – în engleză), sau anusim (siliți – în ebraică) sunt evreii din Spania și Portugalia și descendenții lor, obligați să se convertească la creștinism în urma presiunilor exercitate de autorități. (Din toate aceste denumiri am ales să folosesc termenul „marani”, pentru că este singurul care a intrat în limba română.) Maranismul spaniol a apărut după două valuri de convertire masivă, în 1391-1414 și în 1492. Cu tot succesul economic și o oarecare emancipare politică, maranii au suferit de discriminare și de persecuțiile inchiziției. Ei au fost the other within (străinii printre noi), aparținând și totodată neaparținând, respinși atât de evrei, care îi considerau trădători ai propriei religii, cât și de veteranii creștini, care vedeau în ei evrei. Ca rezultat al izolării lor sociale și în deosebi pentru că în viața lor de zi cu zi amestecau noțiuni evreiești și creștine, mulți marani sufereau de o identitate scindată, neliniște sufletească, discordanță socială și religioasă, ceea ce a devenit caracteristica lor distinctivă. Exemplul cel mai elocvent a fost Baruch Spinoza (1632-1677). Niciun gânditor modern nu a fost mai radical în critica lumii spirituale, atât a iudaismului cât și a creștinismului.Read more…
Pe drumul de costișă ce duce la… Ierusalim
Dedic acest articol prietenei mele Leni, originară (cum nu?) din Vaslui. Mă gândesc la diverse mărturii pe care le-am publicat de-a lungul timpului în Baabel. Conrad Schick povestea că în 1846, drumul de la Jaffa la Ierusalim dura două zile (astăzi, cu trenul, se face în 45 de minute), se putea merge numai călare sau pe jos și mărfurile erau duse în spinare de catâri. Iar pentru urcușul spre Ierusalim nici nu exista drum, călătorii urmau albia secată a unui pârâu și trebuiau efectiv să sară din piatră în piatră. Până prin 1860 în toată țara nu exista niciun vehicul cu roți, pentru că nu exista niciun drum carosabil. Iar „Fetița din Ierusalim” (Myriam Harry, născută la Ierusalim în 1869) povestește că atunci când familia ei a plecat în valea Iordanului, bărbații au mers călare, iar pentru femei s-au adus cămile. Fiecare cămilă ducea în spate un soi de paner în care încăpeau două persoane. Și aici drumul a durat două zile – acum el poate fi parcurs în mai puțin de o oră. Și să nu uităm că în anii 1870, în Europa se călătorea deja cu trenul… Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de veridicitatea acestor mărturii…Read more…
Să facem cunoștință cu Sefora
Sefora (Țipora), soția patriarhului Moise, este întâia femeie care a făcut o circumcizie. Chiar dacă numele ei apare meteoric în textul biblic (Exod 2:21, 4:25), dacă ea nu ar fi existat, poate că Moise nu ar fi ajuns personajul principal din Pentateuh. După cum arătam într-un articol anterior, actul circumciziei este semnul legământului din neam în neam dintre poporul lui Israel cu Dumnezeul său (Geneza 17:12-13). Preceptele îi impun tatălui să-și circumcidă fiul, însă tatăl are dreptul să transmită această sarcină unui specialist, bărbat desigur, denumit mohel (ebraică: מוֹהֶל). Dar iată un alt gen de premieră: operația de circumcizie este executată de o femeie, mohelet, (ebraică: מוֹהֶלֶת), aceasta fiind chiar soția lui Moise, Sefora (Exod 4:24-26) Aceste trei versete se referă la perioada când Moise revine în Egipt (Exod 4:18-31), înaintea confruntărilor sale cu Faraonul (Exod 5:1-7:13), a celor 10 plăgi (Exod 7:14-12:30) și a exodului propriu-zis (Exod 12:31-15:21). Dumnezeu îi poruncește lui Moise să revină în Egipt pentru a-i elibera pe israeliți din robia faraonică și să restabilească religia lui Avraam și a vechilor patriarhi, inclusiv acel ritual definitoriu alş religiei iudaice. În consecință, Moise pornește la drum împreună cu soția, Sefora, și fiii săi.Read more…



















