ISSN 2734-4967, ISSN-L 2734-4967
În dimineața unei zile de iulie 1999, când în sfârșit studenții de medicină și cei de la cursul de paramedici erau în vacanță, la sala de operații unde lucram a apărut un student de medicină german, aflat în schimb de experiență la spitalul nostru.– Mă numesc Peter Ritter, sunt student în anul patru la Facultatea de Medicină din Düsseldorf. Pe perioada verii am ales ca loc de stagiu de vară Centrul Medical Universitar din Beer Șeva. Mă acceptați?Read more…
Bună ziua (sau bună seara). Așa-i că încă nu ați auzit de mine? Nici eu nu știu prea multe; uite o temă pentru istoricii care nu au ce face. Știu doar că am cetățenie olandeză, probabil ceva rudă cu Philips, fabricantul (și) de aparate de radio. Prin 1936 am ajuns în casa familiei Georgescu, doi modești funcționari din București, Silvia și Aurel, ea 34 de ani, el 33. În casă mai erau și doi țânci, Nuți și Bibi sau Tibi. Amândoi aveau 3 ani. Da, erau frați gemeni. Ea, blondă, el brunet și cârlionțat; ea, cuminte, delicată, așezată, docilă, ca o păpușă; el, zbânțuit, veșnic agitat, preocupat de cele din jur. Cunoștea pe de rost inventarul fiecărui ungher, dulap, dulăpior, sertar din casa cu patru camere. Isprăvile lui Bibi nu se terminau întotdeauna cu bine. Din cauza prea marii lui curiozități era să-mi dau duhul. Numai moșul Nicolae și un meșter priceput m-au salvat de la o moarte sigură. Ce să mai zic despre curiozitatea lui în cele mai neașteptate domenii? De pildă bunica făcea dulceață de cireșe. Cratița mare era trasă pe marginea sobei cu lemne. Bibi se întreba ce gust o fi având bunătatea aceea? (Se anunța în el un mare amator de dulciuri!). Faptul că era fierbinte nu era o piedică pentru Inventivul Bibi. O cană cu apă rece turnată în cratiță dădu drum liber la asaltul unei lingurițe. Doar apariția bunicii îi tulbură elanul. Din păcate bunica venise prea târziu, dulceața era pierdută, adaosul de apă rece o făcuse de nemâncat Read more…
Ați vrea să știți când se va termina pandemia cu coronavirus?? Din păcate nu sunt eu acela care vă va da vestea bună. Am încercat doar să stau de vorbă cu varianta omicron în tête-à-tête. Discuția a avut loc nu de mult, în timpul zborului meu de la New York la Tel Aviv. Pe bord se aflau 260 pasageri, candidați la infecția cu Covid, e drept, toți erau mascați și cu PCR negativ (cine oare s-a gândit că P.C.R. va fi din nou prezent în viața noastră?!) și, bineînțeles, Omicron. – V-ați cam făcut de cap, voi ăștia din încrengătura coronavirus, am început eu discuția. “Scuză-mă că-ți distrag atenția de la căutările tale pentru o nouă victimă”. – Nu, nu mă deranjezi de loc, mi-a răspuns virusul; noi n-am făcut nimic altceva decât să urmăm cursul natural al speciei noastre. Noi provenim din marea familie a coronaviridelor cu patru genuri: alfa, beta, gama și delta, având peste trei sute de tipuri și subtipuri diferite.Read more…
În urmă cu aproape douăzeci de ani, la vârsta maturității deja, am avut prima mea pisică. Ca să fiu riguroasă nici nu era chiar pisica mea, ci a fiului meu, atunci încă licean. Motănelul de rasă comună, europeană, cu blănița neagră pe spate și albă pe burtică și cu ”șosete” albe, a ajuns în casa noastră cu un nume care nu i se potrivea deloc: Pacoste. Fiindcă acest nume ni se părea exagerat și pentru că l-am iubit din prima clipă, nu i-am spus Pacoste, ci am scurtat în Pacos, apoi Pache, în câteva zile a devenit Păchiță și așa a rămas de-a lungul celor zece ani în care l-am avut în familie ca prieten, oferindu-i chiar rang de rubedenie. Desigur că îi i-am mai diminuat numele în fel și chip: Păchiduță, Păchișor, Paxi și câte și mai câte, fiindcă atunci când îndrăgesc pe cineva, eu îi dau pe loc nume de alint. Ei, acum aveam din plin pe cine să alint! Păchiță s-a dovedit a nu fi deloc o pacoste. El m-a învățat că iubirea nu se poticnește în detalii cum ar fi specia, iar adăpostul, hrana și siguranța nu sunt suficiente, e nevoie vitală de dragoste și de manifestarea ei, chiar și când vorbim despre o pisică, chiar dacă se știe că pisica este întruchiparea independenței și a nonșalanței. Mai presus de orice, Păchiță mi-a arătat cum se poate comunica și cum se pot înțelege nevoi și dorințe fără a rosti vreun cuvânt. Read more…
Nu pot să spun că îmi face plăcere să mă opresc cu mașina la semafoare sau la treceri de pietoni. Când sânt grăbit mă enervează, dar dacă nu sunt presat de timp, de multe ori studiez spectacolul furnizat de trecători și vehicule. Cel mai mult mă tem de cei care circulă pe trotinete. Îi consider pericolul cel mai mare al circulației publice, adevărați “donatori potențiali de organe” și dacă nu ești atent, te implică într-un accident. Ei merg cu trotinetele pe oriunde: pe șosele, pe trotuare, pe treceri de pietoni. Nici cu motocicliști nu sunt liniștit. Se strecoară printre vehicule, și pentru ei semnele de circulație sunt… facultative.
Cu trecătorii e altceva, îi studiez cu interes. Să încep cu cei de care îmi plac: cei care trec grăbiți, care îmi mulțumesc că am oprit pentru ca ei să treacă în siguranță. Ei îmi dau senzația că am făcut o faptă bună în acea zi. Read more…
ntr-un sfârşit de ianuarie, după promovarea unei extenuante sesiuni de examene, am părăsit Bucureştiul împreună cu doi colegi, pentru o excursie la cabana Diham din munţii Bucegi. Părăsind gara Buşteni am abordat un traseu dificil, urcând prin zăpadă – cu schiurile în spate – cale de trei ore şi mai bine. Punctul turistic Căminul Alpin a rămas în urmă şi într-o primă haltă am băut un binevenit ceai cu rom, la cabana Gura Diham. Urcuşul a continuat până la Pichetul Roşu, de unde am coborât poteca marcată în albastru până în imensa poiană aflată sub Măgura Cenuşie, unde în faţa noastră a apărut cabana Diham (1320 metri altitudine)Read more…
Legătura dintre iaurt şi paşaport nu este de loc evidentă. La fel ca şi legătura dintre “ceva” (care cu toţii ştim ce e) şi ..prefectura. Limba română, după cum vedeţi, e bogată în metafore umoristice. În cazul meu, legătura dintre iaurt şi paşaport va deveni clară după ce va povestesc ce mi s-a întâmplat. Am lucrat câţiva ani la o firmă internaţională de produse lactate cu sucursale multiple în Canada. În poziţia mea de “Corporate Engineer”, una din atribuţiile mele era să găsesc metode de procesare mai rapide, mai bune, mai igienice şi, evident, mai ieftine. Faza din proces care oferea ample posibilităţi de realizare a acestor îmbunătăţiri, era cea de umplere a containerelor cu lapte, iaurt, smântână, kefir, etc. în butelii, cartoane şi căni. O fabrică de-a noastră din Ontario, care producea exclusiv iaurt, cu tehnologie demodată, multe faze manuale şi randament redus, era în căutare disperată de modernizare fundamentală.Read more…
Svetlana a apărut în viața lui Daniel într-un moment foarte potrivit. El ajunsese de curând în Canada și își găsise deja un servici foarte bun, închiriase un apartament decent și își cumpărase o mașină. Totuși, adaptarea și integrarea sa socială erau nesatisfăcătoare și destul de stângace, un paradox tipic pentru un nou venit fără probleme de acest gen în țara de baștină. Daniel observa de câtăva vreme o femeie înaltă, elegantă, cu un păr blond-roșcat, care râdea cu poftă împreună cu alte două doamne mai scunde, probabil niște prietene. Era destul de aproape să îi observe mâinile grațioase, deosebit de albe, cu degete lungi și frumoase, dar cu unghii scurte. S-a gândit că ar putea fi o artistă, poate cânta la un instrument. S-a apropiat de grup și a spart gheața cu câteva remarci spirituale care au fost acceptate și le-au făcut să râdă. Tocmai începuse muzica și a invitat-o la dans pe doamna cea înaltă. I-a luat mâna și a condus-o ferm câțiva pași mai încolo…Read more…
Scriitoarea Margit Bartfeld-Feller ne-a fost prezentată în numărul trecut al revistei Baabel de către Mirjam Bercovici, care a cunoscut-o personal. https://baabel.ro/2020/08/margit-bertfeld-feller-un-cronicar-al-sortii-evreilor-ajunsi-in-siberia/ Articolul foarte emoționant mi-a trezit dorința să aflu mai mult și am luat legătura cu dna Bercovici. Ea a ales o povestire reprezentativă, pe care am tradus-o pentru cititorii revistei. Al Doilea Război Mondial era încă în toi și oamenii continuau să se măcelărească între ei. În nordul extrem al Siberiei domnea însă tăcerea, o tăcere apăsătoare și înfricoșătoare. Mii de evrei din Bucovina fuseseră aduși încoace. Fețele lor, care își pierduseră aproape orice aspect uman, purtau urmele foametei și ale mizeriei. Cei mai mulți mureau resemnați, în tăcere. Era deja martie, dar gerul amarnic nu voia să știe nimic de venirea primăverii și își arăta mai departe colții fioroși. O fată tânără și frățiorul ei se aventurau tot mai adânc în taiga înzăpezită, în căutare de lemne de foc. După ei trăgeau o săniuță. Mersul era greu prin zăpada adâncă, neatinsă cât vedeai cu ochii. Cei doi copii pășeau prin tăcerea încremenită fără a scoate o vorbă, cufundați în gânduri. Pe neașteptate au dat peste un hățiș de vreascuri. Read more…
La începutul Celui de-al Doilea Război Mondial, în timp ce studiam la Academia de Muzică din Moscova, un prieten al tatălui meu m-a sfătuit să găsesc un post de profesoară la sat, acolo aş fi putut avea o şansă de a reduce impactul creat de foametea şi mizeria războiului. Deoarece nevoia de profesori de limba germană era mare, nevoie creată şi de perspectiva în creştere a războiului, erau acceptaţi şi cei care nu aveau studii formale, dar cunoşteau câte ceva din limbă. Mânată de necesităţile primordiale ale vieţii de zi cu zi, o viaţă grea de foame şi frig într-una din iernile cele mai crâncene ale acelor ani, am hotărât să fac o pauză în studiile mele de pian şi să accept postul oferit de Comitetul pentru învăţământ regional într-un sat din judeţul Balaşov, aflat lângă Volga. Sătucul se numea Pinierovka şi era unul, în care “lumpen proletariatul” local era prezent printre acei ţărani pe care foamea şi restriştea îi împinsese către orăşelele din jur, pentru a-şi găsi un post de muncitor angajat într-unul din micile ateliere sau făbricuţe îngrămădite la marginile orăşelelor. Gara era legătură şi, în acelaşi timp, poartă de ieşire către paradisul visat de toţi cei care îşi aduceau de afară gologanii cu care îşi întreţineau familii, fraţi, părinţi, uneori neveste şi copii, de multe ori nedoriţi. Un fum greu plutea asupra centrului, aşa fel încât de la un tren la altul abia izbutea să se împrăştie şi să ducă până la marginea aşezării izul încărcat de miresme de cărbune amestecate cu speranţă. Poate odată îşi vor găsi un alt loc, în afara sătucului sărac şi meschin.Read more…
Multe zile de vacanţă ale nepoţilor mei le-am petrecut împreună cu ei, pe meleaguri vâlcene. Deseori colindam dintr-un sat într-altul pentru a fi cât mai mult în natură. Într-o zi, în urmă cu 10-12 ani, am luat cu noi și doi copii localnici care ne-au strecurat cu dibăcie printre grădinile gospodarilor, ca să ajungem mai repede într-un loc foarte frumos numit islaz. Acesta e spațiul în care sunt lăsate în voie să pască multe vaci, boi, oi, chiar și cai, după un obicei străvechi, dar noi aveam ca obiectiv și tufele cu mure. Deodată vedem la liziera pădurii o săteancă ieșită cu o vacă la păscut, rezemată de o bâtă groasă. Însoțitorii noștri, conspirativ, ne anunță că acea femeie e o nebună a satului și că trebuie s-o ocolim, altfel riscăm să arunce cu bâta după noi sau, în cazul cel mai bun, să ne ocărască. Nu știu de ce, dar am pus la îndoială spusele băietanului mai mare. Cu un curaj dat de privirea insistentă a femeii către grupul nostru, gândindu-mă că deja știe ce ni s-a spus despre ea, ne apropiem cu pași firești de drumeție. Când avem contact vizual suficient de bun cu femeia, o salutăm, iar ea ne întreabă în chipul cel mai firesc cine suntem. Read more…
La Brno, în Republica Cehă, unde e stabilit de ani buni, fiul nostru cel mare are prin curte vreo patru pisici. Una din ele e privilegiata familiei. Vine și pleacă oricând vrea. Face exact ce facem noi la hotel, unde ne reîntoarcem de câte ori simțim nevoia. În rest, hălăduim ca să vedem cât mai multe obiective turistice.
Privilegiata duce o viață după pofta inimii. În casă are doar câteva restricții pe care le respectă cu rigurozitate. Privilegiul și l-a tras de la faptul că a fost foarte bolnavă, a avut un virus care a putut fi răpus numai după un tratament îndelungat. La una din consultații l-a zgâriat chiar pe binefăcătorul ei. Vina o purta numai fiul meu. Și i-am spus-o în față. Nu a pregătit-o psihologic, explicându-i detaliat pentru ce e supusă unor constrângeri într-o incintă medicală! Ca să nu fie agresivă și să nu mai pună ghearele în acțiune, a fost sedată. Acum, după repetate tratamente și după îndelungate monitorizări, e bine. A ajuns în situația să le privească pe suratele ei cu condescendență, acceptând să-și petreacă timpul și cu ele, în loc să huzurească prin casă. Are nevoie să se simtă liberă, fie și cu un confort diminuat.Read more…
Trei prietene stau la un pahar de vorbă. Junghiurile sunt subiectul principal. „Știu eu un remediu infailibil! Nu mă întrebi care?! Puterea voinței! Să vă spun o istorioară: O tânără cu loc de muncă foarte bun, dar foarte solicitant, s-a simțit rău o vreme, a mers la doctor și a aflat că are o boală gravă și s-ar putea să nu mai trăiască decât foarte puțin. Dorind să-și petreacă foarte frumos această ultimă perioadă, și-a luat concediu și a plecat într-o stațiune. Read more…
Medicii israelieni au datoria să facă serviciu militar în rezervă până la vârsta de 51 de ani. Timp de câteva săptămâni pe an trebuie să activeze în diverse unități ale armatei. În cadrul serviciului de rezervă am fost trimis odată ca medic de batalion la o unitate din deșertul Arava, la granița cu Egiptul. În fiecare zi consultam pacienții din baza militară, iar apoi plecam cu o ambulanță, însoțit de sanitari militari, ca sa consultăm soldații din posturile care aparțineau de baza noastră. Unul din aceste posturi era la un punct de trecere a frontierei pentru camioane. În fața noastră se afla un post al armatei egiptene. Într-una din zile sanitarul postului m-a rugat să văd un bolnav neobișnuit. “E datoria mea, sigur că o să-l văd”, i-am răspuns. “Nu e un soldat de-al nostru, doctore, e un militar egiptean!” “Ce are?” ” Îl doare în gât, mi-a raspuns el, și are febră. La ei serviciul medical vine foarte rar, doar o dată pe lună”.Read more…
După căderea Cortinei de Fier, directorul Teatrului Evreiesc de Stat, răposatul Harry Eliad, m-a invitat să montez niște spectacole în idiș. Din trupa originală, vorbitori de idiș mai rămăseseră doar trei. Restul erau actori români și basarabeni. Toți erau tineriRead more…
Poetul Mircea Dinescu, disident fruntaș și antrepenor harnic, care deținea printre altele și un post de televiziune, m-a invitat să-mi ia un interviu. M-am simțit măgulit. Am mulțumit și am stabilit să vina a doua zi să mă ia cu mașina lui de pe Moșilor, unde locuiam, și să mergem împreună la Casa Scânteii, unde se afla postul de televiziune. A doua zi Mircea a tras mașina la trotuar și am intrat. Pe drum ascultam la radio, printr-un dispozitiv special pe care îl avea în mașină, ce se întâmpla la postul lui. Când am ajuns la intersecția Moșilor cu Eminescu, a cotit-o la dreapta, spre Piața Romană și a intrat cu mașina pe Bulevardul Dacia. Mie mi s-a făcut inima cât un purice. Din acea direcție era interzisă intrarea pe Bulevard. Un puhoi de mașini venea spre noi din direcția opusă. Dupa cum era și de așteptat, în scurt timp am fost înconjurați de un echipaj de trei-patru polițiști pe motociclete. Au oprit mașina și Mircea, la volan, a coborât fereastra. – Nu puteti continua, e sens interzis, au spus polițiștii. Mircea, calm, a scos capul pe fereastră. – Eu sunt Mircea Dinescu și mă duc la Casa Scânteii. Polițiștii au dus mâna la chipiu și au salutat respectuos. – Scuzați. Poate doriți o escortă?– Nu, mulțumesc. Nu e nevoie. Suntem deja aproape de Romană.Polițiștii, tot cu mâna la chipiu, s-au depărtat, dar abia după ce au fost siguri că suntem în afara oricărui pericol. Noi am continuat pe la Șosea spre Casa Scânteii. Read more…
Meir avea o zi grea, trebuia să termine un proiect de restaurare a unei clădiri vechi. A terminat seara târziu. Și-a întins mâinile cu satisfacție, s-a lăsat pe spătarul scaunului, a deschis radioul să asculte muzică, a dat însă de știri. Crainicul tocmai vorbea de un elicopter care s-a prăbușit în mare. Doi dintre membrii echipajului au supraviețuit, ceilalți doi nu au fost găsiți; câteva elicoptere și scafandri continuau să-i caute pe ceilalți piloți. Eran, fiul lui cel mic, era pilot de elicopter. De mic copil visase să fie aviator. Meir începea să se neliniștească, de două zile nu vorbiseră. A încercat să-l sune, dar nu a primit niciun răspuns. A sunat la spitalul local, dar băiatul nu era printre răniții care au fost internați. După câteva ore a fost anunțat că Eran nu a fost printre supraviețuitori. Printre lucrurile care-i aparținuseră copilului său era și telefonul celular, pe care l-a descoperit abia cu o săptămână după înmormântare. După câteva zile a luat telefonul în mână – știa că aparatul care a fost găsit în apa sărată a mării nu va funcționa. A încercat totuși, dar în zadar. Soția lui, Revivit, l-a întrebat nedumerită: Ce rost are? Chiar dacă reușești să-l deschizi, tot ce vei găsi pe el îți va provoca doar durere și suferință. Vreau să văd ultimele clișee pe care le-a făcut, ele aparțin lui Eran și nouă.Read more…
Îmi amintesc foarte bine că în Oradea anilor ’60, mă lăsăm pradă romanticei idei de a găsi comorile ascunse de către pirați și de a fi recunoscut ca un căutător de comori de succes. Doream să descopăr ascunzătorile comorilor şi să mă delectez admirând prada jefuită de la cine ştie ce regi şi prinţese. Monedele de aur, diademele încrustate cu perle şi nestemate, tabacherele din argint frumos ornamentate urmau să stabilească faima mea ca un aventurier de succes și, mai presus de toate, să impresioneze pe colegele mele pretențioase de la grădiniță și școală primară. Primele exerciții de căutare le-am făcut noi, copiii din Strada Pavel[1], în nopțile calde de vară, când am spart câteva lăzi găsite în podul casei noastre, habar neavând că aparțineau profesorului de chimie din apartamentul de la etajul doi. Din păcate, înăuntru nu am găsit decât vase de sticlă destinate experimentelor chimice. Cu toate acestea, cel puțin, aceste acțiuni au servit ca un bun exercițiu pentru aventurile viitoare, precum și pentru o corecție serioasă din partea proprietarului lăzilor. Urmele neplăcute ale acțiunii noastre au adus după sine o scădere temporară a dorinței de a căuta comori și de a trăi aventuri similare. Nici după ce am intrat în binemeritata pensie nu-mi puteam imagina că aveam să revin la fanteziile din copilărie. Și totuși, în scurt timp, acest lucru s-a întâmplat: am căutat și am găsit o adevărată comoară, și anume forma de viață neașteptat de fericită de pe coasta mediteraneană spaniolă. Acest eveniment a fost precedat de o căutare scurtă și intensă a unei noi rezidențe într-un loc însorit, pe care ne-o doream atât eu, cât şi soţia mea.Read more…
Această poveste este continuarea celor două fabule pe care le-am publicat recent în revista Baabel. În prima fabulă, șacalii hrăpăreți și aliații lor au pus stăpânire pe o porțiune din savană. Până la urmă ei au fost nevoiți să o părăsească, dar nu înainte de a-i da foc. În a doua fabulă asistăm la reînflorirea și repopularea savanei. La conducerea ei a ajuns Organizația Speciilor Unite (OSU) condusă de secretarul general corupt Furt, o hienă din rasa Aldheim. Bursucii de miere sunt animale mici dar curajoase. Au gheare lungi și colți puternici și nu se tem să-i înfrunte chiar și pe lei. Ca urmare, toate carnivorele au votat la OSU pentru expulzarea bursucilor din rezervație. Singura care era de partea bursucilor era Elefani, patroana elefanților, dar ea a fost mituită și a până la urmă a votat și ea pentru expulzarea bursucilor. Câțiva cititori m-au întrebat – și pe bună dreptate – ce s-a întâmplat mai departe, unde au dispărut bursucii și ce s-a întâmplat cu Elefani, trădătoarea.Read more…
În camera hotelului Galilei din Pisa unde erau cazaţi, Roni şi Alon analizară cu atenţie fotografiile. Câteva detalii le atraseră atenţia în mod deosebit. Într-un colţ al tabloului se distingeau în mod clar primele două etaje ale „turnului înclinat” aflat în construcţie. Acest detaliu arată fără echivoc locul (Pisa) şi data subiectului pictat. În celălat colţ al tabloului se află o coloană cu basoreliefuri aflată la intrarea principală în Duomo. A fost adusă oare Menora în catedrala din Pisa sau în altă clădire din Piazza dei Miracoli? In fine în tablou erau reprezentate un număr de feţe bisericeşti…Read more…