Miniatură – Cuvinte dilematice

Dec 14, 2023By

“Deșteaptă-te, române, din somnul cel de moarte/ În care te-adânciră barbarii de tirani!/ Acum ori niciodată croiește-ți altă soartă/ La care să se închine și cruzii tăi dușmani”. Acestea sunt primele versuri ale Imnului patriei noastre pe care am sărbătorit-o de curând, la 1 Decembrie. Știm asta, desigur, dar acum vreau să vă introduc în universul unui copil de patru ani și jumătate care a învățat aceste versuri pentru prima dată, la grădiniță, în avansul sărbătoririi unei zile importante și demne de tot respectul. Mara este o fetiță minunată din familia mea mai extinsă, o fetiță aflată în al cincilea ei an de viață. Fratele ei mai mare, Gabriel, are deja opt ani și este elev în clasa a doua. Cei doi micuți sunt adorabili, deștepți, frumoși, bine crescuți, desfășoară multe activități și au interese specifice vârstei lor. Gabriel citește mult, joacă tenis, învață să cânte la ukulele și frecventează un cerc de teatru pentru copiii de vârsta lui. Evident că el este un model pentru micuța lui soră. Cum spuneam, în zilele premergătoare sărbătorii de 1 Decembrie, doamnele educatoare de la grădinița frecventată de Mara i-au învățat pe copii să cânte imnul țării. Read more…

Dec 14, 2023 6 comments

Pepeni

Aug 10, 2017By

De o bună bucată de vreme s-au instalat și la Cluj, vânzătorii de pepeni: în piețe, la colț de stradă sau în unele curți, oameni sosiți din sudul țării, adăpostiţi în culcușuri improvizate, păzesc munții de lubenițe și cantalupi, descărcați cu râvnă din camioane, și-i îmbie pe clujeni să le cumpere marfa, de Dăbuleni și numai de Dăbuleni, așa cum scrie cu buchii strâmbe, pe cartoanele înșirate pe tarabe. – Din păcate, nu au prea mare spor cu vânzarea, pentru că pepenii autohtoni și din import se vând și în rețeaua de magazine de legume-fructe, precum și în supermarketuri, la prețuri comparabile. Unde sunt verile de altădată, când toate se întâmplau la vremea cuvenită și pepenii apăreau pe piața clujeană în miez de vară, la ”Piața de pepeni”, de pe malul Canalului Morii? Cumpărarea lor era un adevărat ritual.Read more…

Aug 10, 2017 10 comments

Vizită la domiciliu

Jul 12, 2018By

E o dimineață obișnuită de duminică, la începutul anilor 1970. Am șaisprezece ani și, ca de obicei în asemenea împrejurări, mă plictisesc. Părinții îmi sugerează: „Ia o carte și citește.” Dar eu nu am răbdare să citesc. Decât să-mi pierd vremea cu cărțile altora, aș prefera să le scriu pe ale mele. Așa că stau în camera mea, tolănit pe covor și nu fac nimic. Mai exact visez despre masa de prânz. Șnițelul duminical reușește de obicei să-mi alunge depresia obișnuită a sfârșitului de săptămână. După ce prânzul e servit și consumat, eu lenevesc mai departe cu un muc de țigară în colțul gurii. Părinții nu se amestecă. Poate că totuși ar fi trebuit să citesc o carte, dar ideea aceasta îmi vine tocmai în clipa în care tata intră pe neașteptate și mă smulge din reveria mea melancolică: „Vino cu mine. Mă duc la bordel.” Eu tușesc, scot rotocoale de fum, fac câteva mișcări lente – caut să câștig timp și să-mi revin din surprindere.Read more…

Jul 12, 2018 3 comments

S-ar fi putut întâmpla?

Jul 28, 2019By

Începând din 23 mai 1944, cei o sută de locuitori evrei din satul Boileşti, așezat undeva în Bihor, au fost obligați să poarte steaua galbenă a lui David, împreună cu toate restricțiile ordonate de autoritățile de ocupație maghiare. – Băi Ghiță, ai auzit ce vor să facă autoritățile cu evreii? – spuse Dumitru. Sunt zvonuri că vor să-i ducă în Germania sau în Polonia la muncă și se mai spune că pe mulți o să-i omoare. – Și eu ce pot să fac? întrebă Gheorghe, primarul comunei. – Cum adică, nu-ți pasă de oameni ăștia? Sunt vecini de-ai noștri. Cu Adam farmacistul și cu Moșe de la prăvălie sunteți chiar prieteni, spuse Dumitru. – Mitru, tu unde trăiești? Nu vezi că suntem sub stăpânirea ungurilor, nu noi decidem asupra destinului evreilor. – Pe tine te-au lăsat să fii mai departe primar cu toate că ești român, continuă Dumitru. Ai relații cu autoritățile de ocupație, poți măcar să încerci să-i ajuți pe sărmanii noștri consăteni…Read more…

Jul 28, 2019 2 comments

Păstorul de capre din Liban

Mar 11, 2021By

Era în 1983, în timpul Primului Război din Liban. Armata israeliană era împotmolită în mocirla libaneză. Maiorul Ron Schonberg, dintr-o unitate de parașutiști a armatei israeliene, era încartiruit împreună cu luptătorii lui într-o casă pe jumătate distrusă, într-un sat din Libanul de Sud. Casa era situată pe un deal, de unde se deschidea o priveliște asupra întregii așezări. Era primăvară, luna aprilie, soarele cald, cerul albastru, văile înverzite și pădurea de cedri te vrăjeau. Ron se simțea ca în excursiile din Cehoslovacia, unde s-au născut părinții lui. De câteva zile din pădurea apropiată se trăgea în ei cu aruncătoare de mine. Erau teroriști pro-iranieni ai organizației Hezbollah. Cu o zi înainte, doi soldați din unitate fuseseră grav răniți ca urmare a bombardamentelor. Ron era hotărât să pună capăt acestui tir. Cu permisiunea superiorilor, unitatea a pornit să-i caute pe vinovați.Read more…

Mar 11, 2021 2 comments

Prietenul Micului Prinț

Oct 6, 2022By

Era o dimineață senină de vară, soarele care răsărea colora deșertul într-un roșu aprins, ireal. Alon zbura cu avionul lui de sport S2 deasupra craterului Ramon, însoțit de Boaz, nepotul lui de 13 ani. Îi promisese drept cadou de bar mițva un zbor deasupra Negevului. Alon a fost pilot de avioane de luptă timp de douăzeci de ani. După pensionarea lui din aviație, la vârsta de patruzeci și cinci de ani, nu a putut renunța la pilotaj și și-a cumpărat un avion de sport. Au decolat de treizeci de minute, zborul era lin, amândoi erau încântați de peisaj. La un moment dat Alon a auzit un zgomot ciudat al motorului. A relatat turnului de control al aeroportului local. – Aterizează cât mai repede! – i-a răspuns Ome, de la turnul de control. Avionul a început să piardă din înălțime, era din ce mai greu de pilotat. Alon nu-și mai aducea aminte decât că a încercat să aterizeze. Nisipul deșertului se apropia vertiginos, apoi s-a auzit un zgomot asurzitor…Doctorul Arie Silver, medicul de gardă la domiciliu al terapiei intensive, a fost trezit din somn de zbârnâitul telefonului. – Domnule doctor, veniți repede! S-a prăbușit un avion undeva lângă Craterul Ramon, sunt mai multe victime!Read more…

Oct 6, 2022 4 comments

Pianistul

Dec 28, 2023By

Nu pot să mă opresc să scriu despre războiul actual în care țara mea a fost nevoită să se implice. Nimic nu mă interesează mai mult decât evenimentele legate el, nu doar aspectele militare, ci și aspectele legate de viața de zi cu zi a concetățenilor mei. După primele zile de haos și spaimă, cu imagini și întâmplările înfricoșătoare ale masacrului din kibuțurile din vestul Negevului, oamenii și-au revenit oarecum, s-au obișnuit cu realitățile înconjurătoare. Dar una dintre întâmplări o să mă urmărească toată viața. Într-unul kibuțuri, în timpul atacului teroriștilor, o familie s-a ascuns în adăpost. Părinții s-au culcat peste cei patru copii, ca să-i apere cu trupurile lor. Teroriștii i-au găsit, au tras și i-au ucis pe părinți și doi dintre copii, dar cei mai mici au rămas în viață. Nu mă pot opri să fac asociația cu fotografia cunoscută: un soldat nazist trage într-o mamă care își apără copilul cu trupul ei. Nu credeam că o să mai văd imagini de acest fel în secolul XXI !!!! Viața își continuă drumul, o bună parte dintre oameni și-au reluat munca, magazinele și restaurantele sunt deschise, reducerile de prețuri sunt incredibile pentru a atrage cumpărătorii. Teatrele și-au reînceput reprezentațiile. The show must go onRead more…

Dec 28, 2023 17 comments

Dudul, punte peste generații

Sep 28, 2017By

Zilele trecute mi-au ieșit în cale niște minunate dude! Mă gândeam că timpul lor a trecut, atât la propriu, cât și la figurat! Totuși iată-le într-o poză, cât se poate de frumoase și proaspete! Sub poză scrie ”dați un like dacă ați mâncat așa ceva în copilăria voastră”! Lăsând la o parte aprecierile (like-uri) care astăzi ne măsoară ”audiențele” pe internet, am căutat răspunsul la întrebarea nepusă explicit și am ajuns la concluzia că eu una nu am mai mâncat dude de foarte mulți ani. Pe firul gândului a apărut firesc bătrânul nostru dud, cel din fața bucătăriei și episoade de viață mi-au înflorit în minte, ca tot atâtea focuri de artificii, mici crâmpeie de amintiri frumoase! Am zâmbit amintirilor ieșite de-a valma din sertărașele memoriei și am recunoscut în ele dudul cel bătrân în variate ipostaze. Am ieșit apoi în curte și, printre lăstari și buruieni, am găsit acea bucată specială de lemn, buturuga rămasă din falnicul dud de altădată!Read more…

Sep 28, 2017 4 comments

Clauza națiunii celei mai favorizate

Sep 21, 2018By

„Clauza națiunii celei mai favorizate” prevedea beneficii economice, împrumuturi cu dobânzi mici și accesul la tehnologie avansată. Ea a fost acordată României de către SUA în 1975, conform amendamentului Jackson-Vanik, în schimbul liberei circulații a oamenilor peste graniță, adică pentru o politică de emigrare mai liberală a cetățenilor români de etnie evreiască și germană (în schimbul câtorva mii de dolari plătiți de Israel și Germania, respectiv). În anii care au urmat, legea a fost câteva ori în pericol de a fi anulată. Înr-o zi, în decembrie 1986, postului de radio ”Europa Liberă” a anunțat la buletinul de știri că probabilitatea reînnoirii ”Clauzei națiunii celei mai favorizate” pentru România este foarte mică datorită încălcării drepturilor omului.Read more…

Sep 21, 2018 1 comment

Paradoxul

Aug 22, 2019By

Cred că Efraim Kishon, fostul ziarist din Budapesta și scriitorul, umoristul și regizorul de filme israelian, apoi elvețian a observat și a redat cel mai bine paradoxurile acestui petic de pământ înghesuit între zecile de state arabe și care a primit numele Israel, după strămoșul nostru Jakob-Israel. Este adevărat că de secole evreii sunt talentați la autoironie. Probabil că este un instinct de autoapărare născut din realitatea crudă a diasporei. Dar tot atât de adevărat este că până astăzi israelienii de baștină nu se văd în oglindă – deși nu poartă ochelari. Adică văd numai ce vor ei. Să zicem că au imaginație. Iar Kishon, venind din altă civilizație, putea observa detaliile. Read more…

Aug 22, 2019 3 comments

Aşternuturi…

Mar 25, 2021By

Pentru mine a aşterne masa e cu totul altceva decât a „pune masa”, după cum a aşterne patul este cu totul (şi cu totul) altceva decâte a „face patul”. Îmi place când se aşterne liniştea, la fel cum mă bucur să văd cum se aşterne zăpada…Îmi place cum sună cuvântul acesta care parcă înglobează simultan imaginea curăţeniei, foşnetul damascului (sau satinului), atingerea calmă a mâinilor, dar şi taina „valetului de cupă care pică la aşternut”…„Tu mai calci aşternuturi?” – m-a întrebat deunăzi, contrariată, o prietenă (mult mai gospodină decât mine). „Eu le spăl şi le pun la uscat, nu trebuie călcate”, mi-a spus ea.Read more…

Mar 25, 2021 6 comments

O poveste cu compot la desert

Oct 20, 2022By

Vreau să spun o poveste. Reală. Poate nu e reală, dar nu contează, merită a fi spusă. S-a petrecut în vara lui 1965, prin iunie, când am ajuns soldat într-o unitate militară de la Săcălaz, lângă Timișoara. Unitate de geniu – nu are nici o legătură cu ceea ce în mod curent în lumea culturalicească numim genii, oameni ieșiți din norma curentă – Leonardo da Vinci, Enescu, Picasso, – geniu este o armă din cadrul armatei române, adică face lucrări de construcții, poduri, terasamente, baraje, șanțuri, etc, o explicație vulgară și nu cea oficială) cu regim de batalion disciplinar. Pe vremea aceea însemna un regim militar mai sever, dar nu era pușcărie. Adică regim de detenție. Sapa, lopata și târnăcopul erau unelte de bază și nu puștile. Niște vechituri, ZB-uri de pe vremea celui de-al Doilea Război Mondial. Cel puțin pentru instrucție. Eram 850 de noi recruți. Aproape nouă sute. Sau puțin peste. Am tot făcut hârtii pe vremea aia, pentru diverși gradați, dar am uitat esențialul. Câți eram. Mulți. După prima zi deja se știa fiecare ce învârte. Doi cu liceul, alți doi cu câte doi ani de facultate, categorie din care făceam și eu parte. Apoi urma grosul. Patru sute și ceva analfabeți („Câte clase ai?” „Vreo două…” „Nu am nicio clasă, muncesc de la șapte ani… ”Știi să scrii?” „Nu… Știu pe A și pe O, e ca zero, cifrele le știu, știu să număr bani…” „Știi să citești?” „Nu!” Plus variante. Am participat direct la toate acestea. Mai erau și vreo sută de secui, Nem tudom romano, cam așa suna cândvorbeam cu ei, mai mult prin semne, ți-e foame, somn etc.) Plus patru sute și ceva cu antecedente penale (jumătate pentru viol – „Cât ți-au dat?” „Patru ani!”) și jumătate pentru – atunci am învățat termenul care nu mi-a ieșit din cap, nici până azi foarte clar – delict silvic. „Cât ai făcut pârnaie?” „Doi ani jumate… Am luat o căruță de lemne din pădure”. Variante. Lumea românească în care plonjam era cu totul alta decât cea în care trăisem până atunci la București.Read more…

Oct 20, 2022 7 comments

Manolo, Picasso of shoes!

Jan 25, 2024By

Venise primăvara după o lungă așteptare. Era ca în paradis. Nimeni nu știe bine cum e pe acolo, dar se fac fel de fel de presupuneri. De bine, în general. Fereastra atelierului dădea spre curtea din spatele casei. Ascuns de ochii lumii, o gură de rai. Vorba vine, tot îi tragem cu raiul și iadul. Promisiuni, ispite sau amenințări. Trăim în fond fără ele, cum ne vine la îndemână. Câțiva pomi erau deja în floare. Vișinul de lângă magazia de lemne era cel mai frumos când înflorea. parcă erai în Japonia, când înfloresc cireșii. Ăia care au flori așa frumoase nu produc fructe. Nu e nimic de mâncat, doar de admirat. Vișinul parcă lumina totul în jur. Mai era și un păr, un gutui – florile aveau petale mai mari, le țin minte și acum, ca și gutuii puși în fereastră – și un cais. Era și o cișmea care azi nu mai este. Închid ochii și văd totul ca în palmă. În fond caisul era un zarzăr pus de nu se știe cine – da, și un păr. Părul ăsta, bătrân deja când eram eu copil, era înfipt bine în pământ la stradă. Chiar lângă gard. Făcea pere mari, dar erau viermănoase. Cum se întâmplă, na, afară vopsit gardul, înăuntru leopardul. Eu am apucat vremurile alea, și cu turtă dulce, cu bigi-bigi, zahăr ars, acadele, și, desigur, Zidul Morții. De fumul de la grătare, ce să mai zic. De lanțuri, ei da, lanțurile, ce nebunie, bunica nu mă lăsa, ce mai țipa lumea când se învârteau alea. Dădeau din picioare cum dă lumea azi din gură. Era lumea mai bucuroasă de viață. Păi da.Read more…

Jan 25, 2024 3 comments

Fiecare face turism in felul lui…

Oct 12, 2017By

Am fost acolo. Am fost și în Siria, și în Iordania, și în Liban. Am fost și încă cum! Și nu pentru câteva zile, nici măcar pentru o săptămână, ci de fapt, adunate toate, pentru luni de zile. Da, aveam bagaj, dar n-aveam nevoie de pașaport. Aveam tot ce-i trebuie unui turist, inclusiv hărți (și încă ce hărți!! Detailate, nu e un cuvânt), dar mai aveam ceva, pe umărul drept. Nu epoleți , că ăia sunt pe ambii umeri, ci pușcă, o pușcă automată, cu multe cartușe, grea a naibii, dar extrem de importantă, chiar vitală, pentru acele timpuri și locuri. O aveam cu mine tot timpul, o țineam sub pat în timpul nopții, și-i scoteam țeava pe fereastra autobuzului care ne purta prin teritorii inamice, de frica unui atac venit de pe undeva, de pe marginile șoselei întortochiate. Toate aceste gânduri mi-au venit în minte zilele trecute, în timpul postului de Yom Kippur, o zi în care adevăratul păcătos e cel care nu folosește acele ore de totală liniște pentru a depăna, în gând, amintiriRead more…

Oct 12, 2017 11 comments

Cum am ajuns din nou în clasa a treia

Oct 4, 2018By

Aproape de pensionare, cu un program de lucru mai lejer, am mai mult timp pentru cei patru nepoți ai mei. Vorbim ebraică, ei știu doar câteva cuvinte în limba româna și maghiară. N-am încă rutina să mă ocup cu toți patru, așa că mă ocup doar cu câte doi deodată. Adeseori merg cu ei la filme pentru vârsta lor și uneori mi-se întâmplă să adorm pe parcursul proiecției. Nepotul mai mare mă întreabă de ce mi se întâmplă asta.
“Sunt obosit”, îi răspund, dar nu știu dacă mă crede. Tuspatru sunt fani ai jocurilor interactive, din fericire în Beer Sheba există două centre de genul aceasta. Am fost de mai multe ori cu ei și niciodată nu ne-am plictisit, nici măcar eu. Mă joc și eu cu ei sau singur și trebuie să recunosc că de multe ori nu mă descurc fără ajutorul lor.Read more…

Oct 4, 2018 1 comment

Cianura

Oct 31, 2019By

S-a întâmplat cu mulți ani în urmă, la Tel Aviv, într-o seară mai răcoroasă, după ce soarele arzător de iulie a apus. M-am dus ca de obicei la clubul PEN. Acolo veneau tot felul de artiști, scriitori, ziariști, pictori, actori și studenți de la școlile de artă. Veneau să se mai răcorească de arșita zilei, clubul fiind pe atunci printre puținele locuri care aveau aer coniționat. Se bea câte un pahar de ceai, prietenii se întâlneau între ei și discutau politică sau probleme de literatură, criticau ultima premieră de la Teatrul Național Habima sau alte noutăți la ordinea zilei. Într-un cuvânt domnea o atmosferă prietenoasă și după părerea noastră destul de “boemă”, de care eram mândri. Când am intrat, o conversație pasionată era în toi. Mi-am adus un scaun și m-am așezat în liniște să ascult. Se discuta despre umorul israelian în comparație cu cel evreiesc. Unii susțineau că umorul evreiesc este cu mult superior celui israelian. Când discuția era mai aprinsă, paharele de ceai se reumpleau și combatanții transpirați se tot ștergeau cu batistele pe la ceafă, își face intrarea în club criticul literar și scriitorul Dov Ber Malkin, o figură impozantă cu barba à la Herzl, cu costum de seară și cravată. Se așează la masă lângă noi, comandă un pahar de ceai cu lămâie și ascultă în liniște dezbaterea. Prin anii 60 Malkin era un scriitor foarte apreciat și criticile sale dramatice și literare erau citite cu mare interes. Când a terminat paharul de ceai, a ridicat mâna în semn că vrea să contribuie și el la discuție. Cu toții am amuțit și l-am ascultat plini de curiozitate. Iată ce ne-a povestit.Read more…

Oct 31, 2019 2 comments

Cunoașteți insula aceasta?

Apr 8, 2021By

Iată un aspect pozitiv al curentei epidemii. Mulți israelieni se întorc acasă, după o absență de ani de zile, unii pentru că afacerile lor în alte părți ale lumii au fost afectate de pandemie și au senzația că totul trebuie luat de la început, alții pentru că pur și simplu vor să se vaccineze împotriva virusului, și mai sunt unii cărora li s-a făcut lehamite de străinătate, uite-așa! Pe omul meu, să-i zicem Z, nu-l văzusem de un car de ani. Nu, nu eram prieteni, ci doar buni cunoscuți, ne întâlneam uneori în cercuri comune de prieteni, de vineri seara, și cu orice ocazie aveam senzația că tot ce povestește e interesant. Mi-a dispărut din orizont și mi-a reapărut acum câtva timp în compartimentul de locuri rezervate al trenului spre Tel Aviv. Eu eram ocupat să pregătesc materialul pentru întâlnirea care urma să aibă loc în capitala financiară a țării, dar am găsit câteva momente pentru a fi pus la curent cu peripețiile tipului. – M-am întors după aproape zece ani de pribegie și am hotărât să rămân aici, acasă…– Unde-ai fost toți anii ăștia? – Acum mai bine de zece ani mi-am luat nevasta și am plecat, n-o să crezi, spre o insulă din Pacific, al cărei nume în limba locului are nu mai puțin de 23 litere, o denumire imposibil de tradus într-o limbă ”normală”, dar căreia eu i-am găsit un nume care cred că i se potrivește, dar asta la urmă…Read more…

Apr 8, 2021 20 comments

Baronul cu sufertaș

Nov 3, 2022By

Un om în vârstă, îmbrăcat în haine ponosite dar curate, trecea în fiecare zi prin fața casei de pe strada Rákóczi, unde locuiau Péter și Betty. Se întorcea acasă cu un mers nesigur, ducând în mâinile tremurânde un sufertaș cu mâncare. Locuia undeva pe la capătul străzii. Întotdeauna apărea pe la amiază, când Péter și Betty erau deja întorși de la școală. Bătrânul era un descendent al renumitei familii nobiliare Bánffy. – Unde ai fost? – îl întrebau copiii. Ce ai în sufertaș? Ne dai și nouă din mâncarea ta? Adesea îl fugăreau ca să-l sperie. Săracul om se străduia să-și grăbească pașii, vărsând supa subţire din sufertaş. Se uita încruntat la copii și mormăia cuvinte pe care ei nu le înțelegeau. La aceste scene erau prezenți și alți copii din casele vecine. Unul dintre ei, Zoltán, striga după el de fiecare dată: “Baron sărac, arată-ne bogățiile tale!”Read more…

Nov 3, 2022 9 comments

Valiză sau buştean, măcar până la crăpatul zorilor

Feb 22, 2024By

Cred că Moş Ene este unul dintre cei mai râvniţi bărbaţi, chiar dacă nu se arată niciodată la faţă. Uneori vine tiptil, alteori brusc şi câteodată (parcă tot mai des, în ceea ce mă priveşte) se lasă aşteptat. Stau cu pleoapele închise, ca să-mi poată aşterne cât mai temeinic somnul pe gene, dar după o vreme mă satur şi privesc tavanul dormitorului luminat intermitent de farurile maşinilor care trec pe stradă. După o vreme şi farurile se răresc şi atunci, vrând-nevrând, ochii mi se fixează pe imaginea cadranului ceasului digital, proiectată pe tavan. Secundele trec, orele se târăsc şi eu sunt blocată aşteptând îndărătnică somnul izbăvitor care se încăpăţânează să nu se arate până la crăpatul zorilor… Uneori adorm către dimineaţă, dar sunt trezită curând de soneria nemiloasă a deşteptătorului, pentru că începe o nouă zi de muncă. Am acumulat ceva experienţă în lupta împotriva insomniei. Am început cu numărătoarea oilor, dar am ajuns la cifre mari şi nu am adormit, apoi am aplicat metoda tatălui meu, aceea de a mă gândi la cele mai plăcute momente din viaţa mea, ba apelam şi la reamintirea unor întâmplări comice şi râdeam de una singură, dar nici gând să adorm. Adevărul e că în nopţile de nesomn ajungeam – inevitabil – la inventarierea problemelor care mă frământau, developând, una câte una, toate temerile care mă bântuiau…Read more…

Feb 22, 2024 10 comments

Povestea unui fost pacient

Nov 9, 2017By

M-am pensionat după 41 de ani de activitate medicală şi după 3 ani de întrerupere prin pensionare, am început să fac o specialitate diferită: medicina oamenilor vârstnici din Comunitatea Evreilor București. Mă confruntam cu probleme noi, nu atât medicale, cât psihosociale ale pacienților, pe care medicul trebuie să le cunoască și să le ia în considerație în activitatea sa. Am încercat să-mi cunosc pacienții în întregul lor, nu numai ca bolnavi, și la cei mai mulți am descoperit vieți interesante, neștiute de cei din jur și care, fără îndoială, aveau repercusiuni asupra stării lor de sănătate. Am scris în total 12 povești de viață culese direct de la cei pe care-i îngrijeam…Read more…

Nov 9, 2017 2 comments