Iubesc cu pasiune cărțile, le venerez, cititul e îndeletnicirea mea preferată de când am învățat cum se face. Primul roman pe care l-am citit, la nouă ani și jumătate, a fost Aventurile lui Tom Sawyer de Mark Twain, într-o vară care-mi dăruia vacanța mare și plăcerea nestrămutată de a citi. Când am terminat cartea am avut regretul puternic că povestea s-a sfârșit și îmi părea atât de rău că această carte nu mă așteaptă s-o citesc de acum înainte ci, iată, o epuizasem deja. Sigur că citisem deja alte cărți, mai cu seamă Poveștile nemuritoare cuprinse în volume care erau pe vremea aceea în mare vogă, dar primul roman și primul meu erou a fost Tom Sawyer. În vara aceea am primit bucuria de a citi ca pe un dar pe care nu l-am pierdut niciodată și mă rog să nici nu-l pierd, căci prea e prețios. Regretul de a termina o carte care îmi place mult mă însoțește până azi, la fel ca regretul că n-o mai am de citit într-un viitor pe care știu că l-ar face mai senin. Țin minte perfect după amiaza de vară când am terminat Aventurile lui Tom Sawyer.Read more…
Reproşul
Cuvintele te pot lovi tot atât de dureros ca o tăietură de sabie, afirma fosta mea profesoară de literatură universală din facultate, Cornelia Comorovski, în cartea sa Oameni sub vremi. rănesc cu cuvintele mele, care, bineînțeles, nu erau niciodată menite să o jignească. Dar cuvintele pot fi interpretate în sensuri multiple şi făceam un efort suplimentar să nu se strecoare, fără voia mea, vreo ambiguitate în cele rostite de mine. La capătul opus al spectrului de sensibilitate se află o alta cunoştinţă de-a mea, care face un sport din a arunca vorbe grele, fără să realizeze impactul acestor afirmaţii asupra interlocutorului său, sau poate fără să-i pese. Iar dacă tu protestezi la aceste acuzaţii fără temei, el adăugă cu nonşalanţă: “Nu am spus nimic”. Vinovăţia este analizată mult mai profund cu mijloacele cinematografiei în filmul Caché a regizorului Michael Haneke.Read more…
Străin printre străini
De când trecuse de perioada de dezvoltare, adică de când depășise cu câțiva ani buni vremea adolescenței, începuse să se intereseze care sunt criteriile de admitere în cercul acela de oameni speciali, veniți fiecare cu istoria lui, din locuri cu istorii diferite, dar care se pare că răspundeau cu toții unor condiții fără de care nu aveau nicio șansă măcar să se apropie de masiva ușă de intrare a impresionantei clădiri cu multe etaje care adăpostea clubul select, administrația, diversele secții: financiară, culturală etc., dar și sălile de întâlniri periodice, unde fiecare avea ocazia să se revadă numai cu oameni de teapa lui, având aceeași bază filozofică, dar și un puternic spate asigurat de o situație economică stabilă, câștigată cu sudoarea frunții, fiecare dintre ei fiind câștigător al unor mari bătălii pentru cucerirea piscului de civilizație și bunăstare. Toate acestea îi erau cunoscute eroului meu de ani de zile. De-a lungul timpului el își planificase în așa fel existența încât la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, să ajungă să răspundă pozitiv la toate acele cerințe care făceau din fiecare individ un adevărat ”cineva”, un om de succes, succes recunoscut de toți cei din jur, și nu cu puțină invidie. Și invidioșii erau numeroși. „Viața e o junglă și dacă vrei să supraviețuiești, trebuie să ai inițiativă și putere, dar și mai bine pe amândouă.” Fraza asta era rostită în club foarte des și mai de fiecare dată de altcineva. Adevărul era, de fapt, cu totul altul.Read more…
Moise și Germania de Est
N-am nicio îndoială, titlul de mai sus va provoca un mare semn de întrebare și multe sprâncene se vor ridica instinctiv la citirea lui. Sper, însă, că poveștile ce urmează vor fi suficiente pentru a înlătura orice dram de nedumerire. Deci, să începem cu Moise. Una din explicațiile pentru lungul drum de 40 ani între Egipt și Canaan, făcut de evreii scăpați din sclavia faraonului, a fost intenția lui Moise de a întra în Țara Făgăduinței doar cu noua generație, cea născută în deșert, în libertate și care nu a cunoscut robia și dependența de proprietar.Nu știu cât de adevărată e această teorie, dar cel puțin e verosimilă. Cu timpul, sclavul devine dependent de stăpânul său care îi oferă pâinea cea de toate zilele și în mâna căruia se află soarta sa și a familiei sale. Și când sclavia durează mai bine de 400 ani, nu e de mirare că mentalitatea de sclav devine o realitate clară și ușor de înțeles, care se moștenește de la o generație la alta. Iar când dorești să creezi un popor nou, într-o țară (să-i zicem, de dragul poveștii) nouă/veche, ai nevoie de indivizi care nu au cunoscut robia și care sunt în stare să construiască o viață complet diferită, într-un climat geopolitic complet nou. Până aici lucrurile par logice. Dar unde e legătura cu Germania de Est, mai ales azi, când Germania e reunificată de peste 32 ani și diferențele dintre vest și est se estompează pe zi ce trece?Read more…
Roua
În luna septembrie am avut COVID-19, varianta 2023, Eris. În zilele când simptomele bolii erau în desfășurare, am primit un fișier, format PDF, de citit și de dat ”bun de tipar”. Pentru că nu eram bună nici măcar să deschid calculatorul, stând în pat – doar așa îmi scriu gândurile – am început să notez următoarele fraze și să vă spun ce urmează. Acum un an l-am încurajat pe un fost coleg de școală elementară, revăzut după 52 de ani, să-și definitiveze memoriile, scrise la început pe hârtie, și să mi le dea să le redactez sub formă de fișier Word. Speram să-i înlesnesc găsirea unei edituri care să-i publice cartea, ducându-le un stick cu tot conținutul cărții. Drumul parcurs pentru a-mi ține promisiunea m-a făcut să simt prin toți porii ce înseamnă un asemenea demers, dar l-am făcut cu un entuziasm prelungit pe care nu mi-l bănuiam. Acum, cartea Prima iubire, țambalul, cu memoriile fostului meu coleg de școală Nicolae Feraru, are deja contur tipografic și va apărea curând la Editura Leviathan. Aștept cu nerăbdare să apară cartea. Nicu Feraru, ca și alți câțiva copii din clasă, era țigan. Nu vedeam nicio diferență între el și mine, doar că eu mă simțeam bine că sunt româncă. Înțelegeți că, vizibil, ne deosebeam prin trăsături și culoarea pielii. Pe atunci nu știam nici ce înseamnă minoritate și nici majoritate. Strada pe care locuiam era și cu români, și cu țigani, cred că în părți sensibil egale.Read more…
Iluzia, bipolară. Sau nu.
Influențat de asiduitatea mătușii mele, Dr. Mirjam Bercovici care, încă și acum, la venerabila vârstă de 100 de ani, colaborează cu regularitate la această revistă, și într-o anumită măsură de articolul ei recent despre mine, mi-e greu să mai resist. Vă propun și eu acum o reminiscență personală, despre tatăl meu, Gustav Segal, decedat cu ani în urmă. Într-un alt articol recent, “Patru verișoare cu același nume”, Mirjam, scriind despre mama mea, Miriam Segal, verișoara ei dreaptă, fără să-l numească, a abordat în parte subiectul suferințelor lui: lagăr în timpul Marelui Război, șase ani de ocnă sub regimul comunist, în minele de aur din Transilvania. Cei șase ani formativi ai mei, între cinci și unsprezece. Revenit, în sfârșit, puțin înainte de Bar-Mitzvah mea. Așa se face că, într-un moment de pură inspirație literară, binevenită diversiune temporară de la avocatură, am scris despre tatăl meu nu o relatare faptică a unor întâmplări din viața sa, așa cum textele apar normal în această revistă, ci o povestioară pur imaginară, bazată totuși pe anumite realități, piesă pe care sper să o citiți aici mai departe. Read more…
Căzătura
Iarăşi am tras o trântă. Totul s-a petrecut fulgerător. Tocmai ieşisem dintr-un magazin de cosmeticale şi, fiind o zi blândă şi însorită de toamnă, am pornit în pas vioi pe o scurtătură ca să prind semaforul pe culoarea verde, numai că m-am poticnit de o bordură, m-am dezechilibrat şi am căzut grămadă pe trotuar. După ce m-am ridicat (relativ repede), am observat câţiva oameni care se opriseră să mă ajute (ce bine că mai există trecători omenoşi, gata să-ţi întindă o mână şi să sune la 112, dacă e nevoie) şi mă întrebau: „Puteţi merge? Nu v-aţi fracturat nimic? Cât p’aci daţi cu capul de picioarele de fier ale afişierului!” Eu dădeam din cap fără să pot spune nimic, pentru că mă podidea plânsul. Când cazi pe trotuar, te dor genunchii şi ţi-ai julit palmele, îţi vine să plângi ca în anii copilăriei, orice vârstă ai avea! De data aceasta am căzut exact la colţul străzii Şincai, unde am locuit în primii ani ai copilăriei[1] şi unde mi-am început cariera de… „căzătoare”. În faţa casei (care nu mai există, în locul ei aflându-se Blocul ONT la parterul căruia este magazinul de cosmeticale) era un teren viran acoperit cu zgură. Acolo ieşeam la joacă şi cădeam cel puţin o dată pe săptămână, julindu-mi de fiecare dată genunchii (uneori rana nouă se suprapunea triumfătoare peste crusta celei anterioare). Urma ritualul dezinfectării cu spirt sau cu iod, pe care tata îl desfăşura meticulos, suflând peste rană ca să nu mă usture prea tare. Între timp îmi explica toate pericolele care m-ar paşte dacă nu ar aplica acest tratament neplăcut. Apoi îmi pansa rana şi îmi spunea că toate acestea se întâmplă pentru că sunt mereu cu capul în nori şi nu mă uit pe unde calc.Read more…
O ISTORIE CU …CÂNTEC
Epilog (prematur:) la alegerile din Israel. Încă nu a trecut o săptămână de la mult discutatele și disputatele alegeri parlamentare din Israel, care cu siguranță au fost și vor mai fi comentate, ( încă măcar o lună, până la instalareaRead more…
GÂNDURI DUPĂ O ZI DE POST…
Într-unul din cele mai cunoscute filme ale sale,Woody Allen plasează on scenă în casa unor evrei newyorkezi, care în dimineaţa zilei de Yom Kippur tocmai se pregătesc de a pleca la sinagogă, când sunetele unei muzici stridente provenind din apartmentulRead more…
Întinde mâna şi ţi se va da…
În tradiţia evreiască donaţia e un gest mai mult decât recomandat şi dorit. Din frageda pruncie a iudaismului, legiuitorul şi scribul au avut grijă să pună bazele ajutorării celui aflat la restrişte. Ca într-un manual didactic, cărţile sfinte împart donaţia în mai multe categorii, iar criteriile sunt inedite. Pe primul plan ca valoare spirituală se află donaţia făcută de un necunoscut şi adresată unui necunoscut. Cu alte cuvinte cei doi “eroi” ai acţiunii nu se cunosc şi nu vor şti niciodată unul de altul…Read more…
Ştiu de unde vin… dar oare încotro se vor îndrepta?!
mai în fiecare zi și mai în fiecare seară, ajungi la concluzia că 90% din știrile ce ți se pun la dispoziție își au originea în războiul sfânt declarat și declanșat în numele unei religii care ar trebui să promoveze înțelegerea între oameni și nici decum să-i îndemne să se ucidă unii pe alții. Ba mai mult, cu cât trece timpul afli că de fapt dușmanii (și victimele) acestei noi realități nu sunt numai cei ce aparțin altor religii și popoare ci și (sau uneori mai ales!) coreligionarii tăi care însă aparțin unor secte diferite de a ta, deci ei trebuie să moară pentru că de fapt ei nu sunt musulmani exact ca tine, așa că…Treptat, gândurile îți fug de la un eveniment la altul, se îngrămădesc în puținii neuroni care ți-au mai rămas și-ți învolburează mintea de o manieră care nu-ți permite să judeci logic.Read more…
Când eşti departe, cât de aproape ești?
Nu se prea vorbea în România comunistă despre Basarabia. Subiectul era semitabu, pentru că orice discuție pe această temă putea avea consecințe neplăcute pentru cei ce îndrăzneau să discute despre ceea ce fusese timp de 22 ani parte integrantă din România după mai bine de 100 ani de înstrăinare…Dar eu ştiam ce se întâmplase cu buncii mei, acolo, departe de noi, în acei ani. Știam că bunicul fusese directorul gimnaziului evreiesc din Soroca, o așezare în nordul Basarabiei, că decedase cu două săptămâni înaintea intrării trupelor sovietice – iunie 1940 – și că fusese înmormântat în acea urbe, reședința lui Petru Rareș. Despre bunica mea lucrurile erau mult mai puțin clare. Supraviețuitorii tragediei transnistriene povestiseră tatei cum că bunica Milca fusese ucisă de un ofițer român, cam prin anul 1942, pe marginile unui drum cu pulbure, între două lagăre de concentrare. Cu un singur foc de armă… Și aruncată într-un șanț. Și mai știam că cei doi fii – tatăl meu și fratele său – puseseră o placă funerară pe mormântul bunicului, în amintirea celei ce le fusese mamă și nouă bunică pe care n-am cunoscut-o niciodată. Cu aceste date în minte m-am întâlnit pentru prima oară, în anul 2000, cu medici anesteziști ”moldoveni” la un congres în București…Read more…
Mai toți scriem. Dar de ce?
Medicina e o profesiune care, dacă vrei s-o practici așa cum scrie la carte, îți ocupă literalmente orice valență liberă și te subjugă prin permanenta necesitate (și chiar obligație) de a fi tot timpul lângă pacient și a te pune la punct cu tot ce se face în lume și se scrie în literatura de specialitate, pentru că altminteri nu-ți poți face datoria față de bolnavul aflat în îngrijirea ta. În mod normal, în mai toate colțurile lumii, medicul ajunge la capătul perioadei de însușire a specialității după nu mai puțin de 16-18 ani de la absolvirea liceului. Cu alte cuvinte, el/ea se poate considera specialist/ă independent/ă în meseria sa cam pe la vârsta de 35 ani. Și iată că aici se ascunde prima justificare a tendinței celui care ține bisturiul sau stetoscopul în mână, de a se dedica cel puțin parțial beletristicii. Se spune că poet poate fi numai un tânăr, căci el trebuie să posede un suflet sensibil, adecvat vârstei tinere, pe când scriitor nu poate fi decât un individ matur, întrucât pentru a scrie beletristică ai nevoie de o experiență de viaţă bogată.Read more…
Cămășile cu mâneci lungi
Vă recomand să vizionați documentarul american „Keep Quiet” (Netflix), despre foarte controversatul cetățean maghiar Szegedi Csanád. Cu toate că auzisem despre el, filmul m-a șocat și vă voi povesti și de ce. Dar pentru că nu toți cititorii știu la cine mă refer, aș vrea mai întâi să vi-l prezint pe scurt. Csanád Szegedi are azi de 36 de ani. Între 2003 și 2012 a fost membru în partidul de extremă dreaptă, cu orientare ultranaționalistă și chiar fascistă Jobbik (traducerea în limba română este ambivalentă: mai bun/mai de dreapta). A ajuns chiar vicepreședintele partidului şi membru al Parlamentului European de la Strassbourg. S-a remarcat chiar și printre camarazii lui prin antisemitismul lui crunt. Până aici nimic deosebit pentru membrul unui partid profascist din Europa; doar că în 2012 i se aduce la cunoștință și mai târziu se convinge personal că a avut „nenorocul” să aibă bunici și mamă evreică. Mai mult decât atât, bunica a fost supraviețuitoare a lagărului de la Auschwitz și avea numărul tatuat pe braț. Revelația a avut-o doar la vârsta de 30 de ani!! Read more…
De ce să fii istoric în secolul XXI?
În 2007 am devenit student de istorie. Îmi amintesc reacția familiei, a prietenilor și a colegilor din liceu când ne-am v[zut după căteva luni de pauză și am povestit ce am ales, unde am ajuns. Reacția lor era foarte amabilă și aproape identică: se vedea că nu înțeleg de ce am ales această cale, de ce este „util” acest domeniu. „O să mori de foame” – spuneau. Unii au mers chiar mai departe și m-au întrebat direct: de ce avem nevoie de istorici și de istorie azi, în secolul XXI? De ce să plătim din banii cetățenilor salariul și munca de cercetare a sutelor de istorici în țară? Care este utilitatea istoriei și a meseriei de istoric, azi? ntrebarea este una foarte dificilă, dar nu neobișnuită. Apare deja și în antichitate, dar mai ales în istoriografia modernă, probabil cel mai semnificativ la istoricul-martir din Franța, Marc Bloch, ucis în timpul Holocaustului. În ultima sa carte – apărută post-mortem – intitulată Apologie pour l’histoire ou Métier d’historien, tradusă în română sub titlul ”Pledoarie pentru istorie”, Marc Bloch discută rolul civic, public și politic al istoricului în societate, dar și metodele și technicile de cercetare istorică modernă. Este nu numai un manual pentru istoricii în formare, dar și un testament personal cutremurător: prin munca lui academică, vocea lui publică și civică, Bloch a devenit un martir al epocii sale. La fel și Khaled al-Asaad, epigrafistul și arheologul faimos din Siria, decapitat și ucis în chinuri groaznice de către teroriști în Palmyra, orașul antic pe care l-a cercetat timp de un sfert de secol. Amândoi au fost voci extraordinare, apostoli ai istoriei, care şi-au sacrificat viața pentru știință și responsabilitatea istorică. Deși nu este elucidat nici în prezent, e foarte posibil că și vocea publică și fermă a lui Ioan Petru Culianu a fost motivul pentru care marele istoric al religiilor a fost ucis la Chicago. Read more…
De modă veche
De curând m-am întors din România, de la un curs de specialitate, participarea mea devenind de câțiva ani buni o tradiție și o superbă ocazie de a mă întâlni cu colegi de breaslă, care de-a lungul timpului mi-au devenit adevărați prieteni.Într-una din dimineți, la micul dejun, un cunoscut medic transilvănean a deschis discuția despre prăpastia intelectuală care s-a creat în ultimii ani între generația noastră și cea a tinerilor de azi: Zilele trecute, mi-a spus el, am fost nevoit să iau autobuzul spre spital. Mai bine de un sfert de oră am călătorit în picioare, schimbând locul din când în când, după cum se foiau călătorii care ca și mine nu găsiseră loc pe banchete. Trecând dintr-o parte în alta a autobuzului, am putut observa cu ce se ocupau cei care fuseseră suficient de norocoși pentru a evita călătoria în picioare. Marea majoritate erau relativ tineri, sub 40 ani, femei și bărbați, probabil în drum spre locurile lor de muncă. Toți, dar absolut toți, aveau ambele mâini ocupate cu un telefon mobil. De felul meu nu sunt un om curios, dar de data acesta mi-am dorit să aflu ce oferă micul ecran posesorului său. În naivitatea mea, speram/credeam că unii citesc un text pe Kindle sau un articol dintr-un ziar. Ei bine, nu! Toți, absolut toți, erau ocupați în două direcții: să trimită mesaje pe Whatsapp sau să privească poze de tot felul. Pe bancheta din spate ședea o doamnă în jurul vârstei de 40-45 ani și ce crezi că făcea? Incredibil: citea o carte!!!Read more…
Vulnerabilităţile demografice ale Israelului
Har Domnului, potrivit Institutului Central de Statistică din Israel [1]la sfârșitul lui ianuarie 2020 populația țării se ridica la 9.152.100 de suflete, din care 74,24% erau evrei, adică 6.697.000 de persoane. Cea mai vastă minoritate o constituie arabii care reprezintă 20,95% din locuitorii statului, adică circa 1.890.000 de oameni. Restul de 4,81%, adică 434.000 de indivizi sunt constituiți din: creștini, druzi, armeni, circasieni, samariteni, etc., apoi evrei nerecunoscuți ca atare conform legilor halachice, precum și neevrei căsătoriți cu evrei. Alte aspecte îmbucurătoare ale evoluției demografice israeliene sunt: rata de creștere demografică anuală de 2% care este de trei ori mai mare ca cea din țările OECD (0,6%), speranța ridicată de viață – 80,7 ani la bărbați și 84,6 ani la femei, ponderea ridicată a copiilor între 0 și 14 ani în structura populației – 27,3% și rata de fertilitate ridicată, de peste 3 la femei. Din anul 2000 populația Israelului a crescut de la cca.6 milioane la peste 9 milioane de suflete, această creștere cuprinzându-i și pe noii olimi (imigranți), o altă evoluție fundamentală îmbucurătoare. În dosul acestor tendințe pozitive se desfășoară în paralel și procese negative….Read more…
Comunicarea în timpuri de restriște
Dintotdeauna am fost (și m-am) considerat un animal social. De fapt omul este creat să fie un animal social, din acest punct de vedere eu nu fac excepție. Însă nu toți sunt la fel de dornici să aibă la îndemână acele mijloace care să le permită o legătură cu semenii lor. Pustnicii, morocănoșii, singuraticii nu par dispuși să facă vreun efort pentru a crea relații umane cu cei care-i înconjoară. Dar imensa majoritate a locuitorilor acestei planete se nasc, trăiesc și mor cu instinctul necesității legăturii și comunicării cu cei de o seamă cu ei. Dacă am considerat necesar să abordez acest subiect, hotărârea mea se datorește eminamente situației în care eu, cei din jurul meu, și mai toți indivizii mapamondului, ne aflăm de aproape trei sferturi de an. Cu un cuvânt, eu susțin că ”grație” Coronei am încetat să comunicăm. Ah, mi se va spune, ba din contră! Corona ne-a obligat să dezvoltăm mijloace de comunicare foarte eficiente, produsele unei tehnologii la îndemâna mai tuturora, iar izolarea fizică impusă de pandemie ne-a deschis drumul spre o legătură mult mai variată și mult mai largă decât înainte ca virusul să-și bage coada printre noi. Ne scriem mult mai mult, pe email, pe SMS și pe WhatsApp, Facebook, Telegram, Instagram, Twitter, toate sunt suprasolicitate și utilizate 24 ore pe zi. Read more…
Un numitor comun…
Am avut norocul să trăiesc în pace mereu şi mi se pare o stare firească. Cu ani în urmă ( la şcoală, la facultate şi chiar la locul de muncă) aveam cursuri de pregătire premilitară şi mi se părea de-a dreptul caraghios că învăţam diverse strategii şi făceam exerciţii de tragere la poligon, în vreme de pace. În acelaşi timp ştiam că în Israel este o stare permenantă de beligeranţă, că cetăţenii fac armata pentru că trebuie să-şi apere fragilitatea păcii. În scurtele mele vizite, mă simţeam în siguranţă deplină, nu sesizam deloc proximitatea ameninţării armate, viaţa de zi cu zi era vibrantă, veselă, relaxată. E drept că nu s-a nimerit să fiu de faţă în timpul ostilităţilor militare. În schimb de aici, din depărtare, urmăresc cu îngrijorare maximă atentatele teroriste şi atacurile armate asupra Israelului, mă tem pentru viaţa prietenilor şi cunoştinţelor mele, dar şi a celorlalţi cetăţeni ai acestei ţări miraculoase. Citesc presa internaţională, urmăresc la televizor şi pe Internet imaginile cutremurătoare cu distrugeri, morţi şi răniţi, de o parte şi de alta, şi încerc să înţeleg şi să accept răspunsul dur al armatei israeliene faţă de atacatori.Read more…
Sucot 5782
Suntem în timpul sărbătorilor de toamnă și nu aș vrea să las să se îndepărteze prea mult anul de care ne-am despărțit, fără a reflecta puțin la noi și fără să evocăm amintiri dragi din copilărie, de această dată dedicate sărbătorii de Sucot. A fost o vară toridă și totuși am găsit energia și elanul de a-mi pregăti trecerea în noul an evreiesc. Perioada iertărilor a fost mai profundă, am simțit nevoia iertării și nu voi spune cât am alocat iertării mele și împăcării cu mine, dar voi spune că am reușit să iert oamenii fără chip, dar care aveau nevoie și de iertarea mea. Am pregătit apoi îndelung ”bagajul” cu care am intrat la masa de Roș Hașana, pregătită să pășesc în noul an. Am așteptat cu emoție Yom Kipur, sărbătoarea cea sfântă, cu speranța sigilării cu bine în Cartea Vieții. În viețile noastre toate se întâmplă cu o ordine și cu un rost. Ne pregătim de fiecare dată să pășim cum se cuvine într-un nou an și o facem fiecare în felul nostru. Cum se construiește acest fel de a fi al fiecăruia? Se construiește pe ceva, pentru că nimeni nu se naște din nimic, toți avem rădăcini, mai mult sau mai puțin adânci, sănătoase, trainice. Baza construcției noastre a fost pusă în copilărie, în familie și cu acel ”bagaj” inițial de educație și experiențe proprii pornim prin viață.Read more…