Să auzi, să vezi și să nu crezi! (Bazarul din Nevada, SUA)

De la bun început doresc să atrag atenția cititorului că nu va găsi în cele ce urmează niciun detaliu care poate identifica ”eroul” sau ”eroii” povestirii. Singurul personaj a cărei identitate o pot dezvălui sunt eu. Tot ce urmează este însă perfect adevărat. Îmi cer scuze de la bun început pentru faptul că cele ce urmează se referă la un domeniu profesional care nu e comun tuturor colaboratorilor și cititorilor revistei. Iar după aceste precizări, să trecem la fapte. Am certitudinea că nu sunt singurul, ci ceea ce se numește în latină e pluribus unum, adică sunt unul din cei mulți – în cazul acesta medici – care primesc zilnic pe adresa lor de email între zece și douăzeci de invitații de a trimite spre publicare articole în reviste medicale digitale, apărute cu zecile (dacă nu cu sutele!) ca ciupercile după ploaie, în urmă cu vreo 20-30 ani. Explicația e simplă. Conform principiului dominant în lumea medicală, publish or perish, medicii care își doresc o carieră profesională cât de cât de succes sunt obligați să scrie, să publice rezultatul cercetării clinice sau de laborator, articole generale sau bazate pe un singur caz (așa-numitul case report), pentru că altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică. altminteri nimic nu-ți poate asigura avansarea pe scara profesională și didactică.

Pe vremea mea circula o glumă de succes: singurul mijloc de a obține titlul de profesor universitar în medicină e să ai… o iubită. Soției îi spui că ești la prietenă, prietenei îi spui că ești la soție, iar tu stai în bibliotecă și scrii articole!!Read more…

O iarnă care se lasă așteptată

Suntem la început de decembrie și iarna noastră întârzie, poate mai mult decât de obicei. Afară sunt 22 de grade celsius la prânz, și se anunță o vreme și mai caldă. Pe vremuri, când lucram la Toronto, am învățat că anotimpurile în acea țară se împart în două părți inegale: vara – iulie și iarna – restul anului. Mai era și Indian summer, adică vreo câteva săptămâni cu temperaturi acceptabile, aproape fără intemperii, copaci cu frunze ruginite, un peisaj realmente impresionant. Eu, locuitor temporar al acelor locuri, eram revoltat că nu se poate face nimic pentru a schimba clima locală, dar ”băștinașii” priveau lucrurile cu cea mai impertinentă nonșalanță: era cald, totul e în ordine; se făcea frig, era zăpadă, dar înăuntru era cald, circulația publică nu prea avea de suferit, metroul circula normal ș.a.m.d. Dar aici, în Israel, treburile stau complet altfel. N-am idee cine a copiat pe cine: natura a preluat ”tradițiile” vieții de zi cu zi, sau din contra, viața noastră e o copie fidelă a vremii. e o copie fidelă a vremii.

Am petrecut mult timp prin locuri străine și știu că nicăieri schimbările de anotimp nu se petrec cu precizia caracteristică științelor exacte, dar am senzația că aici, la noi, parcă totul e cel mai aiurea și mai alandala… Pe scurt, mai tot ce se întâmplă aici nu are nicio legătură cu ceea ce ar trebui să se întâmple. S-o luăm de la început.Read more…

De partea cui ești (sau ar trebui să fii)?

În 1949 aveam 10 ani, eram în clasa a V-a și profesorul nostru ne-a cerut să scriem o compoziție despre cunoscutul roman al lui Pușkin, Fata căpitanului, povestea unui tânăr de viță nobilă care la vârsta de 17 ani e trimis să-și facă serviciul militar departe de casă. De ce tocmai această carte? N-am idee. Știu însă că la acea vreme eram deja fascinat de povestiri și că povestea lui Piotr Andreevici mi-a plăcut mult. Acțiunea se petrece în secolul al XVIII-lea, în timpul răscoalei lui Pugaciov, un cazac care a condus o mișcare populară antițaristă și și-a sfârșit viața la Moscova, decapitat în piața centrală a orașului. Îmi închipui că prezența lui Pugaciov i-a determinat pe activiștii regimului comunist din România acelor vremuri să considere că romanul lui Pușkin  era potrivit pentru educația noii generații, supuse unui început de serioasă îndoctrinare. Am citit romanul și m-am pus pe scris. Doar că imaginea lui Pugaciov nu mi-a făcut o impresie bună, drept pentru care în compoziția mea eu am luat partea armatei țariste și l-am creionat pe Pugaciov ca pe un criminal care și-a meritat soarta! Vă închipuiți cum a fost primită compoziția mea! Profesorul a cerut ca tata să apară la școală și i-a arătat cumplita eroare politică a fiului său. Părintele meu s-a întors acasă și fără multe explicații m-a așezat la masa de scris și mi-a dictat noul text care trebuia prezentat a doua zi și în care, bineînțeles, eroul pozitiv e Pugaciov și criminalul e țarul! Și de ce această lungă introducere, la cele ce vor urma? Pentru că în cele ce urmează intenționez să discut reacția subiectivă a cititorului / spectatorului la întâmplările sau acțiunile la care, volens-nolens, se simte obligat să ia partea unuia sau altuia dintre personajele unei cărți, film sau piesă de teatru.Read more…

Să citești și să nu crezi!

Da, știam, doar am doi ochi și două urechi și pot citi în mai multe limbi. Știam că nu toată omenirea trăiește după același tipic și că nu toți au acces la tot ce și-ar dori. Știam toate acestea, pentru că le vedeam (și încă le văd) în jur și pentru că media nu te lasă să trăiești în ignoranță și-ți pune deseori în față niște știri care în niciun caz nu-ți pot crea o stare de bine. Dar nu știam că sărăcia merge atât de departe. Un articol publicat recent într-un distins jurnal medical american, cunoscut în întreaga lume, mi-a pus în față o realitate de care nu eram conștient. Dar după ce-am citit articolul, mi-am spus: te miri?! De ce te miri? Adică, ce credeai, că sărăcia se simte numai în alimentarea insuficientă, în îmbrăcămintea ponosită și în temperatura scăzută în casă în lunile de iarnă? Sărăcia atinge orice parte a existenței, ea nu face deosebiri între ce trebuie să se afle în frigider și ce trebuie cumpărat copilului pentru a face față nevoilor zilnice. Dar de aici și până la neputința de a acoperi costul absorbantului menstrual e un drum extrem de lung și, de fapt, inacceptabil. Iată ce scriu autorii susmenționatului articol: Un sondaj național efectuat în anul 2023 [în Statele Unite] arată că aproximativ 25% din adolescente și o treime din femeile tinere nu-și pot permite achiziționarea de absorbante menstruale!Read more…

Patru ani de Baabel

Acum patru ani (Eva Galambos şi cu mine sau… viceversa) lansam pe talazurile virtuale (cu sprijinul substanţial al informaticianului Vlad Cucereanu) o revistă întitulată Baabel, însoţită de un « manifest » în care arătam că publicaţia stă sub semnul diversităţii, că dorim ca ea să devină un loc generos şi prietenos destinat cunoaşterii Celuilalt. Recitind manifestul de atunci observ – cu satisfacţie – că multe din promisiunile noastre s-au îndeplinit, graţie încrederii de care ne-am bucurat din partea oamenilor care ni s-au alăturat, constituind comunitatea baabeliană şi creând temelia acelui spaţiu generos şi prietenos, propice creaţiei şi colaborăriiRead more…

Cine e de vină – sau rolul (negativ) al personalității în istorie.

Războiul de șase zile a început ca o lovitură preventivă împotriva Egiptului care pusese în practică câteva decizii cruciale, toate indicând serioase pregătiri de atac. Nimeni, dar nimeni în Israel, nu se gândea la mai mult decât o acțiune care să împiedice un atac venit dinspre granița de vest. Nimeni nu vroia să cucerească peninsula Sinai și nimeni nu proiectase a se ajunge la canalul Suez, dar mite alte locuri prin ”împrejurimi”. Și în primele ore totul a decurs conform așteptărilor sau, cum se spune pe la noi, conform planului dinainte stabilit. De aceea voi lăsa deoparte frontul egiptean, nimic din ce s-a întâmplat acolo nu merită o mențiune specială, la 50 ani după ce totul s-a terminat și la mai bine de 30 ani de când Sinaiul a fost retrocedat și domnește pacea la acea graniță. Dar pe parcurs s-au întâmplat două fapte de uriașă importanță istorică, ambele având ca unic protagonist o personalitate politică de mare anvergură: Gamal Abdel Nasser, președintele Egiptului.Read more…

Politica noastră

Mă număr totuși printre norocoșii care au mai prins și câte un scurt răgaz numit ”să avem și profesioniști în funcții”. Acum câțiva ani, m-am reîntâlnit cu un specialist român care reprezenta o firmă prestigioasă de consultanță și el mi-a spus că eu am fost printre ultimii profesioniști ”puși” în funcție de propria competență. În urmă cu 20 de ani, noi am fost cei care am lucrat cât s-a putut de obiectiv, adică în baza unor norme, proceduri și bune practici. Unele le aveam, pe altele le-am preluat fiindcă ni se potriveau profilului de țară și parcă nu primau alte considerente, ci pur și simplu erau bune și folositoare pentru a forma un set de bune practici, coduri de conduită, pentru a evita conflictul de interese care uite unde ne aduce. Asta însemna și minima implicare politică. Eu una nu m-am simțit ”apăsată” de politic. A venit însă un moment în care au venit unii care au întrebat ”mă, dar asta cu cine este?” și implicit ”cine a pus-o în funcție”? Eu eram unul dintre primii funcționari publici ”puși” în funcție de propria experiență profesională și în urma urcării treptelor pe așa zisa ”scară a măgarului”, cum o denumea tata.Read more…

Înainte nu înseamnă înapoi!

Am încercat să îmi explic ce s-a întâmplat cu noi, societatea românească în toată diversitatea ei! Am aici o parte a explicației, atât cât mă încumet să dau din perspectiva cetățeanului obosit și deja marcat de prea multă dezbinare și manipulare. Este o parte a adevărului, fără context internațional, în al cărui rol determinant cred, pentru că lumea de astăzi merge împreună spre viitor, iar alternativa este să rămânem atârnați între secole trecute. Suntem oare în secolul 21? Să ne întoarcem la ”atunci” versus ”acum”, la ”solidaritate” versus ”dezbinare”! Ce era de împărțit înainte de 1989? Exista nomenclatură și prin urmare oameni cu condiții de viață mai bune, dar cetățenii nu aveau ce să își împartă între ei. Dacă împărțeau coada la produse de strictă necesitate, atunci se chema că devin solidari și cu respect unul față de celălalt. Își cunoșteau familiile din povestiri, știau tristețile, lipsurile lor și ale altora. ”Atunci” eram solidari și eram ”ai noștri” cu bune sau mai puțin bune! ”Acum” însă, polarizarea societății a ajuns la dezbinare, pentru ca tocmai să intre în conflict, pe care în niciun caz nu l-aș numi conflict de idei sau de doctrine! Cu alte cuvinte, ”ai noștri” de atunci devine ”ai noștri” și ”ai lor” aflați în dispută, al cărei fel nu îl voi comenta aici.Read more…

Turnul Babel la orizontală

Nu am niciun dubiu că cei care au creat acum mii de ani legenda Turnului Babel s-au inspirat dintr-o situație reală. În acele vremuri și chiar mult timp după aceea, colectivitățile umane erau izolate timp de veacuri, relațiile dintre diversele populații aparținând chiar aceluiași popor erau practic absente, nemaivorbind de existența dialectelor aceleiași limbi, care făceau (și fac până în ziua de azi) o comunicare umană imposibil de realizat. Limba, mijlocul de comunicare cel mai important între două ființe umane, poate fi în același timp un obstacol în calea înțelegerii dintre oameni. De aceea nu trebuie să ne mire apariția limbii esperanto, o încercare a oftalmologului varșovian Dr Ludwig Lejzer Zamenhof de a găsi o soluție problemei din epoca modernă, în care oamenii circulă de-a lungul și de-a latul globului și se lovesc de bariera unor limbi pe care nu le cunosc.Read more…

Primii șapte ani

Șapte ani de existență a revistei BAABEL, mii de articole publicate, (cred) peste o sută de colaboratori, cu toții angrenați în acestă activitate literară-publicistică și probabil mii de cititori. Și după această trecere în revistă, (foarte posibil) inexactă, două întrebări se cer a fi puse. Prima se referă la motivul care îi face pe toți acești prieteni să colaboreze la o apariție electronică, fiecare împins de la spate, cred eu, de cel puțin o cauză demnă de invidiat. Îmi închipui că unii se delectează în a-și publica ideile, gândurile și mai ales comentariile legate de viața de toate zilele, pe care fiecare o duce în colțișorul său de lume, mai ales când ajunge la concluzia că evenimentele care se deapănă în jurul său merită a fi prezentate și altora, cu scopul de a fi discutate, dezbătute, întoarse pe toate fețele, mai ales atunci când eseul lor primește comentarii ale cititorilor. Pentru că presa electronică oferă fiecărui cititor ocazia de a-și exprima părerea despre cele citite, on line. Această activitate duce uneori (poate prea rar) la adevărate dezbateri, conflicte de păreri, dar după părerea mea acest aspect dă savoare revistei și satisfacție autorului… La cea de a doua întrebare, la care eu nu am răspuns și mă îndoiesc că cineva are o imagine cât de cât clară. Cine deschide poșta electronică, cine intră pe Google și caută Revista BAABEL? Cine ne citește? Read more…

Eșecul unui scenarist amator

Am achiziționat un automobil nou. Compania de asigurare mi-a cerut să completez echipamentul dedicat împiedicării furtului de mașină (ca și cum asta ar ajuta la ceva, la noi în sud se fură mașini de o manieră foarte organizată și eficientă), drept pentru care m-am adresat unui cunoscut garaj din apropiere, la care mai fusesem în trecut cu probleme similare. A doua zi m-am prezentat proprietarului garajului, am fost primit imediat și mi s-a spus că totul va fi gata într-o oră, așa că am fost sfătuit să rămân în micuța sală de așteptare, adiacentă pupitrului secretarei. Sălița cu pricina avea nu mai mult de 7-8 m2, câteva scaune metalice, deloc comode, un recipient de apă rece (important pentru lungile luni de vară sudică israeliană) și un televizor care rula unul din filmele vechi al lui Clint Eastwood. Un amănunt mi-a atras privirea. Unul din scaune era ”tapisat” cu două pernuțe, una pentru șezut și una pentru spate și purta o notă, în ebraică, cu următorul conținut: ”Rezervat pentru dl Mordechai”. Am mai fost eu prin diverse locuri publice, am mai stat eu prin câteva săli de așteptare, am mai văzut eu de-ajuns de multe anunțuri bizare, dar cu așa ceva încă nu mă întâlnisem. Curiozitatea nu-mi dădea pace, m-am așezat pe un scaun în fața celui cu pricina, zgândărit de anunț…Read more…

Aproape toate se potrivesc perfect, dar din păcate nu toate…

Cu un cuvânt: nu avem dreptul să ne plângem! E drept, situația e cu totul anormală, dar aș dori ca cineva să mă ajute să definesc noțiunea de ”situație normală”. E adevărat, umblăm cu mască pe față, nu ne mai întindem mâna unul altuia, ne ținem prietenii și rudele mai la distanță, călătorim mult mai puțin, iar cât despre zboruri în străinătate, ce să mai vorbim! Și uite așa, deodată nu mai am nevoie de agenda mea zilnică. Mă bucur că pot ține minte puținele date de care am nevoie, cum ar fi un mers la bancă sau un zoom cu cei cu care trebuia să mă întâlnesc pe undeva pe mapamondul care azi pare fiecăruia de neatins. Cercul vicios e cel care-ți conduce viața: nu pleci la congres, deci nu trebuie să pregătești diapozitive. Nu ai întâlniri pentru proiecte deja începute, deci nu e cazul să pui la punct documente care în mod normal ar trebui distribuite peste mări și țări. Și atunci cum îți umpli timpul? Read more…

O „meteahnă” care se cere discutată?

Mărturisesc, continui să citesc Caragiale. Parcurg cu interes eseurile și foiletoanele scrise în urmă cu mai bine de un veac (nu mai puțin de 650 pagini!) și încerc să înțeleg atmosfera în care trăia marele dramaturg, dar în același timp sunt uimit de volumul activității sale literare, doar parțial adusă la cunoștința marelui public, bineînțeles în afara celebrelor sale piese și unele din ”produsele” prea bine știute, cum ar fi Dl Goe sau Bubico. Cu un cuvânt, mă delectez. Și acum o paranteză, după părerea mea obligatorie pentru înțelegerea motivului care m-a îndemnat să scriu aceste rânduri. Vreme de mai bine de 30 ani am trăit în România, cu senzația că apucasem să cunosc realitățile acestei țări, să-i cunosc poporul, istoria, mentalitatea. Am cunoscut români de origine rusă, germană, și bineînțeles evreiască și maghiară. Pe „românii unguri” i-am întâlnit la București, dar și în Transilvania, am avut colegi unguri și tot timpul am fost convins că în ciuda accentului lor deosebit, ei posedau aceeași mentalitate, legată de propria lor structură intelectuală, educație, atâta doar că ei aveau două limbi materne, iar eu aveam numai una.Read more…

Dreptul la dreptate

Până acum câtva timp eram conștient de faptul că la fel ca în medicină, și în mecanismul de împărțire a dreptății nimic nu e sigur, nimic nu e 100%. Oameni suntem, mi-am zis întotdeauna, nu roboți, iar oamenii sunt supuși greșelii și uneori (de prea multe ori!) greșeli grave, grosolane, au urmări nefaste, catastrofale, pentru cel în cauză și pentru cei din jur. Dar trebuie să recunosc că niciodată nu am găsit suficient timp și interes pentru a aprofunda subiectul împărțirii dreptății. Mai totdeauna m-am mulțumit cu faptul că eram expus doar parțial la toate dedesubturile unui proces judiciar și nu odată m-am trezit că sunt interesat mai mult de deznodământ decât de mersul procesului în sine. Și iată răspunsul la întrebarea care încă nu mi-a fost pusă: și ce-ți veni acum? Pentru ce toată această introducere doar ca să amintești celor care te mai citesc, un fapt cunoscut de toți, că dreptatea e o chestiune relativă, și nu degeaba scrie pe undeva ”la noi” că fiecare om e obligat să alerge (לרדוף) după dreptate. Ceea ce m-a făcut să aprofundez subiectul acesta a fost vizionarea a două seriale pe Netflix ,,,Read more…

A ruginit frunza din vii… Oare?!

O fi vârsta, bat-o vina? O fi pandemia care a hotărât să rămână aici pentru că se pare că se simte bine în mediul uman? O fi liniștea din jur, oarecum neașteptată pentru acest anotimp propice conflagrațiilor armate mici și mari? Cert e faptul că anul acesta remarc schimbările din jur într-un mod cu totul surprinzător pentru mine, eu, un individ pragmatic, lipsit de orice urmă de romantism, și care în lunga lui viață a scris doar un singur poem, care cuprinde un singur vers: ”Lună, lună, ești nebună”!! Aici, prin împrejurimile în care-mi duc existența de aproape 40 ani, adică în sudul care odinioară era deșert și acum e mai mult verde decât galben, toamna vine pe-ndelete, nicidecum nu se grăbește să-și pună amprenta pe tot ce e viu. Scăderea temperaturii e treptată, aproape imperceptibilă în cursul zilei, pentru că ce deosebire e între 35 grade și 32 grade la prânz? Ba mai mult, când ești în mașină, căldura provocată de puternicele raze de soare e la fel în august ca și în octombrie și singura soluție e să pui în funcțiune aerul condiționat aproape simultan cu pornirea motorului. Octombrie ca octombrie, dar pe la noi, noiembrie e o lună capricioasă. Ar vrea să fie ”umedă” dar nu prea reușește. Ar vrea să fie rece, dar soarele îi stă în cale și-i uzurpă intențiile.Read more…

Un altfel de turn

La începutul anilor 2000 vizitam pentru prima dată muzeul de istoria artei din Viena, Kunsthistorisches Museum Wien, pe mare fugă, fiindcă eram într-un grup de care a trebuit să mă desprind pentru două ore ca să intru la muzeu, într-o după amiază, cu puțin timp înainte de închidere. Puțin timp, dar suficient ca pașii să-mi fie purtați spre sala în care este expus flamandul Pieter Bruegel cel Bătrân, unde minutele petrecute în fața tablourilor Vânători în zăpadă și Marele Turn Babel m-au făcut să-l ador pentru totdeauna. Mulți ani mai târziu, în 2018, fiul meu trăia la Bruxelles și în timpul vizitei mele la el, în mod paradoxal și total neașteptat, primul loc pe care m-a dus să-l văd a fost o biserică aflată în apropierea locuinței lui, o biserică în fața căreia se afla statuia unui pictor. Biserica era Notre-Dame-de-la Chapelle și acolo se află mormântul geniului picturii flamande de ale cărui lucrări fusesem fermecată la Viena. Pieter Bruegel cel Bătrân a murit la Bruxelles în anul 1569, iar statuia din fața bisericii este bineînțeles a lui. Mi-am amintit de după-amiaza vieneză din urmă cu mulți ani, când fusesem atât de grăbită, și m-am simțit încântată și privilegiată să ajung pe urmele pașilor idolului meu! Ne facem fiecare, tot timpul, fel de fel de planuri, neștiind că destinul are uneori pentru noi realități chiar mai bune. Nu știm pe cine vom cunoaște, pe cine vom reîntâlni, ce locuri vom vedea și cât de bogați vom fi prin toate acestea peste cinci sau zece ani și adesea uităm să fim recunoscători pentru fiecare zi încărcată de senin, îmbogățită și iluminată de prezența unor oameni dragi, din trecut sau din prezent.Read more…

Orice poveste e adevărată, atât timp cât…

Am stat multă vreme în cumpănă până am decis să pun ”pe hârtie” rândurile de mai jos. Dacă mă hotărăsc să scriu, va trebui să găsesc un mijloc de a relata o poveste fără a strica (în engleză: spoiler) plăcerea celor care îmi vor urma sfatul și vor căuta pe Netflix filmul în cauză. Spre deosebire de multe alte filme (aproape toate, aș zice) care pot fi ”promovate” cu ajutorul câtorva rânduri care să descrie pe foarte pe scurt subiectul, filmul de care doresc să mă ocup aici face parte dintr-o cu totul altă categorie. În cazul său, orice referire directă la subiect ar distruge de la bun început plăcerea, sau aș zice surpriza provocată de vizionarea până la sfârșit. Și atunci cum să prezint un film fără a aminti măcar în câteva cuvinte subiectul? Ca o analogie, cum aș fi putut descrie unui prieten (în trecutul meu foarte îndepărtat) o persoană de sex feminin pe care aș fi dorit s-o cunoască, fără a aminti măcar pe scurt cum arată persoana în cauză? Ce rost fi avut să-i povestesc fără a-i da minimele detalii necesare?! La început era să abandonez subiectul, care pare imposibil de realizat. O să încerc totuși, simțind pe undeva că am de-a face cu o ”sculptură” ieșită din comun, fragilă, și pe care dacă nu o manevrez cu atenție și sensibilitate, mi s-ar sparge în mână.Read more…

On revient toujours…

Pe vremea mea se spunea (o frază care se potrivește oricui și în orice situație) cum că poți scoate omul din România, dar nu poți scoate România din om. Ulterior am ajuns la concluzia că chiar dacă așa stau lucrurile, fraza aceasta nu se potrivește în ceea ce privește limba, întrucât peste tot în lume (și poate mai ales în Israel) românii transmutați pe alte plaiuri încetează treptat de a vorbi limba maternă și se încadrează perfect în mediul cultural-social al noii realități. Iar în cele mai multe cazuri odraslele lor nu vorbesc limba părinților, ceea ce face ca graiul ”strămoșesc” să devină o noțiune cu totul teoretică. Așa se face că limba română nu mai apare pe lista celor 13 limbi cele mai vorbite azi în Israel, și asta în ciuda faptului că aproape 400.000 evrei români au emigrat în Israel de la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial și până azi. Toate aceste gânduri mi-au venit în minte în timpul ultimei mele călătorii în România, la un congres în specialitatea mea. În acele zile am avut ocazia să întâlnesc două cupluri, separat unul de altul, și fiecare mi-a oferit o poveste complet diferită, dar amândouă au un numitor comun, lesne de identificat după citirea celor de mai jos.Read more…