Cred că niciodată în cariera mea de jurnalist nu mi-a fost atât de greu să scriu un articol ca acum. Ultimele întâmplări din Israel sunt atât de dramatice, de grave și de nedrepte, încât nici nu prea ai cuvinte să le descrii. Iar noi care nu trăim acolo nu ar trebui să judecăm, să ne dăm cu părerea, deoarece oricât de mult ne-am manifesta susținerea și am condamna grozăviile, nu vom reuși să fim pe aceeași lungime de undă cu israelienii care au pierdut membri de familie, rude, prieteni, cunoștințe, fie asasinați brutal, fie luați ostatici și nu știi, poate uneori e mai bine să nu mai fii în viață decât în mâna unor astfel de creaturi pe care nu-i pot numi oameni. Totuși, urmărind reacția Israelului, obiectivele și planurile de contracarare și sancționare a acestor fapte, nu poți să nu ai o părere, uneori chiar îndoieli, când te întrebi despre consecințe, despre șansele de reușită, câștigurile și pierderile. Ziua Z pentru mine înseamnă începutul ofensivei terestre. Când scriu acest articol încă nu a început, dar este chestiune de zile sau poate chiar ore. Read more…
Animalismul uman în toată ”splendoarea” lui
Deunăzi mi-am adus aminte (oare de ce?!) de expresia latină homo homini lupus. Adică, în traducere liberă omul e fiară pentru semenul său. Cred că am mai adus în discuție aportul lui Freud la acest aspect al mentalității animalului pe două picioare. Îmi cer scuze, dar simt nevoia să mă repet. Noi ne naștem cu două instincte clare, cel de supraviețuire și cel de înmulțire, și facem tot ce ne stă în putință pentru a le aduce la îndeplinire (cum se spunea pe vremea mea). Dar din păcate, sau din fericire, omul e un animal social, adică e făcut să trăiască în colectiv pe care îl numim ”societate”. Colectivul își are și el obligațiile sale, pe care le impune celor care-i aparțin. Într-o societate civilizată (definită după regulile impuse de cele zece porunci, unanim acceptate) pur și simplu nu poți face ce vrei, ci trebuie să ții cont de interesele și drepturile celuilalt, sau „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta”. Principiul sanctității vieții e recunoscut doar de câteva mii de ani, dar în mod cu totul surprinzător, nu a devenit ubicuitar. În lumea de azi (ca și cea de ieri sau alaltăieri) există indivizi pentru care acest principiu e facultativ, derizoriu și practic lipsit de importanță.Read more…
Au trecut cincizeci de ani…
Am ajuns în Israel în toamna anului 1972. Încă din primele zile am plecat la Ierusalim și m-am înscris la programul pregătitor al Universității Ebraice. E adevărat că în România absolvisem deja anul întâi, dar ebraică nu știam o iotă, nu puteam să merg direct la cursuri. Cred că a fost anul cel mai captivant din viața mea. Totul, dar absolut totul îmi era nou. La Timișoara stăteam în gazdă, învățam cât era ziua de lungă (ce pierdere de vreme!), nu aveam prieteni. Abia la Ierusalim am descoperit cu adevărat viața studențească. Am stat la cămin, am devenit mult mai independentă, de nevoie mi-am perfecționat engleza, dar am învățat ebraica și mai ales am cunoscut o grămadă de lume care vorbea toate limbile pământului. Printre prietenele pe care mi le-am făcut atunci se număra și S., o tânără simpatică, venită din Germania. Ca studentă săracă și ca imigrantă, am fost orbită de luxul din Germania. E adevărat că tatăl lui S. avea o fabrică, Am cunoscut familia, m-am bucurat și eu de traiul bun, am făcut împreună cu S. câteva excursii și la vreo două zile după Yom Kipur aveam biletul de întoarcere. Numai că… La sfârșitul sărbătorii de Yom Kipur s-a dat drumul la televizor și am rămas cu toții înlemniți. În Israel era război!Read more…
Exasperări autumnale 2
Titlul noii mele serii de articole a fost de rău augur, pentru că după doar două zile de la apariție a avut loc cea mai mare tragedie colectivă a poporului evreu de la războiul de Yom Kipur încoace. Cu deosebirea că acum 50 de ani am avut de-a face cu un atac-surpriză coordonat al statelor arabe vecine, Egipt și Siria, împotriva Israelului, iar acum a fost un atac terorist de proporții asupra locuitorilor pașnici din Israel. În calitate de cetățean israelian trăitor în Diaspora și de cetățean al Europei, îmi permit să trag unele prime concluzii, cu subiectivismul și emoția sufletească inerentă tragicului eveniment. Poate este o impietate să mă lansez în judecăți, pe când alții sunt lichidați, schingiuiți sau suportă rigorile și privațiunile vieții de pe front, dar deocamdată atâta stă în puterea mea, ca semn al solidarității și îngrijorării mele profunde. Salut cu entuziasm înțelepciunea colectivă de care a dat dovadă națiunea israeliană și anume că deocamdată toate diferendele politice interne au fost puse deoparte și nu a pornit niciun fel de anchetă oficială pentru căutarea vinovaților din sistemul de informații, securitate internă și de apărare. ste evident că întreg sistemul de apărare israelian a greșit monumental, a dat dovadă de superficialitate și iresponsabilitate, vinovații vor trebui identificați cu precizie și pedepsiți exemplar. După război.Read more…
Amintiri din Fâșia Gaza
O succintă istorie a Fâșiei Gaza în perioada modernă va da cititorului posibilitatea de a înțelege tangența mea cu această parte blestemată a lumii și cu poporul ei. De la proclamarea independenței Israelului, în 1948, și până în 1967, Fâșia Gaza a fost administrată de Egipt sub forma unui protectorat recunoscut de Liga Arabă (All-Palestine Protectorate). În Războiul de Șase Zile, zona a fost ocupată de forțele armate israeliene. Odată cu semnarea tratatului de pace cu Egiptul, în 26 martie 1979, peninsula Sinai a fost returnată Egiptului. Același lucru ar fi trebuit să se întâmple și cu Fâșia Gaza, dar… Egiptul a refuzat! Egiptenii știau foarte bine de ce nu vor să reintre în stăpânirea zonei Gaza: era o regiune săracă, cu o populație în continuă creștere și cu un potențial mare de tulburări politice. Așa se face că Gaza a rămas sub control militar israelian, ceea ce până la urmă s-a dovedit o mare greșeală tactică. În anii 1970, Israelul a întemeiat în partea de sud-vest a Fâșiei Gaza o serie de așezări agricole cunoscute ca Guș Katif (Blocul Katif). Arabii din Gaza au venit să lucreze acolo ca muncitori agricoli; cu timpul, fenomenul a luat proporții tot mai mari și un număr crescând de muncitori din Gaza au primit de lucru în Israel…Read more…
Sylvia Beach – mai mult decât o librăreasă
Trebuie să recunosc că nu-mi prea plac târgurile de carte. Asta nu înseamnă că ratez vreunul care se organizează la Cluj în fiecare primăvară şi toamnă. Intru cu sfială în corturile mari, amplasate în centrul oraşului şi încerc să mă orientez în labirintul de standuri, croindu-mi drum în zig-zag pentru a trece în revistă ofertele cât mai multor edituri. Totuşi, din cauza abundenţei de cărţi, expuse după principiul maximum în spaţiul minim, mi se întâmplă destul de des să nu cumpăr nicio carte, spunându-mi că după ce se va sfârşi târgul, voi cutreiera librăriile, voi adăsta pe îndelete în faţa rafturilor şi voi recupera ceea ce am pierdut, chiar cu riscul de a nu beneficia de „promoţii”. Totuşi, anul acesta la Bookfest-ul care a avut loc în frumoasa clădire a Cazinoului din Parcul Mare, un spaţiu plăcut, asemănător unei librării, unde cărţile au fost expuse mai mult pe rafturi decât pe standuri, am ales o carte cu un titlu adecvat situaţiei: Librăreasa din Paris. Protagonista cărţii este Sylvia Beach, proprietara librăriei Shakespeare and Company din Paris. Acţiunea are loc în anii 1920-1930, când în această librărie se adunau cei mai importanţi scriitori englezi şi americani aflaţi la Paris.Read more…
Femeilor palestiniene
Din 7octombrie încoace, de când a avut loc pogromul din Israel și de când a început războiul, cuvintele sunt doar palide reprezentări a ceea ce simt și vreau să spun. În toată media se folosesc din belșug termeni ca oroare, atrocități, crime, teroare, viol, profanare, cumplit, măcel îngrozitor, asasinat… Aș putea continua căutarea cuvintelor, ele însă nu pot reflecta magnitudinea celor înfăptuite monstruos, într-o dimineață de început de toamnă, asupra unor oameni fără nicio vină, mai mult și mai de neimaginat, asupra unor copii. Actele teroriste sunt de o lașitate scârboasă, bărbați care ”reușesc” să ucidă oameni lipsiţi de apărare, în paturile lor, sunt mai mult decât josnici. Sunt multe relatări, circulă filmări, se fac mărturii, se află lucrurile care par a fi ireale din prisma urii prin care au fost generate. Eu nu pot și nu vreau să fac analize politice, eu pot doar să spun ce simt eu – așa cum fac în revista Baabel de peste doi ani – și felul în care toate acestea mă privesc pe mine, din postura de ființă umană care face parte din aceeași specie căreia îi aparțin și teroriștii, membri ai organizației Hamas. Din această postură, îmi este rușine pur și simplu că sunt și eu om la fel ca ei. Mă voi opri din a-i denumi folosind cuvântul ”om”. Peste tot în lume, indiferent de gradul de dezvoltare al societății, femeile sunt cele care asigură căldura căminului familiei, sunt cele care dau viață fiilor și fiicelor pe care apoi îi îngrijesc, îi educă și îi cresc.Read more…
Roua
În luna septembrie am avut COVID-19, varianta 2023, Eris. În zilele când simptomele bolii erau în desfășurare, am primit un fișier, format PDF, de citit și de dat ”bun de tipar”. Pentru că nu eram bună nici măcar să deschid calculatorul, stând în pat – doar așa îmi scriu gândurile – am început să notez următoarele fraze și să vă spun ce urmează. Acum un an l-am încurajat pe un fost coleg de școală elementară, revăzut după 52 de ani, să-și definitiveze memoriile, scrise la început pe hârtie, și să mi le dea să le redactez sub formă de fișier Word. Speram să-i înlesnesc găsirea unei edituri care să-i publice cartea, ducându-le un stick cu tot conținutul cărții. Drumul parcurs pentru a-mi ține promisiunea m-a făcut să simt prin toți porii ce înseamnă un asemenea demers, dar l-am făcut cu un entuziasm prelungit pe care nu mi-l bănuiam. Acum, cartea Prima iubire, țambalul, cu memoriile fostului meu coleg de școală Nicolae Feraru, are deja contur tipografic și va apărea curând la Editura Leviathan. Aștept cu nerăbdare să apară cartea. Nicu Feraru, ca și alți câțiva copii din clasă, era țigan. Nu vedeam nicio diferență între el și mine, doar că eu mă simțeam bine că sunt româncă. Înțelegeți că, vizibil, ne deosebeam prin trăsături și culoarea pielii. Pe atunci nu știam nici ce înseamnă minoritate și nici majoritate. Strada pe care locuiam era și cu români, și cu țigani, cred că în părți sensibil egale.Read more…
Opţiuni în încleştarea cu Hamas
Barbaria militanţilor Hamas în primele ore de după atac, când orașele din jurul Fâșiei Gaza au fost lăsate pradă bandelor de criminali, va fi repede dată uitării. În curând şi subiectul masacrului civililor lipsiţi de apărare – în mare parte familii cu copii, bătrâni, inclusiv supraviețuitori ai Holocaustului – nu va mai face prima pagină în jurnalele de știri, fiind înlocuit de acuzația obișnuită de disproporționalitate în răspunsul Israelului la atacul Hamas. Cele de mai sus nu sunt rodul unor speculaţii superficiale, ci se bazează pe experiență. De-a lungul istoriei, atâta timp cât au fost ucişi evrei lipsiţi de apărare, s-a stârnit puțină îngrijorare la nivel global, adesea mult după evenimente, când victimele nu mai puteau fi ajutate. În paralel se intensifica negarea sau minimalizarea genocidului evreilor europeni. Diferența crucială de acum este că Israelul e capabil să se apere. Deja se aud voci care critică Israelul pentru o presupusă reacție disproporționată. Read more…
Gaza
În zilele acestea de război și de nesiguranță, orice alt subiect mi se pare irelevant. Mai mult, vorbind deunăzi cu o prietenă din România, ea m-a întrebat plină de candoare dacă am fost vreodată la Gaza. Doamne ferește! În cei cincizeci de ani de când trăiesc în Israel nici nu mi-a trecut prin minte așa ceva – întâi pentru că nu este un „obiectiv turistic”, dar mai ales pentru că dintotdeauna mi s-a părut un cuib de viespi. Și poate spre mirarea multor cititori, Gaza are o istorie milenară. Cu toate evenimentele care se petrec în jur, nu am acum răbdare să o cercetez în mod serios. Mă bazez numai pe aspecte de care am aflat mai mult sau mai puțin întâmplător, în timp ce pregăteam alte articole, dar din ele rezultă o serie de instantanee care, puse cap la cap, formează o poveste remarcabilă. Cu vreo două-trei secole mai târziu a avut loc Marea Prăbușire din Epoca Bronzului, despre care am povestit în articolul despre Ieșirea din Egipt. https://baabel.ro/2023/04/iesirea-din-egipt-in-perspectiva-istorica/ Așa-zisele „popoare ale mării” au distrus și au pustiit tot ce le stătea în cale. Singurul care a reușit să supraviețuiască – pentru o vreme – și să povestească cele întâmplate a fost Egiptul. De acolo știm că grupul numit PeLeSeT s-a stabilit apoi în Gaza și în împrejurimi, intrând în istorie sub numele de FiLiSTeni și dând mai târziu numele țării: PaLeSTina.Read more…
10 octombrie. A patra zi.
A mai trecut o noapte și încă o dimineaţă. Ceea ce voi povesti mai jos este una dintre acele întâmplări care fac piele de găină, care îngrozesc cu atât mai mult cu cât sunt anunţate pe fondul refuzului purtătorului de cuvânt de la Hamas de a începe schimbul de prizoniere înaintea opririi oricărei intervenţii armate din partea Israelului. Jurnalista intervievează un bărbat pe nume Vasili la Netivot, unul dintre orașele greu încercate în atacul de acum. Vasili povestește: Sâmbătă la orele 6:30, după ce aude sirenele de alarmă, sună la casa părinţilor săi, pentru a vedea ce se întâmplă. Mama îi spune că tatăl, doctor în vârstă de 69 de ani se pregăteşte să plece la servici; este medic la închisoarea Shikma, în zona industrială din nordul oraşului Ashkelon. Soţia îl roagă să renunţe, dar el pleacă totuși. La ora prânzului, soţia îl caută, dar telefonul nu mai răspunde. Vești de pe drum nu au, nu obișnuiesc să-l sune când conduce. Mai târziu ei intră în legătură cu superiorii tatălui și află că tatăl nu ajunsese la servici. Acelea au fost orele cele mai îngrozitoare ale controlului teroriştilor asupra aşezărilor şi chiar a vehiculelor de pe şosele. Seara, Vasili încearcă să urmeze drumul parcurs de tatăl său dimineaţa, dar şoseaua e închisă, așa că încercarea se amână pe a doua zi, şi atunci… pe marginea drumului spre Ashkelon, Vasili distinge maşina tatălui său ciuruită de gloanţe, o imagine apocaliptică. Se vede că tatăl a fost atacat pe drum de terorişti, dar destinul lui nu îl cunoaște nimeni. Deocamdată este declarat dispărut.Read more…
Cum mi-am petrecut războiul. Ziua a doua.
Copiii mei îmi trimit filmulețe care te învață cum să-ți baricadezi eficient casa. Asta indică starea de panică în care s-a ajuns. Până acum, fetele mele nici nu știau precis unde-și țin cheile apartamentelor. De ieri însă, teama că nu mai poți fi în siguranță în propria casă a pus stăpânire pe toți. Analistul politic Ovidiu Raețchi scrie că timp de câteva ore, peste un secol de istorie s-a evaporat și Sderot 2023 a devenit Chișinău 1903, locația unui pogrom de tristă amintire care l-a făcut atunci pe poetul Chaim Nahman Bialik să scrie poemul “Orașul măcelului”. Statul Israel a fost creat și ca o poliță de asigurare pentru evreii din toată lumea că acest gen de masacre nu se vor putea repeta. Însă în ziua de ieri, această poliță nu a avut acoperire. Imaginile venite de pe front – da, acum îi putem spune așa – sunt cutremurătoare. Într-una din ele, teroriștii din Hamas au luat ostatecă o femeie bătrână, poate chiar supraviețuitoare a Holocaustului, în chiotele de bucurie ale gloatei. Pe imaginile care îmi parvin pe telefon prin WhatsApp nici nu vreau să mă uit. Citesc statistici în ceea ce privește numărul victimelor. Ulterior statisticile devin nume, iar mai târziu chipuri. Îi vezi acolo, copii cuminți, în fotografii liniștite de familie, figuri adolescentine care nu se vor mai maturiza niciodată. Ar putea fi acolo propriul tău copil, chiar îi și seamănă un pic. Read more…
Cum mi-am petrecut războiul. Prima zi.
7 octombrie este, întâmplător, și ziua mea. Hamasul mi-a pregătit o petrecere surpriză. E drept că nu doar mie. I-au surprins mai ales pe cei din sistemul de pază și securitate internă israeliene Shabak si Shin-Bet care au fost complet nepregătiți în fața infiltrării masive a militanților Hamas pe teritoriul Israelului, azi dimineață. Fiecare popor are traumele lui. Japonezii au Hiroshima, americanii au Pearl Harbor si 9/11 . Evreii au traume cât toți ceilalți la un loc. Una din ele este Războiul de Yom Kippur din 1973. Si atunci am fost luați pe nepregătite. Şi atunci concepția că așa ceva nu se poate intâmpla s-a prăbușit într-o clipită. Mulți spun că ceea ce se intamplă astazi seamănă mult cu Yom Kippur 1973. Îl privesc pe Netanyahu și o văd pe Golda. Mă mai intreabă unii prieteni cum suntem. Noi suntem bine. Cel puțin 100 dintre ai noștri nu sunt. Şi cifrele cresc din oră în oră. Uneori supraviețuirea ține de geografie. Unele kibuţuri din sudul țării, aproape de Gaza, au fost ocupate de teroriști şi locuitorii au fost luați ostateci. Soarta lor este deocamdată necunoscută .Read more…
Femeia în bluză galbenă
Trecuseră zece zile de la începutul războiului de Yom Kipur. Ioav pilota un avion Phantom. Era deasupra Kuneitrei, pe partea siriană a podișului Golan. Își terminase misiunea și se pregătea să se întoarcă la bază. Deodată aparatul s-a cutremurat puternic. Fusese atins de o rachetă antiaeriană siriană, s-a gândit Ioav. Motorul din partea dreaptă a luat foc, nici vorbă de aterizare forțată. Singura soluție era să se catapulteze și să se roage ca parașuta să se deschidă. N-a mai reușit să se orienteze unde va cădea cu parașuta, de partea israeliană sau de cea siriană. A aterizat lin într-o pădurice. Timp de câteva minute a fost liniște. Nu departe de el erau împrăștiate fragmentele avionului pe care îl pilotase. De după copaci au apărut soldați sirieni cu țevile armelor îndreptate spre el. – Sus mâinile! – a strigat într-o ebraică stâlcită unul dintre ei care avea gradul de sergent. Nu ar fi avut niciun rost să folosească pistolul cu care era înarmat. În timp ce ridica mâinile, și-a amintit cuvintele comandantului flotilei aeriene de care aparținea: – În situația în care sunteți luați prizonieri, trebuie să vă fie clar: singurul lucru important este să supraviețuiți!Read more…
A păstra sau a nu păstra…
Acum câţiva ani am intrat într-o cafenea intimă din centrul Clujului, amenajată cu piese de mobilier şi obiecte decorative din perioada ante şi interbelică – aparate de radio, călcătoare, râşniţe, oglinzi, lămpi, maşini de scris, gramofoane, o maşină de cusut Singer. Ne-am aşezat şi am comandat câte o cafea. Pe perete, deasupra măsuţei noastre era fixată o etajeră cu sertare semideschise din care se întrevedeau fotografii vechi. Clienţii păreau a fi invitaţi să dea iama printre pozele vechi, alb-negru şi sepia. Fotografiile lăsate la îndemâna străinilor m-au întristat, inducându-mi acelaşi sentiment ca atunci când văd depozitate pe trotuar garnituri de dormitor (chiar dacă ştiu că sunt doar temporar în stradă, urmând a fi îmbarcate în camion şi mutate într-o altă locuinţă). Chiar şi în această tranziţie am senzaţia acută şi dureroasă că intimitatea cuiva este violată de toţi cei care aruncă o privire spre patul matrimonial, noptieră sau toaletă. Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[talcioc] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Am întrebat-o pe patroana localului de unde avea fotografiile şi răspunsul ei „De pe oser”[1] m-a descumpănit. Cum ajung unii să vândă fotografii vechi la oser şi cine le cumpără?! Mă îndoiesc că cineva scoate la vânzare fotografiile de familie (deşi nu e imposibil), mai degrabă cred că e vorba de fotografii părăsite…Read more…
Mătușa cea zurlie și formele creștinătății
Mama mea avea o mătușă, pe nume Klari, pe care o cunosc numai din povești. Era sora mai tânără a bunicii mele. Exact ca în povești, surorile nu puteau fi mai diferite decât ele două. Bunica era o ființă armonioasă, liniștită, dar tenace. Făcuse medicina la Viena alături de viitorul ei soț. Cânta minunat la pian și mai târziu, pentru a-și nostrifica diploma în România, și-a dat examenul în limba română la vârsta de patruzeci de ani. În schimb, mătușa cu nume luminos era veselă, apucată, încăpățânată, un spirit liber. La frageda vârstă de nouăsprezece ani, ca să i-o ia înainte surorii, s-a măritat cu un ofițer rus alb refugiat, cu ani buni mai în vârstă decât ea. Pentru a-i place, se lăsase operată în diverse părți, printre altele și-a operat nasul. Dar trebuie amintit că era foarte înzestrată în ce privește însușirea anumitor limbi străine (vorbea, scria și citea trei limbi europene). Prima căsătorie nu a durat prea mult. După acest exercițiu de forță s-a îndrăgostit până peste cap de un tânăr german. L-a luat de soț și pe acesta. Familia lui nu a fost de acord cu căsnicia dacă viitoarea consoartă nu trecea la religia familiei, cea evanghelică. Zis și făcut, din dragoste tușica s-a creștinat cât ai zice pește. Dar nici căsnicia aceasta nu avea să fie prea trainică. Read more…
“Mergem în Hawaii!”
Era în 1978. Eram în clasa a XI-a, aveam 17 ani și capul plin de iluzii. Încă nu ajunsesem în cei mai răi, ultimii ani ai comunismului, când nici să visăm nu mai aveam putere. Acum eram încă la vârsta când, cred că în mod instinctiv, omul se abandonează visării, deși mediul era atât de potrivnic! Sau poate tocmai de aceea. La liceul din orășelul transilvan unde învățam aveam practică de producție câte o săptămână pe lună, practică ce avea loc în atelierele școlii. Aceasta era diferită de practica agricolă desfășurată toamna, timp de cinci sau șase săptămâni, când toți elevii școlii eram duși să ajutăm de obicei la culesul recoltelor de porumb, dar adesea și la mere. Cu doar câțiva ani înainte, liceul teoretic, singurul din oraș, fusese transformat în liceu industrial cu profil de așchiere a metalelor. Atelierul nostru de practică era unul de lăcătușărie, eram îmbrăcați în halate albastre de lucru și clasa era împărțită în grupe mai mici distribuite în mai multe ateliere cu diferite profiluri. Grupa noastră era de zece elevi care trebuiau pregătiți să devină calificați în lăcătușărie. Tăiam tablă groasă la dimensiuni potrivite (de fapt a tăia tablă cu ghilotina specială se numește a debita, termenul mi-a rămas în memorie), fixam bucățile tăiate în menghine pe bancurile de lucru și apoi, folosind niște pile mari pentru metal, le pileam marginile îndoindu-le la final în forma potrivită din care luau naștere nici mai mult nici mai puțin decât… zăvoare pentru cotețe.Read more…
Savanți autiști
Spectrul autist sau autismul este o tulburare de dezvoltare a creierului care afectează abilitățile de comunicare ale persoanei cu cei din jur și modul în care aceasta percepe și înțelege lumea. Spectrul autist cuprinde persoane cu manifestări diferite și de gravități diferite. De exemplu unii autiști nu vorbesc de loc, iar alții stăpânesc perfect una sau chiar mai multe limbi. De obicei, tulburarea este recunoscută înaintea vârstei de doi ani, dar uneori poate apărea abia la o vârstă adultă. Autismul nu este o „boală” propriu-zisă, el nu poate fi tratat și vindecat. Individul afectat poate fi doar ajutat să se descurce mai bine în viața de zi cu zi. Cauza exactă este necunoscută, dar probabil ea rezultă din combinația mai multor factori: genetici, prenatali, din timpul nașterii, precum și factori de mediu. Afecțiunea poate fi transmisă genetic, dar probabil contribuie mai multe gene, pentru că autismul este adesea însoțit de tulburare hiperactivă cu deficit de atenție (ADHD), epilepsie și diverse alte deficite intelectuale. Faptul că nu se cunoaște cauza acestei tulburări a fost folosit în mod nefast de șarlatani care ori au falsificat rezultatele unor cercetări, ori au exploatat prostia unor cercetători.Read more…
Samuel Beckett – un alt irlandez
“Cartea asta nu o mai citesc, deși am ajuns aproape la jumătate. Este prea depresivă. Mă gândesc destul la moarte, nu am nevoie să citesc așa o carte” – mi-a spus într-o zi tatăl meu. M-am uitat la ea. Samuel Beckett în ungurește. Pe Beckett îl știam încă din România, (Așteptându-l pe Godot), figură proeminentă în rândurile creatorilor teatrului absurd. Îl știam mai curând comic, ori tragi-comic, decât depresiv. L-am întâlnit din nou, cu câțiva ani în urmă, când am început să citesc mai multe despre James Joyce. Ambii s-au născut în Irlanda, Joyce în 1882, Beckett în 1906, au studiat în Dublin și au emigrat, Joyce în 1904 și Beckett în 1928. Ambii s-au stabilit în Franța, Joyce abia în 1920, după ce a migrat prin Austro-Ungaria, Italia și Elveția. S-au cunoscut ca emigranți irlandezi la Paris. Beckett a făcut eforturi să intre în cercul lui Joyce care nu numai că era mai în vârstă, dar era și celebru. Bârfele spun că Lucia, fiica lui Joyce în vârstă de 21 de ani, balerină talentată, ar fi înțeles greșit intențiile lui Beckett, care avea atunci 22 de ani – acesta fiind interesat doar de tatăl ei – și mai puțin de ea. Aproximativ în aceeași perioadă au apărut la ea primele semne ale schizofreniei, boală care va duce la internarea ei în diverse azile în Franța, Austria și Anglia până la sfârșitul vieții, în anul 1982. Beckett s-a decis să devină scriitor de limbă franceză, nu degeaba studiase limbile romanice la Trinity College din Dublin.Read more…
50 de ani de la Războiul de Yom Kipur
În această săptămână în Israel se marchează 50 de ani de la cel mai lung, dificil și problematic război (cu excepția Războiului de Independență) dus de armata israeliană împotriva vecinilor arabi, război care ar fi putut să se termine cu o catastrofă, cu dispariția statului evreu. În afară de moartea a 2500 de militari, acesta a determinat demisia premierului israelian Golda Meir, a generalului Moshe Dayan, a mai multor militari de rang înalt care conduceau serviciile de informație ale statului și cu sfârșitul generației „părinților fondatori” ai Israelului, Golda Meir fiind ultimul reprezentant care a îndeplinit funcția de prim-ministru. Nu ne revine nouă, celor din afara Israelului, să facem aprecieri asupra mersului războiului care, în fond, s-a încheiat cu victoria Israelului, dar diverși analiști militari, strategi și oameni politici din Israel au făcut acest lucru și au ajuns la concluzia tristă că da, suprastructura militară a purtat o parte din vină, mai puțin Golda Meir care în perioada anterioară războiului a avut presentimentul că lucrurile nu merg bine și că ar trebui să se ia măsuri de pregătire, ceea ce parțial a și făcut. Situația de atunci din Israel, desfășurarea războiului, toate dificultățile întâmpinate de premier pe plan intern, în cadrul propriului guvern, și pe plan extern, în relațiile cu alte state, se regăsesc în volumul Golda Meir: Viața mea, lansat recent, apărut la inițiativa Ambasadei Israelului din București și a Complexului Laude-Reut. De menționat că lansarea a fost realizată chiar în ajunul sărbătorii de Yom Kipur.Read more…