Sunt întâmplări în viață despre care crezi că se vor şterge timpul sau se vor retrage într-un colțișor şi îţi vor da pace. Dar cu cât înaintez în viață, ajuns acum la vârstă de optzeci şi trei, aproape optzeci şi patru de ani, nu s-au șters şi nu s-au retras. Aceste întâmplări s-au adâncit ca niște brazde de care te împiedici la tot pasul. Încă mai persistă în faţa ochilor minţii, ca şi cum s-ar fi întâmplat ieri, imaginile alergăturii mele pe strada Ştefan ce Mare, după ce am scăpat din curtea chesturii unde s-a întâmplat masacrul şi de unde m-au scos după ore în care am stat acoperit de corpuri. Încă nu împlinisem șapte ani. M-au întrebat al cui sunt dar îmi clănțăneau dinții de frică şi am tăcut. Atunci m-au întrebat în idiş şi am spus al cui sunt şi că ştiu să mă duc acasă singur. Cunoșteam orașul destul de bine. Am alergat pe strada Ştefan cel Mare, fugind într-un suflet printre cadavrele pe care le adunau podarii şi le aruncau în tomberoane cu roţi enorme, tomberoane din care încă mai țâșneau brațe sau picioare neînsuflețite. Soarele trăgea spre asfințit şi m-am grăbit spre casa. Am trecut de biserica Mitropoliei apoi de biserica Trei Ierarhi, biserici frumoase dar lipsite de Dumnezeu.Read more…
Israel – Să-mi fie cu iertare… ( 2 )
Sosiți în Israel, am fost transportați de la aeroport la Merkaz Klita (M.K.), un centru de absorbție a noilor sosiți, format din patru blocuri cu două etaje. Acolo ni se asigura pe timp de șase luni cazarea gratuită, într-un apartament dotat cu strictul necesar, plus un anumit stipendiu lunar. Stipendiul ne ajungea numai datorită soției chibzuite, dar o înghețată pentru copii era un lux de neatins. Am trecut și prin situații jenante – o vizită surpriză a unui israelian cu un copil, exact în ajunul primirii stipendiului, când tot ce aveam în casă erau două ouă și câțiva cartofi, deci am atenționat copiii să refuze ouăle. Totuși eu mă simțeam mai bine hrănit ca în România, în 1984, când copiii aveau prioritate la carne. M.K. era situat lângă un pardes (o livadă de potocale, grapefruit… (probabil de aici vine cuvântul paradis). Pardes-ul era neîngrădit, deci cu intrare liberă și era plin sezon – în România era o realizare să oferim copiilor portocale chiar și numai o dată pe an. O călătorie cu un autobuz cu aer condiționat și scaune capitonate era o desfătare permisă în cazul unui drum absolut necesar.Read more…
O frântură dintr-o lungă și complicată poveste
Nu cunosc statistica cititorilor revistei Baabel. N-am idee câți dintre ei sunt israelieni și câți sunt interesați de ce se întâmplă în această parte a lumii.
De aceea am încercat (și cred că am reușit!) până acum să mă feresc de de subiecte care tratează situația din Israel. Noi avem problemele noastre, ele sunt numai ale noastre și nimeni altul nu trebuie să-și bată cu ele.
În același timp trebuie să recunosc că nu o dată m-am simțit atras de dorința de a împărți cu distinșii cititori câte ceva din lucrurile se întâmplă aici, pentru că eu cred că ele ar putea interesa și pe alții. Nu că s-ar putea învăța ceva din situația aceasta atât de complicată – nimic din ceea ce se întâmplă aici nu poate fi aplicat în alte părți ale lumii. Până acum m-am abținut și nu am tratat decât foarte rar subiecte legate de realitatea mea de zi cu zi. Și cu toate acestea…Read more…
Palma Stern – Amintiri (Capitolul II)
Clasele a V-a, a VI-a şi a VII-a le-am urmat ca elevă particulară. În anul şcolar 1942-1943, după multe discuţii, părinţii au acceptat să fac ultima clasă de liceu (a VIII-a) la Cluj. Pentru evrei era numerus clausus aşa că spre norocul meu am mers la liceul evreiesc. Deşi războiul era în toi, a fost pentru mine anul şcolar cel mai plăcut şi mai frumos. Am locuit în gazdă la Fanny-néni, mătuşa mamei. Cunoşteam condiţiile în care locuieşte şi le-am acceptat fără crâcnire. Dânsa avea atunci peste 70 de ani şi locuia împreună cu o altă doamnă şi mai în vârstă. Locuinţa avea două camere cu baie dar fără bucătărie, iar camerele nu aveau intrare separată ci se trecea dintr-una în cealaltă. Mătuşa mea și cu mine ocupam camera din fund. La aceasta m-am adaptat fără probleme. Fanny-néni era o persoană neobişnuită: când eu nu eram acasă şi cineva venea la mine, stătea de vorbă cu prietenele mele fără dificultate. Colegele mele care nu erau din Cluj mă compătimeau pentru condiţiile mele de cazare. Masa o luam împreună cu ea ori la o pensiune modestă din apropiere, ori acasă, dar neavând bucătărie, nu ne puteam face decât o cafea (bineînțeles surogat) şi foarte rar câte o omletă. În toată această perioadă în Ungaria nu se simțea prea mult din catastrofa ce se apropia cu paşi uriaşiRead more…
Cei patru fii ai lui Israel
Cine sunt cei patru fii care vin acasă și discută cu tatăl lor, care organizează cina festivă în seara din ajunul sărbătorii? Textul ne lasă să înțelegem că ar fi cu adevărat patru frați, diferiți între ei. Oameni care și-au ales căi diferite în viață. Unul este ”chakham”, respectiv învățat în Thora; al doilea este ”rașa”, respectiv păcătos, care s-a îndepărtat nu numai de studiul Thorei, ci și de respectarea poruncilor ei, deși le cunoaște; al treilea este ”tham”, respectiv neînvățat în Thora; al patrulea este atât de neînvățat și necunoscător încât este un om simplu, care nici măcar nu știe să întrebe ce este și ce reprezintă ceremonialul mesei festive. În privința primilor trei, fiecare întreabă asupra ceremoniei în felul său. Învățatul în Thora, înțeleptul, întreabă ce înseamnă mărturiile, legile și judecățile poruncite de Dumnezeu, iar tatăl trebuie să-l învețe tradițiile sărbătorii de Pesach.Read more…
Amintiri: Realitatea ilustrată 1947-1948
M-am născut în 1940 la Cernăuți. Anii războiului i-am petrecut cu părinții mei în Rusia ca refugiați, după care am revenit la Cernăuți. Apoi am ajuns în România. (Dar despre asta mai pe larg, altădată). În 1947 locuiam într-un oraș de graniță din vestul Transilvaniei. Foarte devreme am început să citesc ziare și tot felul de publicații. Acasă primeam zilnic ”UNIREA” – cotidianul Comitetului Democrat Evreiesc (ulterior desființat), așa că eram mai mult sau mai puțin la curent cu evenimentele zilei. Răsfoiam tot ce-mi cădea în mână, de pildă niște reviste numite ”WEG UND ZIEL” – organ teoretic al Partidului Comunist din Austria, numai că literele erau prea mici, greu de citit, iar conținutul cam încâlcit și destul de plictisitor. În schimb îmi plăceau ”ANALELE ROMÂNO-SOVIETICE”. Aici am găsit o cronică elogioasă despre concertele unui tânăr și foarte talentat pianist din Leningrad, Sviatoslav Richter. Și un alt lung articol pe teme muzicale unde un anume Jdanov se arăta foarte supărat pe niște compozitori, din motive greu de înțeles. Mult mai interesant era ”ORIGINEA ȘI EVOLUȚIA VIEȚII” de academicianul Oparin. Read more…
Lumi dispărute
Iar scrii despre bazaconiile tale cu oamenii dinaintea oamenilor? mă întreabă unii sceptici dintre prietenii mei. Eu nu sunt istoric. Nu am rigurozitatea specialiștilor în descifrarea trecutului. Sunt doar un ziarist deschis spre orice ipoteză interesantă. Iar istoria din ultimele decenii începe să examineze cu tot mai mult interes date care par să ateste că în trecutul planetei noastre au fost civilizații avansate sau am fost vizitați de extratereștri. Enigmele sunt cu atât mai mari cu cât, din ce în ce mai des sunt descoperite obiecte vechi de mii de ani, care par a fi lucrate cu tehnicile moderne de astăzi, sau par a fi folosit unele tehnologii pe care omul modern abia le-a deprins. Marea dilemă nu a fost lămurită nici de cei care susţin că Pământul a fost locuit cu multe mii de ani în urmă de o civilizaţie dezvoltată dispărută apoi într-un cataclism, nici de cei care promovează ideea unor vizite extraterestre. Read more…
Ce mică e lumea asta mare !!
Nu cred că vă voi spune lucruri deosebite în acest articol. Toată lumea le știe și le trăiește în fiecare zi. Dar dacă survin mai multe într-un timp foarte scurt, abia atunci le conștientizezi și ți se par miraculoase. De aceea vreau să le împărtășesc cu familia mea mare a baabelienilor. Este vorba de o adevărată revoluție pe care am trăit-o. Posibilitatea de comunicare între oameni s-a schimbat în așa măsură, încât de fiecare dată mă uimește și mă face să regret că nu voi mai apuca să văd până unde va ajunge. E departe de mine gândul să fac un istoric al comunicării între oameni. Au trecut de mult vremurile când se comunicau evenimente importante prin focuri aprinse pe dealuri. Nu știu nici când au apărut comunicările în scris pe tăblițe de piatră, piei de animale, papirus, hârtie, etc. Istoria telefoniei este bine cunoscută. Dar cum am comunicat eu, probabil ca și alții de vârsta mea, de când sunt adult, când am avut de spus ceva unor persoane aflate la distanță, nu seamână deloc cu posibilitățile actuale. Sigur că eu nu știu mai nimic din ce e nou, dar oricum e cu totul altceva ca atunci când am scris primele mele cărți poștale, când eram la liceul din Botoșani și părinții doreau să aibă săptămânal vești de la mine.Read more…
25 de ani de la înființarea Consiliului pentru minoritățile naționale
După alegerile parlamentare de la sfârșitul anului 1992 s-a pus problema constituirii unui organism specializat pentru minoritățile naționale.Guvernul României s-a consultat cu o serie de organisme internaționale specializate în relațiile interetnice și astfel a fost creat Consiliul pentru Minoritățile Naționale.Read more…
4 aprilie 1944, o dată pe care n-o pot uita
Am plecat de acasă cu o valijoară cu ceva pesmeți și o sticluță cu apă. Mama ne lua de mâna pe soră-mea și pe mine – eram gemeni – și plecam la vreo 200 de metri, în subsolul unui bloc florentin cu patru etaje. Toate adăposturile erau marcate cu un cerc mare, în interiorul căruia se găsea litera A, toate vopsite în alb. Tata rămânea acasă din două motive: teama de hoții care acționau eficient în casele rămase fără proprietari, iar pentru cazul că erau aruncate bombe incendiare, era înarmat cu un clește de vatră cu care ar fi ridicat bomba, urmând s-o arunce de pe acoperiș direct în curte. Bomba era de fapt un imens băț de chibrit arzând. Tata își proteja capul cu o cratiță de aluminiu care strălucea de mama focului în bătaia soarelui, gest care atrăgea protestele celor de la Apărarea pasivă. „Strălucește cratița, nene Georgescu!”. La sfârșitul alarmei, noi copiii grăbeam pasul să ajungem la colțul străzii și când zăream casa noastră intactă ziceam la unison cu voce tare: „Iar am scăpat, n-a bombardat-o”.Read more…
Budincă de pâine
Dar acum Paștele a trecut. Dnei Stoenescu și celorlalte citititoare (și cititori) interesate le propun o variantă: clasica budincă de pâine a mamei mele. Se face din pâine albă normală, dar cel mai bine iese din chifle sau din challah, colacul împletit care se consumă sâmbăta. Este un mod reușit de a întrebuința resturile de pâine care nu mai sunt proaspete. Ingrediente (pentru 4 persoane): 100 g unt, 100 g zahăr, 2 ouă întregi (nu se bate spuma de albușe), ½ litru lapte, 250 g pâine albă / chifle sau ½ de cozonacRead more…
Ce mai înseamnă azi o rochie neagră?
Rochia neagră, mică sau mare, mini sau maxi, de zi sau de cocktail, este un passe-partout stilistic: se potrivește oricărei chei stilistice, oricărui cod vestimentar. Puse în fața unei seri incomode – o petrecere la care nu avem chef să mergem, un eveniment la care nu știm să decodăm concret dress code-ul – apelăm la eterna rochie neagră. Mică, pentru că așa îi spune numele, sau mare, după caz. De fapt, nu dimensiunea e cea care contează, ci faptul că e neagră. Simplă. Sigură. Conturată. Flatantă, la superlativ. Pe lângă aceste atribute pozitive și încurajatoare, puține rochii sunt atât de democratice cum este o rochie neagră.Read more…