Evgheni Prigojin n-a dansat decât o vară

Jun 29, 2023By

O precizare. În titlu m-am referit la ultimele două zile ale comandantului și proprietarului grupării Wagner, deoarece începând din 2014, aceasta a fost prezentă cu destul de mult succes pe diferite fronturi ale lumii. Este o organizație de mercenari care include foarte mulți veterani cu experiența războaielor, care știu să lupte, iar succesele armatei ruse pe frontul ucrainean se datorează în bună parte forțelor Wagner. Fiind vorba de mercenari, sunt aruncați fără milă în cele mai periculoase situații și numărul victimelor nu contează, sau contează prea puțin. Cunoscând toate acestea, sfârșitul brusc al acțiunii lor de săptămâna trecută, rebeliunea armată și încercarea de a lovi în conducerea militară rusă, este la prima vedere inexplicabil, deoarece nu cunoaștem elementele determinante care au dus la acest deznodământ. Motivele aparente ale rebeliunii se cunosc: proasta relație a lui Prigojin cu ministrul rus al apărării, Serghei Șoigu, și cu șeful statului major al armatei. Prigojin i-a acuzat pe aceștia că nu au sprijinit cu armament membrii Wagner, ba că i-ar fi atacat și ar fi vrut desființarea lor, că au făcut multe greșeli în conducerea războiului.Read more…

Jun 29, 2023 8 comments

De ce a fost excomunicat Spinoza?

Jun 29, 2023By

Articolul de față încearcă să redea esența eseului scris de filozoful israelian Yirmiahu Yovel în 1977, cu ocazia împlinirii a trei sute de ani de la moartea marelui filosof Baruch Spinoza. În 27 iulie 1656, în sinagoga Houtgracht din Amsterdam, a fost pronunțată sentința prin care un tânăr evreu de 24 de ani era exclus din comunitatea portugheză din Amsterdam; sentința a fost înregistrată în cartea comunală. Obiectul excomunicării era Baruch d’Espinoza. Tânărul făcea parte din înalta societate a comunității evreiești portugheze din Amsterdam. Tatăl său, Michael, era un comerciant foarte respectat. Tânărul Spinoza a fost educat în spiritul tradiției evreiești, studiind limba ebraică, Scriptura, Talmudul și filozofia iudaică. De asemenea citea în ebraică subiecte laice precum: matematică, fizică, astronomie, pregătindu-se pentru o carieră comercială. Spinoza avea șase ani la moartea mamei sale, Hana Devora, și 22 de ani la moartea tatălui. Împreună cu fratele său, Gabriel, a înființat compania comercială “Bento & Gabriel d’Espinoza” pentru import-export de fructe. După moartea tatălui nu a intervenit nicio schimbare aparentă în relațiile dintre Spinoza şi comunitatea evreiască. Timp de peste un an el a rămas în bune relații cu autoritățile sinagogii, și-a plătit taxele și nu a fost amestecat în niciun conflict cu autoritățile. Totuși era plin de îndoilei și gânduri eretice. El cunoștea întreg Vechiul Testament pe de rost și găsea în el multe aspecte problematice: miracolele erau în contradicție cu rațiunea și cu legile naturii, puterea imaginativă a profeților era și ea în contradicție cu legile naturii, poruncile i se păreau arbitrare, fără nicio legătură cu legile lui D-zeu.Read more…

Jun 29, 2023 20 comments

Pe drumul de costișă ce duce la… Ierusalim

Jun 29, 2023By

Dedic acest articol prietenei mele Leni, originară (cum nu?) din Vaslui. Mă gândesc la diverse mărturii pe care le-am publicat de-a lungul timpului în Baabel. Conrad Schick povestea că în 1846, drumul de la Jaffa la Ierusalim dura două zile (astăzi, cu trenul, se face în 45 de minute), se putea merge numai călare sau pe jos și mărfurile erau duse în spinare de catâri.  Iar pentru urcușul spre Ierusalim nici nu exista drum, călătorii urmau albia secată a unui pârâu și trebuiau efectiv să sară din piatră în piatră.  Până prin 1860 în toată țara nu exista niciun vehicul cu roți, pentru că nu exista niciun drum carosabil. Iar „Fetița din Ierusalim” (Myriam Harry, născută la Ierusalim în 1869) povestește că atunci când familia ei a plecat în valea Iordanului, bărbații au mers călare, iar pentru femei s-au adus cămile.  Fiecare cămilă ducea în spate un soi de paner în care încăpeau două persoane.  Și aici drumul a durat două zile – acum el poate fi parcurs în mai puțin de o oră.  Și să nu uităm că în anii 1870, în Europa se călătorea deja cu trenul… Nu am niciun motiv să mă îndoiesc de veridicitatea acestor mărturii…Read more…

Jun 29, 2023 6 comments

”Dosarul” Dina-Sihem. Primul act de viol – real sau presupus?

Jun 29, 2023By

Inițial, intenționam să intitulez subiectul ”primul act de viol pe scena biblică”. Totuși, textul biblic nu menționează că împricinata Dina ar fi spus că a fost violată. Și atunci, să denumim modul în care au procedat frații ei ”primul act demențial”? Dina, eroina principală, apare pe scena biblică în Geneza 30:21. Este fiica lui Iacov și a Liei. Al doilea personaj este Sihem, cel acuzat de viol. Este îndrăgostit de Dina și dorește să o ia de soție. Dintre cei 12 copii ai patriarhului Iacov a existat o unica fată: Dina. Povestea ei este un exemplu al vieții femeii în societatea patriarhală, dominată de bărbați; doar că textul biblic nu prea reușește să convingă că el apără punctul de vedere al femeilor cu aceeași stăruință ca pe cel al bărbaților. Iacov și familia sa aflau în Canaan, lângă așezarea Sihem; e momentul când Dina revine în textul biblic, Geneza 34, întregul capitol fiind întitulat ”Dina și Sihem”. Dina, deja adolescentă, iese din cort să cunoască fetele localnice. În timp ce vizitează așezarea, este necinstită de Sihem, fiul lui Hamor Hivitul, proprietarul acelui ținut. Deși textul biblic subliniază că prințul Sihem dorește să o ia de soție pe Dina, fiind dispus să plătească „preț de mireasă” ridicat, frații ei Simeon și Levi sunt înfuriați de modul în care a fost tratată sora lor. Ei îi spun lui Hamor și Sihem că religia lor nu permite femeilor să se căsătorească cu bărbați de altă religie, care nu sunt circumciși conform religiei lui Avraam.Read more…

Jun 29, 2023 5 comments

Deadline

Jun 29, 2023By

„Cea mai bună muză e termenul limită” – această constatare plină de înţelepciune a fost făcută de scriitorul maghiar Frigyes Karinthy, dar poate că şi alţii dinaintea lui şi-au dat seama de forţa mobilizatoare pe care ţi-o imprimă scadenţa sau deadline, cum i se spune – cel mai sugestiv posibil – în limba engleză. De câte ori nu invocăm cu disperare: „Dacă aş mai avea la dispoziţie o singură zi în plus, câte aş mai putea face”! Dar termenul limită nu mai admite nicio secundă în plus, e cumplit de strict, e deadline. Dar de ce tocmai deadline, adică o linie a cărei depăşire aduce după sine moartea?! Se pare că acest cuvânt ar fi fost înregistrat pentru prima oară în anii 1860, în timpul Războiului Civil American, şi se referea la linia de îngrădire din jurul închisorii. Gardienii erau instruiţi să împuşte şi să ucidă orice prizonier care ar fi „atins, ar fi căzut peste, ar fi traversat pe deasupra sau pe sub aceste îngrădiri denumite «dead line». Acest cuvânt apare în însemnările unor militari, ba chiar şi în presa vremii.Read more…

Jun 29, 2023 16 comments

Maria și Iosef – Jurnalul unui vis

Jun 29, 2023By

Pe Maria Găitan Mozes am cunoscut-o personal în 2021, la ICR, la o lansare comună de carte moderată de Cleopatra Lorințiu. Regret că am cunoscut-o atât târziu. De curând ea a împlinit 95 de ani și a fost sărbătorită la sediul HOR, de la Haifa, De curând Maria Găitan Mozes a împlinit 95 de ani şi a fost sărbătorită la sediul HOR [2], de la Haifa, de catre Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Romana, al carei director este Dragos Nelersa. Cu acel prilej am rostit discurs pe marginea romanului Maria şi Iosef – Jurnalul unui vis. Cartea scrisă de soţul ei, Iosef Mozes, începând din 2009, a fost păstrată de Maria în manuscris timp de mulţi ani. Am citit-o dintr-o suflare, mai ales pentru că mi-am dat imediat seama cine sunt protagoniştii. Povestea m-a impresionat prin paralelismul cu personajele biblice cu acelaşi nume, simboluri ale unor legende. Am citit mai întâi titlul romanului şi i-am urmărit cu atenţie cursul care urmează o sinuoasă cale a destinului. Cei doi eroi, Maria şi Iosef, se întâlnesc datorită întâmplării, sunt despărţiţi de împrejurări, evenimentele se repetă și în cele din urmă ei se reîntâlnesc pentru a nu se mai despărţi. Oare nu am putea vorbi de PREDESTINARE? Prima lor întâlnire se petrece spre sfârşitul anului 1943, atunci când Iosef, împreună cu alţi tineri evrei, este trimis la munca obligatorie de curăţare a zăpezii în apropierea Primăriei Sectorului 1 – lângă Piaţa Amzei. Maria avea 15 ani şi Iosef 16. “Mă cheamă Maria”, spune fetişcana cu codiţe blonde și ochii verzi, iar băiatul îi răspunde: “Pe mine mă cheamă Iosef”.Read more…

Jun 29, 2023 11 comments

Prințesa Carpaților – prima ardeleancă din peninsula iberică

Jun 29, 2023By

Abia s-au potolit valurile făcute de articolului meu nu prea serios despre căutarea metaforică a comorii pe Costa Blanca și am aflat despre descoperirea unei comori cât se poate de reale în apropierea reședinței mele spaniole. Tezaurul are chiar o conotație transilvăneană! Este vorba despre averea unei femei originare din bazinul Carpaților. În mod normal asta nu ar merita o mențiune specială, având în vedere că astăzi în Spania trăiesc aproximativ un milion de cetățeni români. De exemplu Alcalá de Henares, orașul natal al poetului național spaniol, Cervantes, a devenit practic un oraș românesc, cu cca. 50.000 de compatrioți ai noștri. Să ne întoarcem așadar la emigranta transilvăneană despre care vorbeam. Special în cazul ei este că a trăit acum vreo 4.000 de ani și pe vremea aceea, pentru a se stabili la marginea vestică a Europei, a trebuit să facă o călătorie extrem de dificilă. Era cu peste două milenii înainte ca drumurile romane să faciliteze călătoriile în interiorul imperiului. Cu alte cuvinte, nu era o femeie plecată din Dacia în provincia romană Tarraconensis, poate nici măcar nu vorbea o limbă indo-europeană când îi întreba pe localnici pe unde s-o ia. A fost cu mult înainte ca grecii să colonizeze această coastă, înainte ca Hannibal să-și conducă turma de elefanți până în Italia și cu peste două milenii înainte ca Traian să-și alcătuiască propria colecție din comorile jefuite ale Daciei. Nu știm cum se numea această doamnă…Read more…

Jun 29, 2023 4 comments

Povestea unui tablou. O amintire despre Egon Marc Lövith

Jun 29, 2023By

L-am cunoscut pe Egon Lövith când eram copil. L-am vizitat de multe ori cu mama în atelierul său de pe strada Universității. Dar ne întâlneam atât la vernisajele expozițiilor de arte plastice de la galeria revistei Korunk , cât și în compania lui Ervin Ditrói, istoric al artelor, fost director al Muzeului de Artă, tot profesor la Universitatea de Arte Vizuale Ion Andreescu, unde preda și Lövith. El le permitea întotdeauna vizitatorilor să-i interpreteze liber operele, după înțelegerea fiecăruia. Odată l-am vizitat împreună cu mama și cu mătușa ei de la Stockholm, ambele fiind supraviețuitoare ale lagărelor. Eu mă obișnuisem deja cu poveștile despre lagăr pe care le auzisem din generația bunicilor. Bunicul meu mi-a povestit multe. Cu ani mai târziu, în 2008, am imprimat o oră de amintiri cu această mătușă – era cu un an înainte de moarte ei, la vârsta de 92 de ani. Știam deja că acești oameni fac aluzii între ei despre cele trăite, aluzii pe care nimeni nu le putea înțelege integral, nici măcar adulții mai tineri din jurul meu. Aveau un limbaj aparte, plin de trimiteri la locuri, cuvinte, evenimente, pe care numai ei, foștii deportați, îl înțelegeau.Read more…

Jun 29, 2023 5 comments

Japonia, evreii şi Israelul

Jun 29, 2023By

În 2018 am vizitat Japonia cu o excursie organizată. A fost o experiență specială, țara și locuitorii se deosebesc de tot ce văzusem până atunci. Să fie izolarea seculară a insulelor japoneze? Pe străzi era o curățenie exemplară. Nu erau coșuri de gunoi, fiindcă oamenii își luau gunoiul acasă. Nu se vedea un fir de praf pe mașini. La fiecare oprire, șoferul autobuzului nostru ștergea cauciucurile de praf și de noroi. Conducea tot timpul cu mănuși. Japonezii sunt foarte competitivi și lucrează enorm de mult. Seara vedeam bărbați și femei îmbrăcați elegant care veneau de la lucru, dar în loc să plece acasă cu trenul, ceea ce putea dura câteva ore, intrau la un bar, mâncau, beau, se relaxau, dormeau în oraș și a doua zi se întorceau la lucru. Cerințele profesionale exagerate au dus la un procent ridicat de sinucideri. Oamenii sunt amabili, respectuoși, tăcuți și foarte preciși. Seamănă mult cu germanii, numai că sunt mai puțin gălăgioși. Asemănarea dintre cele două popoare s-a dovedit și în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când și unii și ceilalți au dovedit o cruzime deosebită față de popoarele subjugate. Doar purtarea lor față de evrei a fost diferită, poate fiindcă în Japonia erau puțini evrei, ei fiind considerați o importantă legătură de afaceri cu Statele Unite.Read more…

Jun 29, 2023 17 comments

Sanda (I) – Cum ne-am cunoscut, ne-am logodit şi ne-am căsătorit

Jun 29, 2023By

Am început să scriu aceste rânduri amintindu-mi de emoționanta poveste de dragoste cu regretata mea soție Dr. Sanda Toivi, care nu a fost afectată nici de răstimpurile în care am fost obligaţi să trăim la distanţă unul de altul, de problemele noastre medicale și spitalizările survenite, de călătoriile peste hotare, de prietenii noștri și în final de tragica noastră despărțire prin trecerea Sandei într-o lume mai bună. Mi-am întâlnit viitoarea soție la Templul Coral Ploiești, cu ocazia sărbătorii de Roș Hașana din anul 5721. La ieșirea din sfântul lăcaș, S. îmi face cunoștință cu Sanda Brucăr, studentă la facultatea de medicină din București. Era nou venită în oraș, din Brașov, tatăl ei fiind numit recent director la întreprinderea textilă Dorobanțul Ploiești. Ne-am dus apoi cu toţii la plimbare pe bulevard.Read more…

Jun 29, 2023 6 comments

Perechea

Jun 29, 2023By

Cu ani în urmă, când nepoții erau mai mici, am petrecut câteva zile de vară la țărmul Mării Adriatice, aproape de Veneția, în localitatea Caorle. Aveam obiceiul să ieșim la plajă dimineața devreme, pentru a proteja pielea sensibilă a copiilor, încercând o adaptare treptată la razele soarelui, fie ele ultraviolete sau calorice, pentru o bronzare treptată, confortabilă. În prima zi de plajă am trecut de pe strada principală spre mare pe o alee asfaltată, pentru că unul din copii era încă în cărucior. Pe plajă, zeci de metri în stânga și în dreapta, nu era nimeni. Îmi amintesc că locul unde ne-am oprit – cu cățel, cu purcel – era lângă o construcție din lemn, un fel de ponton care intra binișor în larg și nepoții puteau merge pe el în plimbare sau chiar în mică alergare, închipuindu-se pe mare și privind valurile de sus. După nu mult timp și-a făcut apariția un domn de 60-70 de ani împingând un cărucior specific persoanelor cu dizabilități. Își aducea, probabil, soția la malul mării. Doamna purta costum întreg de baie, dar și o bluză subțire, de culoare deschisă, mai lunguță, care-i acoperea un corp frumos încă, dar contorsionat de o pareză nemiloasă, așa cum sunt toate parezele. Read more…

Jun 29, 2023 15 comments

Un gest

Jun 29, 2023By

În urmă cu douăzeci, ba chiar douăzeci și cinci de ani, aveam într-un cătun din Munții Pădurea Craiului o cabană mititică, o casă de vacanță din lemn pe care o frecventam la sfârșit de săptămână pe timpul verii și unde petreceam vacanțe de câte o săptămână, de obicei în luna august. Ni se alăturau familii de prieteni cu copiii lor, de multe ori veniți din alte orașe, acesta fiind prilejul anual de a ne revedea și de a ne reconecta. Asta a ținut până când copiii noștri au fost suficient de mici ca aceste ieșiri să le facă plăcere; mai apoi, devenind adolescenți au preferat să viziteze cabana împreună cu ”găștile” lor de prieteni, noi părinții devenind dintr-o dată nefolositori, ba chiar dăunători. Glumesc desigur! Cabana noastră nu era mare, dar avea tot ceea ce era necesar, chiar și o băiță cvasi-improvizată dar funcțională și utilă, dar mai presus de toate avea o priveliște de poveste și un amplasament excelent, într-o poiană, aproape de o pădure de foioase plină de ciuperci, mure și tufe de zmeur, dintre care adesea ieșeau plimbându-se grațios căprioare sau câte un cerb.Read more…

Jun 29, 2023 17 comments

Povești la un pahar de vin

Jun 29, 2023By

Pe undeva e scris că vinul scoate secretele din sufletul omului. Dar sunt și secrete pe care doar psihologul sau psihiatrul pot să le obțină de la cineva care în general nu se prea deschide celor din jur – dacă nu e vorba de o conjunctură deosebită, ca cea de mai jos. Ora 23.00 în camera mea de hotel, după o zi lungă la congres și un dineu cu vin aproape non buvabil. Calitatea băuturii nu m-a deranjat, pentru că puneam bază pe ce mai rămase în sticla mea de vin din cameră, aleasă și cumpărată la duty free. Doar că ce mai rămăsese înăuntru era 100% aer. Am hotărât să cobor la barul hotelului și să-mi fac ”plinul” de 200 ml vin 12-14%, ca în fiecare seară. Barul era gol, dar la un capăt al tejghelei se afla unul din oaspeții congresului, american din California, bun cunoscut, să-i zicem N.L. M-am apropiat și ne-am salutat călduros. Ne cunoșteam demult, de când îmi petrecusem un scurt sabatic în secția ATI în care lucra pe atunci ca tânăr și promițător specialist. De atunci ne întâlneam aproape în fiecare an la congrese și simpozioane internaționale și profitam de ocazie pentru a ne povesti ultimele știri privitor la carieră și la familie.Read more…

Jun 29, 2023 13 comments

Piatra tombală

Jun 22, 2023By

Oare când istoria este doar poveste, oare când povestea devine istorie? Care din aceste două căi de conservare a evenimentelor trecute și transmiterea lor viitorului este mai eficientă, care are mai multă valoare? În această povestire istoria și beletristica se împletesc, una fără cealaltă nu vor reuși să prezinte cititorilor mai nimic despre acest om, care era pe punctul de a dispărea din istoria colectivă și din memoria individuală pentru totdeauna. Acest articol se datorează Andreei Ghiță. Citez aproximativ din e-mailul ei: „Trecând prin Cimitirul Neolog, am văzut o piatră tombală de marmură albă, pe care scrie Andrei Herzlinger. Nu mai ţin minte anul naşterii, ci doar cel al decesului: 1943. Este cumva o rudă? Oare purtaţi numele de Andrei în memoria lui? Dacă da, cred că povestea sa ar merita relatată în Baabel.” Este macabru să-mi văd numele pe o piatră de mormânt, chiar știind că nu este vorba de mine. Situația mi-a amintit de una dintre poveștile de dincolo ale lui David Eagleman din care am aflat că nu voi putea părăsi anticamera lumii de apoi decât după ce și ultimul om care mai știe să-mi spună numele va muri. Dezső, bunicul meu, și Andor (Andrei) au fost doi dintre cei nouă copii ai străbunicului meu Beni. Așadar Andor era unul dintre unchii tatălui meu. În prima jumătate al secolului trecut ei trăiau în Dumbrăveni.. Tatăl meu a crescut în casa bunicul Beni, dar nu l-a cunoscut, deoarece acesta a murit când el încă nu împlinise un an. El mi-a povestit că Andor, care era cu vreo douăzeci de ani mai mare ca el, a fost cel care l-a învățat să meargă cu bicicleta.Read more…

Jun 22, 2023 7 comments

Turism sau antisemitism?

Jun 18, 2023By

Curiozitatea este o calitate a sufletului omenesc. Fără ea, societatea umană nu s-ar fi dezvoltat și nu ar fi progresat. Ca atare, nouă israelienilor, și sunt sigur că și românilor, ne place să călătorim, să cunoaștem lumea. Scopul călătoriilor noastre în timpul vacanțelor este de a ne relaxa, de a ne bucura, de a ne odihni și de a cunoaște cât mai multe despre locurile vizitate. De obicei, începem să ne relaxăm când ne așezăm pe locul rezervat în avion, chiar dacă zburăm cu companii de aviație low cost, unde scaunele sunt incomode și nici nu ți se servește nici măcar un pahar cu apă. Dar dacă suntem întâmpinați de stewardese zâmbitoare, așa cum se întâmplă de obicei, acest lucru compensează pentru lipsurile de care am amintit mai sus. Chiar și zborul la întoarcere poate fi relaxant, mai ales la gândul că în curând îi vom revedea pe cei dragi. Dar această plăcere de întoarcere acasă a fost perturbată în mod grosolan în zborul Ryanair de la Bologna la Tel Aviv din ziua de 14 iunie. După declarațiile unor călători, publicate în presa israeliană și cea internațională, în timpul călătoriei una dintre stewardese a anunțat la microfon în repetate rânduri, în engleză și în italiană, că în curând avionul va ateriza în Palestina ocupată, și anume la Tel Aviv din Palestina ocupată. Călătorii au avertizat-o că a greșit și că trebuie să-și ceară scuze și să spună că este vorba de aterizare în Israel. Numai că nu era cu adevărat o greșeală, fusese făcută intenționat. Read more…

Jun 18, 2023 36 comments

Surprizele unui israelian de vârstă medie.

Jun 15, 2023By

Scriu aceste rânduri în ziua aniversării a 51 ani de existență a mea ca cetățean israelian. Emigrarea noastră a avut loc în ”celebra” seară Okamoto, în care trei teroriști ai așa-zisei Armate Roșii Japoneze au ucis 27 israelieni și străini pe aeroportul din Lod (azi Ben Gurion). Noi plecaserăm spre centrul de absorbție din Karmiel (nordul țării) cu 15 minute înainte de începerea măcelului, despre care am aflat pe drum de la șoferul de taxi care, jumătate vorbind și jumătate mimând, ne-a povestit ce auzise la radioul mașinii că se întâmplă acolo unde noi fuseserăm doar cu o oră înainte. Am schimbat priviri îngrijorate cu soția mea și ne-am spus că am intrat într-o poveste din care nimeni nu știe cum se poate ieși. A doua zi de dimineață, după prima noapte petrecută pe pământul Țării Sfinte, ne-am trezit într-un cumplit zgomot de avioane care zburau chiar deasupra capetelor noastre. Pentru noi era clar: suntem în război! Ne-am zis: acesta e răspunsul Israelului la atacul de aseară. Totul părea logic, iar explicațiile funcționarului centrului de absorbție, că așa trec avioanele ”la noi”, adică nu era nimic neobișnuit, nu m-au abătut de la ideea că ne începem viața cea nouă cu o conflagrație militară de amploare.Read more…

Jun 15, 2023 17 comments

Egon Marc Lövith este printre noi

Jun 15, 2023By

Duminică, 11 iunie 2023, la evenimentul inaugural al Sălii Margot şi Egon Lövith, profesorul Ladislau Gyémánt a exprimat în câteva cuvinte şi sentimentele mele şi cred că ale multora dintre cei prezenţi: Egon Marc Lövith – al cărui centenar îl marcăm în acest an – se află printre noi, chiar dacă de aproape 14 ani odihneşte în Cimitirul Evreiesc Neolog din Cluj. Pe pereţii sălii multifuncţionale, care tocmai îşi căpătase numele, regăsesc lucrările din ciclul Holocaust şi Iudaica. Ciclul Holocaust este chintesenţa grafică a unei tematici constante din creaţia artistului supravieţuitor al lagărului de la Dachau. A fost expus o singură dată integral, în anul 2001, la Muzeul de Artă din Cluj, când Egon Marc Lövith mi-a explicat semnificaţia mai multor lucrări, într-un interviu pe care aveam să-l întitulez Simboluri şi mărturii. Apoi majoritatea lucrărilor au fost expuse la Dachau, în 2005, şi au rămas în colecţia muzeului de acolo, iar altele au fost achiziţionate de colecţionari şi galerii, însă Exodul, Bucata de pâine şi Robul cărător de piatră fac parte din donaţia pe care artistul a făcut-o Comunităţii Evreilor Cluj.Read more…

Jun 15, 2023 19 comments

Scribul

Jun 15, 2023By

Vorbind despre „cea mai veche profesiune” tindem să ne gândim la curtezane (ca să folosesc un termen „elegant”) dar există și altele.  Profesiunea de scrib a apărut odată cu scrierea, în urmă cu peste 5000 de ani. În antichitate, când marea majoritate a oamenilor erau analfabeți, scribii erau intelectualitatea societății.  Ei se ocupau de administrația statului, de corespondența regelui și de multe altele.  De obicei meseria era transmisă din tată în fiu, împreună cu locul de onoare pe care îl ocupau la curte.  Transmiterea din tată în fiu mai avea și avantajul că ucenicia, foarte lungă și anevoioasă, se putea face în familie. În zilele noastre pare ciudat că ucenicia era atât de grea, până la urmă datoria unui scrib nu era decât să știe să citească, să scrie și să socotească, ceea ce noi învățăm în clasele primare.  Numai că înainte de inventarea alfabetului și a scrierii moderne a numerelor, totul era mult mai complicat, comparabil cu scrierea chineză sau cea japoneză de astăzi.  Cine e curios cum „funcționa” scrierea cuneiformă, îl invit să urmărească o conferință a asiriologului Irving Finkel de la British Museum.  În orice caz, pentru a învăța scrisul și cititul era nevoie de până la zece ani.Read more…

Jun 15, 2023 18 comments

Resuscitarea modernă. Oare vom deveni nemuritori?

Jun 15, 2023By

În cartea Homo Deus – A short history of Tomorrow (Omul-Dumnezeu – O scurtă istorie a viitorului), scriitorul israelian Yuval Noah Harari argumentează logic faptul că în câteva decenii, unii oameni (cei bogați) nu vor muri de boli, ci numai în eventuale accidente sau războaie. Dacă la bătrânețe toate organele vor fi înlocuite cu organe bionice, ei vor deveni practic nemuritori. Dar dacă vor avea stop cardiac? Oare viitorul ne rezervă și aici soluții speciale pentru a-i menține în viață? În acest articol voi folosi termenul “resuscitare”, nu “reanimare”. Așa apare de obicei și în literatura de specialitate. Precizez că “sala de reanimare” nu este destinată reanimării (resuscitării) bolnavilor, ci îngrijirii lor imediat după operație, înainte de a fi transferați pe secție sau la terapia intensivă. Resuscitarea este totalitatea manevrelor și tratamentelor destinate salvării vieții pacientului care a suferit un stop cardio-respirator (în engleză cardio-pulmonary resuscitation sau CPR). Nu mă voi referi la resuscitarea lipsită de sens a bolnavilor cu boli terminale și nici la cei care refuză resuscitarea. Aceștia aparțin categoriei Do not resuscitate (DNR, a nu se resuscita). Scopul acestui articol nu este de a prezenta cititorilor tehnicile de resuscitare, ci de a analiza procesul resuscitării, pentru că în ultimii ani nu numai că șansele de succes ale resuscitării sunt în creștere…Read more…

Jun 15, 2023 16 comments

Visul american al lui Andy Markovits

Jun 15, 2023By

Una din cele mai recente apariții la Editura Hasefer este volumul intitulat Casa din pașapor (The Passport as Home) al lui Andy Markovits, profesor universitar american originar din Timișoara. Andy Markovitz a moștenit visul american de la tatăl său, Lajos. La faimosul meci de fotbal Germania-Ungaria din cadrul Campionatelor Europene din 1954, acesta i-a spus fiului său: ”Pe noi nu ne interesează cine a câștigat, pe noi ne interesează că s-a jucat la 4 iulie, ziua declarării independenței Americii”. Era o subtilă explicație a antipatiei, justificate de altfel de istorie, față de cele două țări care i-au prigonit pe evrei, trimițându-i în lagărele morții. Fiind timișoreni, membrii familiei Markovits au scăpat de Holocaust și subiectul nu a fost abordat foarte frecvent nici în familie, nici în cercul de prieteni, dar el nu putea fi evitat, deoarece chiar sora tatălui, mătușa Manci, care trăise la Oradea, a fost deportată și a avut norocul să supraviețuiască. Abia mai târziu, în adolescență, la Viena și în America, Andy a aflat despre ce a însemnat Holocaustul și despre consecințele pe termen lung ale acestuia pentru supraviețuitori, despre sentimentul de vinovăție pe care l-au avut mulți dintre ei, inclusiv tatăl lui, că au scăpat cu viață. Visul american al tatălui lui Andy își are și el originea în Holocaust, în teama ca acesta să nu se mai repete în Europa. Andy și-a petrecut adolescența la Viena împreună cu tatăl său (mama murise la Timișoara). Nu a avut niciodată probleme de limbă, fiind de cultură germană și urmând școala germană, și-a însușit chiar accentul vienez. Dar garanția supraviețuirii evreilor, spunea Markovits Lajos, este America, țara democratică unde evreii sunt acceptați și pot să se integreze.Read more…

Jun 15, 2023 8 comments