Războiul acesta îmi amintește de armată, nu neapărat latura militară, ci, mai curând, latura de somn ciuntit, ca atunci. Am impresia că în fiecare noapte sunt planton 2. Știu că voi fi trezit și pentru cât timp, dar nu știu ora exactă la care va suna alarma. Parcă îmi amintește de celebrul film Poștașul sună de două ori. Întâi vine un sunet lung, enervant, care ne avertizează că o rachetă (sau mai multe) au pornit din Iran. Câteva minute mai târziu, când vine sunetul crescendo-decrescendo, îmi pun papucii și alerg spre adăpost. Uneori al doilea sunet nu mai vine și atunci adorm la loc, cu urechile ciulite. Ne apropiem de a patra săptămână de război. Parcă alarmele s-au mai rărit. Există și nopți în care nu sunt planton deloc. Parcă a mai scăzut și frecvența avioanelor. Am fost solicitat să scriu un articol pentru Baabel despre situația de la noi. Îmi amintesc de celebrul dramaturg Alexandru Mirodan. În ziarul Minimum, care apărea la Tel Aviv, el avea o rubrică intitulată sugestiv „Îmi place, nu-mi place…”, în care discuta evenimentele curente. Asemenea lui, am hotărât și eu să scriu despre evenimentele din ultima săptămână, chiar dacă nu toate sunt legate direct de război. Încep, ca o alarmă în decrescendo, cu cele care nu mi-au plăcut, pentru că lucrurile bune prefer să le las la urmă. Nu-mi place că în ultimul sondaj făcut în SUA, pentru prima oară Israelul se bucură de mai puțină simpatie decât palestinienii…Read more…
Efectul nocebo, “geamănul rău” al efectului placebo
Placebo vine de la cuvântul latin placere (a face plăcere, a satisface). Placebo este aplicat în studiile unor medicamente noi. El poate fi o tabletă care conține o substanță inactivă (zahăr, lactoză), o injecție cu soluție salină, etc., care este comparată cu substanța activă studiată. De exemplu acțiunea unui analgezic (medicament contra durerii) este comparată cu cea a unui placebo, medicamentul trebuind să aibă un efect mai puternic decât placebo. În multe studii s-a observat însă că substanța inactivă poate avea un efect calmant al durerii chiar până în 80% din cazuri – acesta este efectul placebo. El poate apărea nu numai la administrarea de medicamente, ci chiar prin comunicare verbală pozitivă, Spre deosebire de efectul placebo, efectul nocebo a fost studiat științific și clinic numai în ultimii 20 de ani și presupun că mulți dintre cititori nu au auzit de el.Read more…
Ierusalimul în miniatură
Îmi închipui că majoritatea cititorilor, chiar dacă nu locuiesc în Israel, au vizitat Ierusalimul măcar o dată în viață și dacă vorbesc despre Orașul Vechi, Poarta Jaffa și Turnul lui David, vor ști exact la ce mă refer. Ei bine, în zilele noastre complexul cu Turnul lui David adăpostește Muzeul de Istorie a Ierusalimului, iar unul dintre exponatele mele preferate este o machetă a orașului, așa cum arăta către sfârșitul secolului al XIX-lea. Pare o jucărie, cu casele cât cutiile de chibrituri, dar în realitate este o încercare de a reprezenta cât se poate de fidel orașul din acea perioadă; de fapt ar putea fi numit o „hartă tridimensională”. Dar puțini vor fi auzit prin câte peripeții a trecut această machetă. Povestea începe la colecția de hărți a Bibliotecii Naționale, despre care am mai scris. La începutul anilor 1980, căutând prin colecția de hărți, Prof. Rehav Rubin de la Facultatea de Geografie a Universității Ebraice a observat ceva ciudat. Era o reprezentare a Ierusalimului văzut de sus, publicată la Viena. Desenul nu era datat, dar părea din a doua parte a secolului al XIX-lea. Totul era cât se poate de exact, era clar că fusese făcut după natură – dar la Ierusalim nu există niciun punct destul de înalt care să ofere o asemenea perspectivă.Read more…
Apelul telefonic din dulap
Nu e vorba de o povestire comică sau de una științifico-fantastică, este o relatare tragică din Israel, din octombrie 2023. În 7 octombrie, hoardele de teroriști Hamas au invadat vestul deșertului Negev. Masacrul locuitorilor din kibuțuri este cunoscut, el a fost comentat de media. Încă de la ora șapte, în dimineața acelei sâmbete negre, stația de salvare Magen David Adom din Kiryat Ono a început să primească apeluri de ajutor de la oameni disperați. Dispecerii stației erau uimiți de numărul mare de solicitări, majoritatea din ele venind din kibuțurile din apropierea graniței cu Fâșia Gaza. Locuitorii relatau fapte incredibile: despre teroriștii care pătrundeau în case și trăgeau în locuitorii ascunși în adăposturi, despre răniți, cereau ajutor, dar atât armata, cât și poliția întârziau. Stațiile de salvare din apropierea acestor localități au trimis numeroase ambulanțe, dar ele au fost oprite de barierele armatei, pentru că întreaga regiune fusese etichetată ca zonă de operațiuni militare. Olga, una dintre dispecere, a primit un apel ieșit din comun. – Mă numesc Ronen, vă rog să trimiteți o ambulanță. Repede, repede! Teroriștii au intrat în adăpostul casei și au tras în părinții mei. Mama și tata sunt răniți, în jurul lor e o baltă de sânge. Nu vreau să moară. Vă rog să mă ajutați! – De unde vorbești? – îl întrebă Olga. – Sunt ascuns într-un dulap, răspunse Ronen.Read more…
Zidul Berlinului
Rezultatele alegerilor europarlamentare din Germania au produs stupoare – partidul de extremă dreaptă Alternativa pentru Germania (AfD), a ajuns pe locul al doilea, cu 15,9% din voturi. Cum partidul socialist s-a îndepărtat de la temele clasice, ocupând-se mai mult de Wokeness, Cancel Culture, Fridays for Future sau #Me Too decât de temele clasei muncitoare, AfD a preluat o mare parte din electoratul stângii tradiționale. În 23 mai 2024, la propunerea Marinei le Pen, europarlamentarii acestui partid au fost excluși din grupul european, din cauza afirmațiilor unui membru AfD despre activitatea ofițerilor SS în timpul regimul național socialist din Germania. AfD a apărut pe scena politică în 2013. La început Angela Merkel a declarat lapidar: „trăim în libertate, oamenii pot să se exprime și să voteze liber”, dar mai târziu a avut nenumărate „ciocniri” la scenă deschisă cu parlamentarii acestui partid. Partidele aflate în tripla coaliție guvernamentală din 2021 (primele alegeri din Germania după retragerea Angelei Merkel) au suferit înfrângeri considerabile…Read more…
Gânduri la plecarea lui Klaus Iohannis
După zece ani și două luni, Klaus Iohannis și-a încheiat mandatul. Acele două luni au fost de prisos, nu avea nevoie de ele. Rămânerea în continuare la post este o dovadă a faptului că fostului președinte îi lipsea – să zicem – intuiția că ceea ce i s-a reproșat în ultimii ani, distanțarea de oameni, izolarea la Palatul Cotroceni, lipsa dialogului sunt adevărate. În cel de-al doilea mandat Iohannis a încasat niște bile negre, adesea exagerate de către dușmanii lui. I s-au pus în cârcă multe lucruri, unele adevărate, altele nu, dar au fost suficiente să se formeze o opinie critică în rândul românilor. De aceea cramponarea de scaunul prezidenţial – e drept, pe baza prevederilor Constituției – a generalizat antipatia, un sentiment resimțit chiar și de cei care au analizat obiectiv prestația sa, luând în seamă unele performanțe, mai ales în domeniul politicii externe, unde s-a prezentat întotdeauna onorabil, chiar dacă vocea lui nu s-a auzit prea des. Partenerii externi l-au privit cu simpatie, ceea ce l-a făcut să creadă, în mod eronat, că va fi sprijinit pentru accesul la funcția de secretar general al NATO.Read more…
Albania. Pe urmele unei statui
Voiam să vizitez Albania încă de pe la mijlocul anilor 1980, când, trăind în România, am auzit adesea spunându-se: ”Mai rău ca la noi e doar în Albania.” Îmi închipuiam destul de lesne cum se poate trăi mai bine ca la noi, dar nu puteam nicicum să-mi închipui cum poate fi mai rău. Apoi, tot prin anii 1980, am văzut personificarea răului dictaturii albaneze sub forma unei imense statui a dictatorului albanez Enver Hogea din Piața Centrală din Tirana, în fața căreia mii de cetățeni se închinau. Dictatorii se deosebeau între ei prin caracter – mai volubili ori mai scorțoși, mai dandy ori mai țărănoi – însă toți aveau aceeași manie a grandorii. Nu întâmplător, odată ce am aterizat la Tirana, primul meu drum a fost spre locul unde se afla acea statuie. Ea nu mai există din 20 februarie 1991, data oficială a doborârii comunismului în Albania. Am întrebat inteligența artificială unde în maiestuoasa piață pietonală Skanderbeg din centrul Tiranei fusese amplasată statuia, iar ea mi-a răspuns că era pe perimetrul dintre Banca Națională și Muzeul de Artă. Read more…
Utopie
În vremurile acestea marcate de nesiguranța zilei de mâine, mulți se gândesc la o lume mai bună, dar ce putem face pentru ca ea să se materializeze? Idei sunt multe, dar până acum niciuna nu s-a dovedit cu adevărat constructivă și viitorul mai bun a rămas, deocamdată, o utopie. Unde se află acest viitor mult dorit? Precum îi spune și numele (derivat din limba greacă) ou = nu și topos = loc, dec în niciun loc, nicăieri, numai în imaginația și în visele noastre. Asta nu înseamnă că utopiile nu sunt decât vorbe goale, din contră, a discuta idei noi poate duce în ultimă instanță la progres. În tinerețe am citit cartea Utopia, în care Thomas Morus își expune ideile despre o lume perfectă. Sunt idei foarte progresiste pentru vremea lui. În primul rând, Utopia era o republică și conducătorul era ales prin vot secret al tuturor cetățenilor (bărbați!) – în Anglia anului 1516 asta mirosea a înaltă trădare, nici nu e de mirare că autorul și-a terminat cariera pe eșafod. Ce mi-a plăcut mai puțin a fost că viața în Utopia cam prea amintea de „paradisul comunist” și lumea noastră a plătit scump ca să se convingă că idealul comunist nu are nicio șansă, nici măcar în kibuț… Nu mi se pare probabil ca utopia lui Morus să se adeverească vreodată, dar au fost și utopii care s-au realizat, de exemplu Altneuland (Țara Veche-Nouă) a lui Theodor Herzl. Statul evreu, care apare în carte ca o utopie, sărbătorește în zilele acestea 78 de existență – chiar dacă pe parcurs ne-am confruntat cu foarte multe probleme și nu totul a mers lin… Dar cel mai ciudat este că unele lucruri care astăzi ni se par utopice au fost cândva reale.Read more…
O femeie de afaceri în Anglia medievală
În primăvara aceasta în orașul Winchester din sudul Angliei a fost inaugurat un monument dedicat unei eroine locale: Licoricia din Winchester (?-1277). Povestea a început în 1995, când săpături arheologice făcute în afara zidurilor orașului medieval au scos la iveală rămășițele unui cimitir evreiesc. Suzanne Bartlet, care locuia la doi pași, a găsit mormântul Licoriciei și nu a rezistat tentației de a cerceta cine a fost această femeie. După aproape un sfert de veac de căutări (și obținerea unui masterat în istorie) a publicat volumul Licoricia of Winchester. Marriage, Motherhood and Murder in the Medieval Anglo-Jewish Community. Primii evrei s-au stabilit în Anglia curând după cucerirea normandă; un document din 1148 menționează două familii evreiești care locuiau la Winchester. În zilele ei de glorie, pe la 1250, comunitatea număra 90 suflete, într-un oraș de cca 8000 de locuitori. Evreii erau considerați „proprietatea regelui”, o sursă nesecată de bani pentru vistieria țării, prin nenumăratele impozite pe care trebuiau să le plătească, și, mai ales, prin împrumuturile pe care le dădeau cămătarii evrei. Ei îndeplineau rolul băncilor de astăziRead more…
O vizită la Centrul Memorial ANZAC din Beer Șeva
Propunerea mea către vizitator/cititor este să privească spre orașul Beer Șeva așa cum este astăzi – viață, universitate, dezvoltare urbanistică, etc. – prin prisma anilor care au trecut de la bătălia din 31 octombrie 1917: bătălia pentru Beer Șeva. Centrul Memorial ANZAC, un unicat în Israel, se referă la epopeea soldaților britanici din corpul de armată australian și neozeelandez ANZAC, Australian and New Zealand Army Corps, la bătălia pentru cucerirea orașului Beer Șeva din octombrie 1917. Bătălia pentru Beer Șeva trebuie ancorată în ansamblul general al Primului Război Mondial (28 iulie 1914 – 11 noiembrie 1918), scena de desfășurare fiind Orientul Mijlociu. Început în Europa, Primul Război Mondial a adus pe scenă cele două tabere combatante: Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman împotriva Marii Britanii, Statelor Unite, Franței, Rusiei, Italiei și Japoniei. Însă, destul de rapid, a poposit în Orientului Mijlociu. În primele luni ale războiului, Turcia și-a păstrat neutralitatea, dar în 2 august 1914 a semnat un pact secret cu Germania; curând, două nave de război germane s-au îndreptat spre Istanbul. Cu ajutorul Germaniei, Imperiul Otoman a minat strâmtoarea Dardanele[1], blocând trecerea din Marea Mediterană spre Marea Neagră și paralizând astfel legătura dintre Rusia (care avea ieșire Marea Neagră) și aliații ei. Ca urmare, la începutul lunii noiembrie 1914 Rusia, Marea Britanie și Franța au declarat război Imperiului Otoman. Spargerea blocadei Dardanelelor presupunea cucerirea strâmtorilor, precum și a Istanbulului, inima Imperiului Otoman. Londra a hotărât trimiterea unei flote franco-britanice în sudul Peninsulei Gallipoli, dar atacul prelungit (19.02.1915 – 09.01.1916) a eșuat lamentabilRead more…
Răscumpărarea ostaticilor
A trecut peste o lună de la acea sâmbătă neagră, când s-a întâmplat dezastrul de neînchipuit. De atunci armata israeliană luptă cu vitejie pentru a anihila Hamasul, iar populația civilă face mari eforturi pentru a-i sprijini pe cei care au fost traumatizați, care au pierdut rude și prieteni, care au fost nevoiți să-și părăsească locuințele aflate deodată într-o zonă de război. Și peste toate acestea plutește întrebarea: care va fi soarta celor peste 240 de ostatici? Înainte de a lua orice decizie se pune întrebarea ce influență va avea ea asupra ostaticilor. Și iată că nimeni altul decât ministrul tradițiilor (sic!) declară că Gaza trebuie distrusă cu o bombă atomică! Știu, nu toți locuitorii Gazei sunt teroriști. (De fapt nu prea știu cum se poate deosebi un terorist de un cetățean pașnic. Ca să-l parafrazez pe președintele Herzog: oare vreunul dintre cititori ține bombe sub pat sau rachete în salon? Este aproape imposibil de stabilit dacă „bombele de sub pat” sunt puse acolo de locuitori din convingere, sau dacă ei sunt exploatați în mod cinic de Hamas, ca scuturi umane.) Dar nu despre asta vreau să vorbesc aici, ci despre ostaticii aflați în Gaza. Trebuie să-i sacrificăm și pe ei chiar așa, fără niciun scrupul? Ministrul tradițiilor ar trebui să fie primul care să știe că răspunsul este NU, pentru că la ceastă situație se aplică două principii fundamentale ale iudaismului.Read more…
Mai presus de toate să știm să iubim și, mai ales, să nu urâm!
Lumea întreagă este într-un război continuu, dus prin toate mijloacele posibile pentru bani, pentru teritorii, pentru resurse, pentru influenţă şi, în foarte multe cazuri, pentru supravieţuire. În articolul Simonei Fuchs despre Zidul Berlinului (https://baabel.ro/2024/06/zidul-berlinului/) se menționa că gardurile sau zidurile sunt un element despărţitor și acolo unde ele au căzut, cei aflați inițial în părţi opuse ajung dintr-o dată să fie împreună. Această percepţie este însă iluzorie, precum nici existenţa zidului nu este decisivă. După cum s-a dovedit, din nefericire, gardul care separă Fâşia Gaza de porţiunea sudică a Israelului, unde majoritatea aşezărilor se bucurau de o prosperitate demnă de invidiat, nu a fost o piedică pentru atacul din 7 octombrie. Acest atac a fost începutul unei perioade de confruntare multidimensională pentru statul Israel. Este o confruntare armată, de un tip nemaicunoscut până acum, cu perspective sumbre de finalizare, dar şi una social-politică internă, continuând-o pe cea pornită cu mai bine de un an înainte – pe motivele reformei juridice propuse de Ministrul Justiţiei, Yariv Levin – şi, în ultimă instanţă, o confruntare internaţională care pe zi ce trece se dovedeşte tot mai gravă. Cea din urmă aduce la lumină atitudinea şi credinţele unor populaţii largi, de pe aproape toate meridianele. Demonstraţiile care împânzesc lumea de la începutul războiului israelian împotriva organizaţiei teroriste Hamas, extins și împotriva teroriştilor șiiți din Liban, Hezbollah, par să fi aşteptat doar trigger-ul oferit de Israelul aflat în impas, pentru a scoate la iveală semnele duşmăniei faţă de Statul Israel.Read more…
Pariul cu moralitatea
Ziua de luni, 4 noiembrie 2024, a fost memorabilă în Israel. În acea zi, pe la ora 8 seara, prim-ministrul Netanyahu a anunțat că îl concediază pe ministrul apărării Yoav Galant. O răfuială veche, de mai bine de doi ani, între ei se încheia cu demiterea celui din urmă, acuzat de toate eșecurile Israelului din ultimele luni și, mai ales, de eșecul din acea fatidică zi de 7 octombrie. Cât despre succese, știm deja cine și le atribuie. Dar în acea zi s-a petrecut încă un eveniment important. A fost ziua alegerilor din America și în acea zi, la ora 21, când în America alegerile erau în toi, pe canalul 14 al televiziunii, canalul „bibist”, a apărut prezentatorul „de curte” al lui Netanyahu, Yinon Magal, purtând pe cap șepcuța MAGA de culoare roșie. „Sunt ziarist, nu am voie să vă influențez cu cine să votați. Nu pot să vă spun dacă să votați cu Donald sau cu Trump“, a spus el atunci, în aplauzele asistenței. Dar ca să fim cinstiți, nu doar Yinon Magal și nu doar canalul 14 l-au preferat pe Donald Trump, ci și o mare parte a israelienilor care nu urmăresc acest canal. Mulți dintre noi am pus jetoanele pe lipițanul roșu în defavoarea calului negru progresist (scuze pentru mica lipsă de corectitudine politică), pentru că Israelul, la fel ca o mare parte din America, se cam săturase de neomarxismul reprezentat de o anumită aripă a Partidului Democrat. De fapt, Israelul a fost singura țară în afara Statelor Unite în care la orice oră ai fi făcut sondaj de opinie, Trump ar fi obținut victoria. Dar politica americană are un bug: îți lasă doar două opțiuni și atunci e foarte ușor să sari peste cal și să te trezești tăvălit în noroi. Este exact ceea ce s-a întâmplat acum două zile, când la Adunarea Generală ONU , Israelul a votat alături de alte „democrații” precum Bielorusia, Coreea de Nord și Burundi, în favoarea Rusiei, aceeași Rusie care a refuzat să condamne atacul Hamas din 7 octombrie.Read more…
Redescoperirea cetății Petra
Petra a zăcut în uitare, la fel ca Frumoasa adormită, timp de peste un mileniu, până când a venit Făt Frumos, adică Johann Ludwig / John Lewis Burckhardt, alias Șeic Ibrahim ibn Abdalla (1784 – 1817). Dar redescoperirea nu a fost întâmplătoare. Petra apare în operele scriitorilor antici (nu o dată Burckhardt îl citează pe Eusebiu din Cezareea) și în diferite povești ale localnicilor. Expediția lui era bine documentată și se baza pe toate aceste surse. J. L. Burckhardt este una din figurile cele mai neobișnuite pe care le-am întâlnit vreodată. El aparținea unei ilustre familii din Basel (Elveția), mari negustori de mătăsuri din tată în fiu. Prin 1550, întemeietorul dinastiei a luat-o de soție pe fiica primarului și de atunci până în secolul XX, un reprezentant al familiei s-a aflat întotdeauna în consiliul de conducere al orașului. Și nu erau numai înstăriți, ci și oameni de cultură. Familia a dat un vestit istoric al artelor, un scriitor, un cineast, un diplomat… și un explorator. Tânărul Burckhardt avea o extraordinară sete de cunoaștere. După o educație clasică, cum se obișnuia pe atunci, el a studiat la Leipzig și la Göttingen. Totul îl interesa. A urmat cursuri de istorie, limbi străine, dar și matematică. Până la urmă a absolvit dreptul, sperând să intre în corpul diplomatic. Dar nu a fost să fie.Read more…
Gânduri despre FTF (*) şi nu numai
De obicei, după ce urc în autobuz, caut un loc comod – ideal e dacă mă pot aşeza, dar e bine şi dacă mă pot cu spatele – scot smartphonul şi profit de timpul călătoriei pentru a răspunde la mesaje şi e-mailuri, a citi ştirile cele mai actuale sau a vedea noutăţile de pe reţelele sociale. De altfel – şi am mai scris despre asta[1] – majoritatea covârşitoare a călătorilor stau cu nasul în telefon. Din când în când, arunc o privire pe geam ca să nu ratez staţia de coborâre, dar pe ruta mea obişnuită nu mai e nevoie, pentru că „simt” când mă apropii de destinaţie. Acum câteva zile însă atenţia mi-a fost distrasă la o staţie intermediară când au urcat în autobuz o mămică frumuşică (deşi cam durdulie) şi o fetiţă cu un ghiozdan turcoaz care vădea că ieşise de la şcoală sau poate de la grădiniţă. Amândouă aveau în mână câte un cornet de îngheţată. Locul de lângă mine era liber, aşa că mama şi-a instalat copilul şi i-a spus: „Stai cuminte şi mănâncă-ţi îngheţata, fără să te pătezi!” şi apoi – într-o echilibristică demnă de admiraţie – a început să-şi „scrolleze” telefonul mobil, lingându-şi tacticos îngheţata. Fetiţa se foia, îşi bălăngănea picioarele şi din când în când spunea timid „mami”, dar fără niciun ecou. Era clar că se plictisea şi avea chef de vorbă. În condiţiile normale, de acum câţiva ani (oare câţi?), aş fi intrat în vorbă cu fetiţa de lângă mine, dar în ziua de azi ar fi o întreprindere riscantă. Nu te poţi adresa unui copil în public, fără a fi suspectată de intenţii necurate sau considerată o „babă băgăcioasă”.Read more…
Întâlnire virtuală, după decenii, cu nou-născuta salvată în lagărul nazist
Soacra mea, Ecaterina Steinberger, născută Zelig, a fost deportată la Auschwitz-Birkenau. În noimebrie 1944 a fost transferată în lagărul de muncă al uzinei Lorenz de la Oberhohenelbe (Vrchlabi), din Zona Sudetă, cu cel de-al doilea transport de deţinute evreice, primul fiind trimis în septembrie. Uzina era sub comanda administrației SS de la Gross-Rosen. Dormitoarele deţinutelor se aflau la nivelul superior al uzinei. Regimul de lucru, cu toate privațiunile din ultimele luni ale războiului, era mai puţin brutal decât cel de la Auschwitz. În după amiezele de duminică, la iniţiativa lui Lili Kasticher, se ţineau serate de creaţie literară şi desen ale deţinutelor. Cele mai reuşite creaţii erau premiate. Premiul consta în trei cartofi copţi. Din cauza lipsei de vitamine, Ecaterinei Zelig i-au apărut erupţii cutanate pe braţe şi a ajuns la infirmerie (Revier) unde a fost tratată cu mult devotament de medicul Livia Boros care era originară din Murska Sobota, Slovenia, şi absolvise Facultatea de Medicină din Zagreb. Având încredere în Ecaterina Zelig, Livia Boros i-a destăinuit că are de rezolvat un caz periculos. O deţinută deportată cu ultimele transporturi din Ungaria era gravidă și urma să nască în scurt timp…Read more…
Adevărul despre “serul adevărului”
De curând o colegă ne-a întrebat dacă faimosul “ser al adevărului” există cu adevărat. Dacă ar fi să ne luăm după literatura de odinioară din criminalistică, cea de spionaj și cea de investigații polițiste ale teroriștilor, se pare că răspunsul este pozitiv. Dar fiind anesteziști de meserie, am căutat o explicație cât de cât științifică despre modul de acțiune a “serului adevărului” și cum poate fi făcut interogatul să divulge adevărul sub influența anesteziei sau a sedației. În schimb s-a demonstrat că hipnoza nu poate scoate adevărul de la cei interogați. Atunci oare de ce hipnoticele ar putea extrage adevărul de la cei adormiți și interogați? Literatura științifică de anestezie nu se referă deloc la acest subiect. Oare de ce? Orgoliu profesional sau ideea că această practică nu are suport științific? Întâi de toate cititorii trebuie să înțeleagă diferența dintre anestezie (inclusiv hipnoză) și sedație.Read more…
Circul de pe lume
De curând argentinienii şi-au ales preşedintele, în persoana lui Javier Milei, pe care presa îl caracterizează drept un „politician secundar de extremă-dreaptă, un showman de televiziune”[1], un populist poreclit El Loco (nebunul) care și-a câștigat existența ca muzician rock, comediant, comentator economic și antrenor sexual tantra şi se auto-caracterizează drept un anarho-capitalist. Am urmărit la televizor secvenţele în care şi-a făcut apariţia agitând un fierăstrău mecanic, pentru a ilustra cum avea să taie inflaţia şi posturile din administraţie; l-am ascultat vorbind cu patos despre cei cinci câini, pe care i-a botezat după economişti liberali celebri. Cei cinci câini sunt clonaţi din Conan, câinele său preferat, decedat în 2017, care – după cum spune însuşi Milei – i-ar fi transmis, prin intermediul unui medium, ideea de a candida la preşedinţia Argentinei. După părerea proaspătului preşedinte argentinian, patrupedele sale sunt unii dintre cei mai buni strategi din lume. Având experienţa de showman de televiziune, Milei a devenit un candidat excentric care a cucerit alegătorii nemulţumiţi de situaţia economică gravă şi de corupţia din Argentina.Read more…
Domnul Ionel mi-a povestit
Noaptea l-am visat pe „domnul Ionel”, un vecin care locuia puțin mai departe. Apoi am privit calendarul. Se comemorează 53 ani de la moartea sa. Într-o zi de vară l-am văzut pe balcon, Plângea. Când m-a văzut, m-a chemat la el şi a început să-mi povestească: Era în 1940. Tocmai terminasem anul universitar și am fost mobilizat. Eram ofițer în rezervă și am fost repartizat într-o unitate care trebuia să-i primească „cu pâine și sare” pe soldații români ce se retrăgeau din Basarabia cedată URSS. Să le ridicăm moralul. Nu știu exact ce s-a întâmplat în gara Galați. Era un loc împrejmuit, un lagăr unde se adunaseră câteva mii de persoane care doreau să se reîntoarcă la familiile lor din Basarabia, dar soldații români, frustrați de retragerea umilitoare și instigați de lozinci antisemite ca „evreii comuniști”, i-au separat pe evrei și i-au măcelărit cu focuri de armă, pe fundalul vagoanelor de tren. Speriat de masacru, am fugit până în port. Am intrat în prima cârciumă și am cerut o țuică. După vreo jumătate de oră, un soldat necunoscut mi-a spus: – Domnu’ sublocotenent, veniți să vedeți cum îi aruncă pe jidani în Dunăre.Read more…
Mi-a căzut o piatră de pe inimă, dar nu s-a rostogolit prea departe
În 11 martie după-amiază, Curtea Constituţională a României (CCR) a decis respingerea candidaturii lui Călin Georgescu la președinția ţării. Potrivit legii este o hotărâre definitivă şi irevocabilă. Era o situaţie firească, previzibilă, după ce acest candidat demonstrase prin ideile şi faptele sale că este incompatibil cu jurământul preşedintelui României. A doua zi după ce Biroul Electoral Central (BEC) invalidase candidatura lui Georgescu, declanşând proteste violentele ale susţinătorilor furioşi, Curtea Constituţională a respins contestaţiile care cereau anularea deciziei BEC. De data aceasta acţiunea Curţii Constituţionale a fost mai limpede decât în decembrie, când a anulat turul întâi al alegerilor după ce mai întâi le validase. Aştept ca la un moment dat, cât de curând posibil, să se aducă la cunoştinţa publicului larg motivele anulării şi ale bâlbâielii care a precedat-o. Aş dori ca lumea să poată afla şi cauzele scăpării din vedere a acestui candidat extremist, apărut parcă din neant şi propulsat într-un timp record, deşi ulterior s-a aflat că nici parcursul său profesional şi nici cel politic, dinainte şi de după 1989, nu erau necunoscute serviciilor care, totuşi, s-au dovedit insuficient de vigilente.Read more…



















