Olimpiadele sunt evenimentele de vârf ale sportului mondial și mulți, printre care și eu, petrecem ore în șir în fața ecranelor care transmit competițiile olimpiadei. Recenta olimpiadă de la Paris a excelat atât prin organizare (inclusiv excelenta ceremonie de deschidere), cât și prin calitatea competițiilor sportive. O mană sufletească pentru iubitorii de sport! La competiție au participat 206 de state printre care și o delegație a refugiaților. La Paris au participat 37 de sportivi refugiați, mai ales din statele musulmane dictatoriale (Siria, Iran, etc.) Menționez excelentele rezultate ale delegațiilor sportivilor români și israelieni. Din păcate însă, câteodată acest adevărat festival al sporturilor este umbrit de politizare și chiar de corupție. Olimpismul promovează excelența în sport, prietenia și respectul reciproc. Într-o lume ideală, politica și corupția ar trebui să fie excluse de la olimpiade. Iată cele șase principii care stau la baza jocurilor olimpice: – Evitarea discriminării de orice fel.
– Durabilitatea în dezvoltarea economică, socială și a mediului înconjurător.
– Umanismul – în centrul atenției se află omul.
– Universalitatea. Sportul aparține tuturor și impactul său este universal.
– Solidaritatea. Comitetului Olimpic Internațional ajută comitetele naționale, mai ales pe cele care au cea mai mare nevoie.
 – Sportul, educația și cultura trebuie să meargă mână în mână.
Să le luăm pe rând și să vedem în ce măsură aceste principii sunt respectate.Read more…

Fraţii Hermann şi Albert Göring erau total diferiţi. După invazia Poloniei în 1939, Hitler l-a numit pe Hermann Göring succesorul lui, iar după capitularea Franței l-a ridicat la rangul de Reichsmarschall des Grossdeutschen Reiches (mareșal al Marelui Imperiu German) și comandantul suprem al aviației, Luftwaffe. Deși unii considerau că Göring era “mai puțin antisemit” ca Himmler sau Göbbels, el a sprijinit legile rasiale de la Nürnberg din 1935, iar după Kristallnacht (Noaptea de cristal) din 1938, a propus ca evreii, care erau victimele ravagiilor comise de naziști, să fie amendați cu un miliard de mărci pentru repararea pagubelor produse de naziști! A sprijinit confiscarea averilor evreiești și ca un “mare admirator al artelor” a jefuit opere de artă ale unor evrei și chiar le-a expus în vila lui. Cel mai grav act antisemit l-a comis în iulie 1941, când i-a ordonat lui Heydrich să organizeze aspectele practice ale “Soluției finale a problemei evreiești” care s-a soldat cu exterminarea a milioane de evrei. În 1946, la procesul capilor naziști de la Nürnberg, Hermann Göring a fost condamnat la moarte, doar că înainte de execuție s-a sinucis cu o capsulă de cianură. Dedic acest articol lui Albert Göring, fratele criminalului de război Hermann Göring. Spre deosebire de Hermann, Albert a fost recunoscut după război ca erou. A salvat sute de evrei și dizidenți politici, riscându-și viața de numeroase ori. O mare parte din datele referitoare la Albert au fost găsite în arhivele germane, britanice și americane.Read more…

Sunt un pensionar trecut de 70 de ani și din 1978, de când am părăsit România nu am participat la vreo demonstrație. Acolo ne scoteau din căminele studenţeşti ca să batem din palme la vizitele “tovarăşului Ceauşescu”. Dar iată că evenimentele și tulburările politice actuale din Israel ne-au scos la demonstraţii, de data acesta îndreptăţite. Mulţimile israeliene care demonstrează împotriva legilor votate în sistem blitz de către noul guvern Netanyahu sunt acuzate, printre altele, de “anarhie”. Iată-ne, pe mine și pe soția mea, doi “anarhişti” care s-au alăturat zecilor de mii de concetăţeni din toate păturile sociale, laici și religioși, care au ieşit în stradă pentru păstrarea democrației în Israel. Vreme de 75 de ani, începând cu Declarația de Independență, Statul Israel a fost și încă este un stat democratic, liberal. De-a lungul scurtei istorii a Israelului, toți liderii ei, începând cu David Ben Gurion – cel dintâi prim-ministru – și continuând cu liderul partidului opoziției, Menahem Begin, au respectat cu strictețe principiul separării puterilor, unul dintre principiile de bază ale sistemelor de guvernare în democrațiile liberale. Read more…

În articolul meu despre arhitectură spuneam că am vizitat Parisul cu exact 50 de ani în urmă.  Aveam unele motive subiective să nu fiu mulțumită, unele așteptări nerealiste, dar și motive foarte obiective: mi s-a părut prea mare, prea aglomerat, prea cosmopolit, cu prea mulți străini și prea puțini parizieni.  Nu știu de ce mi-a rămas în amintire imaginea unui african, unul din mulți, care încerca să vândă tot felul de mărunțișuri și era insistent, agasant. Afirmațiile mele au stârnit o sumedenie de comentarii, cred că cel al Veronicăi Rozenberg le însuma pe toate.  „Mda, după aprecierile atâtor cunoscători, îți dai seama, Hava, că te-ai grăbit. Eu în locul tău m-aș duce acum la Paris. În zilele noastre putem face turism fără a ne scula de pe scaun.  Așadar am vizionat un film realizat anul trecut de doi vloggeri simpatici, Cristi și Ralu.  Oare ce se va fi schimbat într-o jumătate de secol? Read more…

Nu, nu mă refer la basmul cu acest nume, chiar dacă Vladimir Colin a fost unul din autorii preferați ai copilăriei mele, ci la povestea adevărată a unui cântec cât se poate de real, cântecul israelian cunoscut în întreaga lume: Hava naghila. Cu toate că nu de mult a împlinit 100 de ani, nu și-a pierdut cu nimic din popularitate, ba chiar din contră. Ne aflăm în anul 1917, în Palestina.  Primul Război Mondial e în toi.  Populația evreiască trece prin clipe foarte grele: locuitorii din Jaffa și din noul oraș Tel Aviv sunt izgoniți din casele lor, exporturile spre Europa, care erau pentru ei o importantă sursă de venit, s-au întrerupt, genocidul armean amenință să se extindă în orice moment și asupra lor…  Ofensiva britanică din toamna anului 1917 le-a adus o rază de speranță.  Evreii au sprijinit din toate puterile efortul militar britanic: mulți dintre ei, și nu numai din Palestina, s-au prezentat ca voluntari în armata britanică, organizația NILI a întreprins acțiuni de spionaj în favoarea forțelor britanice.  Și când armata condusă de generalul Allenby a cucerit Ierusalimul și cele patru secole de stăpânire otomană au luat sfârșit, bucuria nu a cunoscut margini, mai ales că abia cu o lună înainte fusese publicată Declarația Balfour, prin care guvernul britanic își afirma intenția de a sprijini stabilirea în Palestina a unui cămin național al poporului evreu.  Noua dominație britanică era văzută ca binevoitoare, progresistă, civilizată, exact opusul stăpânirii turcești.  Părea că visul milenar al evreilor era pe cale să se îndeplinească!  Atmosfera de optimism și de bucurie a acelor zile se răsfrânge în cântecul Hava naghila.Read more…

Dacă istoria evreilor din România în perioada fascistă este destul de bine cunoscută, același lucru nu se poate spune despre perioada anterioară.  Titlul articolului se referă la pogromul din 16 mai 1899.  Nu sunt istoric și nu am făcut o cercetare serioasă în domeniu, dar aș vrea să prezint câteva repere mai puțin cunoscute cititorilor. Revoluția de la 1848 a adus cu sine idealuri liberale vest-europene, printre care și dorința de emancipare a evreilor.  Proclamația de la Islaz cerea „emancipația israeliților și drepturi politice pentru orice compatrioți de altă credință” (Articolul 21).  Evreii au sprijinit cu entuziasm revoluția.  Pictorul Constantin Daniel Rosenthal a plătit chiar cu viața participarea la revoluție. După Unire, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a făcut primii pași spre emancipare.  Dar bunele intenții s-au evaporat repede.  Constituția din 1866, cu toate că prevedea egalitatea în fața legii, libertatea credinței, libertatea de exprimare și multe alte libertăți fundamentale, le refuza evreilor cetățenia română: „Numai streinii de rituri crestine pot dobindi impamentenirea” (Articolul 7).  Mai mult, temându-se de un influx de imigranți, liberalii au instituit o serie de acțiuni anti-evreiești, precum interdicții de a locui în mediul rural, expulzări, restricții de ordin economic etc.  După Războiul de Independență, Tratatul de la Berlin (1878) prevedea ca împământenirea să-i includă și pe evrei și pe musulmani.  Articolul 7 a fost reformulat, dând posibilitatea acordării individuale a cetățeniei după anumite criterii. Read more…

În 15 noiembrie 1987 au avut loc alegeri locale în Republica Socialistă România. Terminasem facultatea de doi ani și lucram în Banat, într-o comună bogată unde fusesem repartizați, eu și soțul meu, după cutuma timpului – aceea că te duceai unde țara avea nevoie de tine și îți repartiza un loc de muncă prin sistemul economiei planificate. Fiul meu abia împlinise doi ani și învățase să meargă și să vorbească. Țin minte ziua alegerilor de parcă ar fi fost ieri, era ploioasă și rece, o zi de toamnă tipică. Secția de votare era amenajată în școală, așa cum se face și în prezent. Am așteptat toată dimineața ca ploaia rece să stea, nu aveam cu cine să las copilul, tatăl lui fiind plecat din localitate în acel moment. Apoi am așteptat ca băiețelul meu să-și facă somnul de prânz și, pe la ora trei după amiază am pornit cu el de mână spre secția de votare. Am intrat în școală, mi-am scos buletinul cu coperți cenușii în care aveam mutația pentru comuna în care venisem „la lucru” și am intrat în clasa unde era amenajată secția de votare. Am salutat, m-am legitimat și am așteptat să primesc buletinul de vot. Unul dintre cei de la masă a verificat numele meu pe o listă, a ridicat privirea și, uitându-se în ochii mei fără nicio jenă, mi-a spus: „Ați votat deja.”Read more…