According to some thoughts of wisdom, “a healthy person is a very sick person who has not seen a doctor yet”. After that, a guessing game starts. Almost everyone’s reaction when the tests are bad is denial. Once the person is out of denial they want a second or third opinion, hoping that the bad news will somehow go away. Miraculously, this is sometimes the case, when the second test is contradicting the first, and everything is fine again, along with the cursing of the first negligent and incompetent team who came up with the bad news, clearly wrong. But are they? The only way to find out is getting a third opinion. Well, at least in Canada this is not really possible. Reason? Some institutions or people may get discredited or offended, not a pleasant or acceptable thing in a politically correct society. Everything is on record. Every doctor can see who did what, and will not do anything that may lead to question the work of an esteemed colleague, whom you may need to cover for you when your time to make mistakes, comes. Read more…
Cugetări, opinii și fapte
Citesc cu mult interes revista electronică Baabel, găsind în ea articole informative, care stimulează gândirea, cât și opinii personale interesante.Am dat de articolul lui George Farkas Premiul Nobel contra păcii. La început credeam că s-a dat Premiul Nobel unui fizician sau chimist, pentru niște descoperiri care ar putea lărgi și mai mult infernala capacitate a omenirii de a distruge civilizația. Am citit de mai multe ori articolul și am făcut adnotări pe margine cu creionul.Prima surpriză a fost că e vorba de Premiul Nobel pentru literatură, acordat unui scriitor, poet și activist politic austriac, Peter Handke. Am citit în Enciclopedia Britannica o trecere în revistă a operei lui Peter Handke și nu am găsit chemări la război, ură de rasă, genocid sau altceva asemănător. Peter Handke pare un scriitor care pune sub semnul întrebării multe din ideile acceptate drept “corecte”. De obicei asemenea scriitori sunt de avangardă și stimuleaza gândirea. Printre ei i-aș include pe Hemingway, Gore Vidal și Saul Below. Enciclopedia Britannica conchide: ”Nota dominantă a scrierilor sale este că limbajul cotidian, realitatea zilnică și rațiunea care le acompaniază au un efect limitator și destructiv asupra oamenilor și accentuează un dedesubt irațional, confuz și chiar dement.” Deci opera literară a lui Peter Handke nu conține nimic care ar putea fi înțeles ca un atac la adresa păcii, o chemare la război sau ură de rasă.Read more…
Și totuși, Brexitul va avea loc
Victoria de-a dreptul copleșitoare a lui Boris Johnson și a Partidului Conservator la alegerile legislative anticipate din Marea Britanie netezește calea către ”divorțul” Londrei de Uniunea Europeană, la 31 ianuarie 2020. Astfel, vechiul-noul premier poate să afirme că și-a îndeplinit promisiunea făcută alegătorilor de a părăsi UE. Scrutinul din Marea Britanie se poate considera, de fapt, ca un al doilea referendum al Brexitului și se pare că cetățenii britanci nu și-au schimbat părerea și au confirmat rezultatul din 2016, apreciat de mulți analiști drept o greșeală. Nu a fost așa, dar trebuie spus că victoria conservatorilor se poate explica și prin plictiseala alegătorilor care au asistat la luni de zile de conflicte în Camera Comunelor unde acordul încheiat cu UE, fie cel al Theresei May, fie al lui Johnson (cu puține modificări față de prima variantă) nu a reușit să fie votat. Johnson și-a jucat bine cărțile. Cunoscând rezultatele unor măsurători, și-a dat seama că partidul său stă mai bine ca popularitate decât Partidul Laburist și pur și simplu a forțat organizarea unor alegeri anticipate. Este greu de explicat de ce a acceptat Jeremy Corbyn, liderul laburiștilor, propunerea lui Johnson, mai ales că, cu doar câteva zile înainte de a se lua decizia, a spus că se va opune scrutinului.Read more…
Rețeta ţinutelor festive: piese de zi, străluciri de seară
Suntem la jumătatea lui decembrie, ceea ce înseamnă că ai bifat deja câteva petreceri de sezon, iar în inbox mai așteaptă câteva invitații la evenimente – daca nu oficiale, cum e cea cu colegii de birou şi clienții, măcar un Secret Santa cu un grup de amice, o seară de cocteiluri cu „fetele” din gașcă, o aniversare în familie, o seară culturală, o cină festivă anuală cu prietenii înaintea vacanţei de iarnă… Eficientizarea (stilistică) devine cuvânt de ordine în perioada asta, iar „rețetele” functionează şi în afara bucătăriei: de ce sa pierzi vremea construind de la zero o ţinută nouă pentru ocazia after-work, când o poți ajusta pe cea purtată în timpul zilei? De ce să te schimbi complet în miezul zilei, când poți înlocui doar una dintre hainele purtate? în timpul rămas iți împrospătezi machiajul, împachetezi cadoul, iți îmbrățișezi copilul şi săruți partenerul, plus mai dai câteva telefoane şi postezi ceva în social media. Asadar, m-am gândit la câteva soluții ușoare, aplicabile contra-cronometru şi, zic eu, realiste.Read more…
Media: dictatura democrației – un rău necesar?
Informațiile pe care le primim în fiecare moment le datorăm mediei libere, care reprezintă stindardul democrației. Google Dicționary definește dictatura nu numai ca o formă de dominare absolută, statală sau guvernamentală, ci și ca o autoritate absolută în orice domeniu. Termenul ”Democrație” vine din limba greacă și înseamnă “condus de popor”. În perspectiva contemporană, democrația înseamnă nu numai că guvernul și instituțiile statale sunt alese de majoritatea populației, dar și respectarea drepturilor fiecărui individ, fie că el aparține majorității etnice, sociale sau politice ale populației, sau este membru al unei minorități. De exemplu o țară unde se practică discriminarea unor minorități, cum ar fi homosexualii sau transgenii, nu poate fi considerată cu adevărat o democrație. Media are un rol important în educație, divertisment și publicitate, dar folosește și ca un podium pentru propaganda politică. Majoritatea mediei mondiale, cea din țările dictatoriale, este cenzurată. Chiar și în țările în care media se exprimă liber, informația transmisă este adeseori falsă și înșelătoare…Read more…
De-ar şti omul ce-ar păţi, dinainte s-ar păzi? (Din ciclul Bunicul)
O întrebare recurentă la examenele şi chiar orele de limbă, un subiect îndrăgit de studiourile de filme din Hollywood: dacă te-ai putea întoarce în timp în propriul trecut să schimbi ceva, unde te-ai întoarce şi ce ai schimba? Desigur, aproape fiecare dintre noi regretă anumite lucruri pe care le-a făcut – sau tocmai nu le-a făcut, deşi ar fi trebuit… Şi ulterior suntem tare înţelepţi cu privire la cele mai bune soluţii, pe care de obicei considerăm că le-am ratat. Uneori credem că nici nu ne mai rămâne altceva de făcut, decât să dese(m)năm pe pereţi un „loc de dat cu capul”, cel puţin în sens abstract. Însă eu am cunoscut un om, unul singur, care doar îmi zâmbea, când îl întrebam de regrete, de acea dorinţă ruşinată, disperată, uneori chiar usturătoare, de a corecta cumva greşelile trecutului. Şi-şi clătina capul cu blândeţe. Nu că aş fi crezut pe atunci că bunicul – că doar despre el vorbesc – ar fi făcut vreodată ceva pentru care mustrările de conştiinţă să nu-i fi dat pace. Iar acum, după atâtea decenii, mi se pare foarte interesant faptul că tocmai un biet analfabet, un bătrân tăietor de lemne putea să trăiască cu atâta armonie senină în suflet, cu atâta împăcare calmă…Read more…
Încălzește-mi două sarmale, te rog!
Zilele astea s-au împlinit cinci ani de când hoții ne-au spart casa. N-au furat mare lucru, nici mare dezordine n-au lăsat. De fapt, mi-au trebuit minute bune după ce am ajuns în apartament ca să mă dumiresc că mi se umblase prin dulapuri și sertare. În seara jafului mi-ar fi plăcut să fie lume în jurul meu. Să vină vecinii, să mă întrebe ce s-a întâmplat, să-și dea cu părerea, să se mire și să se îngrozească. Au venit doar polițiștii care au rămas la noi până noaptea târziu, luând amprente și căutând indicii. Am crescut într-un bloc din centrul vechi al Brăilei, construit în anii ’40, cu grădină, curte și cu foarte puține apartamente. În timpul zilei ușile locuințelor nu se încuiau niciodată. Fiecare era liber să intre la vecini după nevoie: o cafea, zahăr de împrumut, sau pur și simplu de plictiseală, să stea la povești ca să mai treacă vremea.Read more…
Piftia – un deliciu al meselor de Crăciun și de Anul Nou
”Talentele” mele de bucătăreasă s-au afirmat oarecum târziu – la vreo doi ani după ce m-am căsătorit (deci la 26 de ani). Când soțul meu m-a cerut, l-am informat imediat că nu știu să gătesc decât cafea, omletă și papricaș de vițel, acest ultim fel l-am învățat de la bunica mea. La declarația mea, soțul meu a spus cu mândrie:”eu nu mă însor cu o bucătăreasă”. S-a stabilit că vom angaja o femeie permanentă și gospodăria va fi supravegheată de soacra mea. Numai că socoteala de-acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. În trei luni am dat faliment. Din salariul meu de începătoare – lucram doar de doi ani – dădeam o mare parte pe lecții de engleză și franceză și o parte mamei, pe care am adus-o la București, spunând că noi, fratele meu și cu mine, o vom întreține. Până a primit buletinul de București – și aceasta a durat vreo trei ani – nu a putut să se angajeze. Așa că din salariul soțului meu trebuia să acoperim toate cheltuielile casei, femeia și soacra mea, care nici ea nu avea niciun venit. La un moment dat ea s-a plictisit de grijile gospodăriei și ne-a spus: ”mergeți la cantină, iar duminică la mama ta”. Ne-am conformat, în fond eram obișnuiți cu cantina, eu găsisem una foarte bună, a soțului meu era mai proastă, iar duminicile luam tramvaiul și mergeam la mama. Dar de la o vreme, mai ales iarna, nu ne-a mai venit să plecăm de acasă și atunci m-am apucat de gătit…Read more…
Odesa mea
N-am fost niciodată la Odesa. Nu, nu e adevărat! Am fost, acum foarte mulți ani. De fapt am fost și nu am fost. Nu, nu am fost, prima mea vizită în acel oraș va avea loc de abia la anul, în mai. Și totuși, am fost acolo pentru că Odesa face parte integrantă din istoria familiei mele. De-a lungul timpului s-au strâns foarte multe povești și foarte puține date, prea puține pentru a-mi oferi o imagine cât de cât clară a celor întâmplate acum mai bine de un secol, dar totul devine inutil, troppo tardi, pentru că nu a mai rămas nimeni pe care-l pot întreba. Planificata mea vizită la Odesa va închide un cerc, o lungă poveste de familie, care a început acum 150 ani, a continuat în trei țări și s-a încheiat în portul Odesa. Prea multe nu știu despre această saga a familiei mele, dar am senzația ca puținul care îl știu merită consemnat.Read more…
Undeva în Europa
Într-o zi de salariu, Wolfgang Bruck, maistru la Uzinele Siemens din Berlin, a intrat într-un magazin de aparate electrice. Era în 1930, cu două zile înainte de Crăciun, și s-a hotărât să cumpere un aparat de radio, cadou pentru toată familia. Soția Helga şi copiii Erich şi Kristina se vor bucura deopotrivă de darul acesta, s-a gândit el. Alegerea a căzut pe un radio Siemens, care avea o scală luminată, cu o mulţime de posturi trecute pe ea, un difuzor mare și un ochi magic, verde, care semnala dacă te apropiai de postul căutat. Vânzătorul l-a asigurat că a ales bine, era un aparat modern, durabil şi cu sunetul clar.Wolfgang era încântat de noul radio, putea asculta știrile acasă, nu numai la difuzorul uzinei și, mai ales, putea asculta muzică simfonică. În 24 ianuarie 1933 l-au ascultat cu toții la radio pe Adolf Hitler, noul cancelar al Germaniei, vorbind de la Reichstag despre noua politică a țării și despre ideologia nazistă. Familia Bruck era încântată de noul lider al Germaniei și de programul său. Membrii familiei Bruck au avut parte de multe transmisii radiofonice de neuitat: Olimpiada de la Berlin din 1936, concerte dirijate de Wilhelm Furtwängler și Herbert von Karajan (cei doi mari dirijori germanI care au făcut pact cu naziștii) precum și tiradele capului propagandei fasciste, Goebbels, despre ”glorioasa armată germană”.Read more…
30 de ani
Aveam impresia că „Epoca de Aur” avea să ţină o veşnicie. Cultul deşănţat al personalităţii ceauşeştilor şi minciunile gogonate privitoare la realizările regimului mă îngreţoşau. Nu dădeam drumul la televizor, iar la radio ascultam doar „Cotele apelor Dunării”, care erau singurele informaţii reale. (Parcurgeam cu ochii minţii graniţele scăldate de Dunăre şi auzeam aceleşi informaţii repetate în limba franceză). Învăţaserăm să citim printre rânduri şi să înţelegem din aluzii, să ascultăm şi să spunem (cu bravură) bancuri despre Ceauşescu şi regim, dar curajul nostru, al majorităţii covârşitoare a populaţiei, se rezuma la atât. Doina Cornea trăia la Cluj, ştiam unde locuieşte şi că locuinţa ei era supravegheată zi şi noapte, dar parcă era într-o altă lume… Câţiva clujeni se împotriviseră politicii de oprimare a culturii maghiare. Dar nici eu şi nici alţii din anturajul meu nu au avut curajul de a se alătura acestor mişcări…Schimbările din Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria, căderea Zidului Berlinului în noiembrie 1989, ne încurajau să sperăm că ceva se va schimba şi în România. În naivitatea mea, credeam că lucrurile se vor petrece chiar la Congresul XIV, în noiembrie 1989. Dar nu s-a întâmplat absolut nimic! Read more…
“Aici s-a murit pentru libertate”
Noi nu ştim să ne gestionăm istoria. Am ratat un important “mit fondator” (G.M. Tamaş) al României democratice: Revoluţia română. Orice popor ar fi ştiut să-şi forjeze o istorie glorioasă, plecând de la o sângeroasă revoltă populară, cu peste 1.100 de morţi şi 3.300 de răniţi, cu eroi tineri (“decreţei”, copiii nedoriţi care şi-au omorât “părinţii”), cu lupte de stradă împotriva unei dictaturi nemiloase. În toate ţările comuniste nu s-a tras un singur foc şi nu a fost înregistrat nici un mort, nici un rănit. La noi, comunismul s-a instaurat sângeros şi s-a prăbuşit sângeros.
Am transformat Revoluţia română (confiscată la final de activişti şi securişti din eşaloanele 2-3), dintr-un eveniment glorios de mândrie naţională, într-unul de jenă naţională (ca o boală venerică). Am transformat-o într-un fel de lovitură de palat ruşinoasă, realizată, chipurile, de ruşi, de unguri, de Securitate, de KGB, de CIA, de oricine, numai de cetăţenii români nu. S-a ajuns, de fapt, să se sustină teoria lui Ceauşescu insuşi: “lovitură de stat” plus “agenturili străine”. Asistăm la o nouă formă de negaţionism.Read more…
Identitatea evreiască în zilele noastre
Care este identitatea contemporană evreiască? Mi-am pus această întrebare după recunoașterea evreimii și iudaismului ca popor și nu numai ca religie, de către președintele Statelor Unite ale Americii, Donald Trump.Desigur, pentru mine această chestiune este diferită. Pentru un evreu cetățean israelian, chestiunea identificării nu este aceeași ca pentru un evreu din afara Israelului. Deși chiar pentru evreii cetățeni ai Israelului, care s-au născut în altă țară, au emigrat în Israel, dar păstrează cultura țării de origine și limba lor maternă, unii chiar și cetățenia ei, identificarea este dublă sau chiar triplă. Alt aspect este cel al apartenenței religioase. Mă refer la evreii care păstrează tradiția iudaică și sunt devotați iudaismului. Dar ce se întâmplă cu cei complet laici? În privința celor care trăiesc în statul Israel, unii nu-și pun această problemă, afirmând că ei sunt ”israelieni”, evitând chiar să-și afirme apartenența comunitară, respectiv la țara de origine. Înțeleg această părere, o accept, o respect, deși eu personal păstrez o identitate culturală triplă: israeliană, evreiască, românească. Read more…