Într-una din sâmbetele de pe vremea rezidenței, când făceam de gardă la MICU, unitate de terapie intensivă mobilă, am fost solicitați de urgență la o sinagogă, într-un cartier al orașului. La sosire am găsit un om care își pierduse cunoștința. Zăcea întins între bănci, iar rabinul templului îi făcea masaj cardiac, înconjurat de enoriașii uluiți. Era probabil un stop cardio-respirator, ca urmare a unui infarct miocardic. Timp de douăzeci de minute l-am resuscitat pe bolnav împreună cu paramedicii. După ce pulsul pacientului a revenit, l-am luat în ambulanță, continuând tratamentul. Eram gata de plecare, când rabinul a fugit spre noi, cerându-ne să-l luăm și pe el la spital. După ce am ajuns cu pacientul la urgențe și l-am predat echipei de gardă, l-am întrebat pe rabin: Rebe, azi e sâmbătă, cum de te-ai urcat într-o mașină, adică o ambulanță? Când e vorba de viața unui om, sau ceva care spre binele unui semen al tău, primești de la Autoputernicul dezlegare de rigorile șabesului, îmi răspunse rabinul.Read more…
Kurzii, care numără 35-40 de milioane de oameni, sunt cel mai mare popor fără țară. Sunt răspândiți în patru țări: Turcia, Irak, Siria și Iran. Visul lor constă în înființarea unui stat, sau cel puțin dreptul ca în fiecare teritoriu în care reprezintă majoritatea populației să se bucure de autonomie administrativă, economică, etc. Pe teritoriul Turciei trăiesc 14 milioane de kurzi, 17% din populația țării. Nenumărate conflicte au caracterizat relațiile kurdo-turcești, care au provocat victime, epurări etnice, deportări. În Turcia este interzisă folosirea limbii kurde, nu sunt ziare în această limbă și nici școli în care copiii kurzi să poată învăța limba maternă. În Irak kurzii care reprezintă 14% din populația țării au fost supuși terorii de stat, peste 150.000 dintre ei fiind măcelăriți pe timpul prezidenției lui Saddam Hussein. În Siria kurzii reprezintă 10% au luptat cu aliaţii împotriva Statului Islamic şi după înfrângerea acestuia şi-au format o autonomie…Read more…
Informațiile pe care le primim în fiecare moment le datorăm mediei libere, care reprezintă stindardul democrației. Google Dicționary definește dictatura nu numai ca o formă de dominare absolută, statală sau guvernamentală, ci și ca o autoritate absolută în orice domeniu. Termenul ”Democrație” vine din limba greacă și înseamnă “condus de popor”. În perspectiva contemporană, democrația înseamnă nu numai că guvernul și instituțiile statale sunt alese de majoritatea populației, dar și respectarea drepturilor fiecărui individ, fie că el aparține majorității etnice, sociale sau politice ale populației, sau este membru al unei minorități. De exemplu o țară unde se practică discriminarea unor minorități, cum ar fi homosexualii sau transgenii, nu poate fi considerată cu adevărat o democrație. Media are un rol important în educație, divertisment și publicitate, dar folosește și ca un podium pentru propaganda politică. Majoritatea mediei mondiale, cea din țările dictatoriale, este cenzurată. Chiar și în țările în care media se exprimă liber, informația transmisă este adeseori falsă și înșelătoare…Read more…
Președintele american poate fi îndepărtat din funcție de către Congres (ramura legislativă a guvernului), care îl pune sub acuzare pentru abateri grave în activitatea sa. Cazul se dezbate pe rând în cele două camere ale Congresului – Camera Reprezentanților și Senat. De curând, după dezbateri aprinse, Camera Reprezentanților, dominată de democrați, a votat să să pună sub acuzare pe președintele republican Trump. Este posibil ca votul din Senat, dominat de republicani, să nu fie în defavoarea președintelui, care își va menține în continuare funcția. Membrii Congresului fiind în majoritate avocați de meserie, să lăsăm deoparte argumentele avocățești cu ajutorul cărora ei justifică afilierea la poziția partidului de care aparțin (democrații, sunt pro- iar republicanii anti-acuzare) și să judecăm obiectiv faptele, fără a le separa de realitate.Read more…
Affaltrach este un sat la cca. 50 km nord de Stuttgart. El aparține administrativ de comuna Obersulm, (fiind totodată reședința comunei), din Baden-Württemberg. Ca dovadă a prezenței locuitorilor evrei, cel mai autentic loc este cimitirul evreiesc. Cel mai vechi mormânt identificat aici datează din anul 1670. Ultimele înmormântări au avut loc în primăvara anului 1942. În conacul din Eschenau, unul dintre satele comunei, s-a constituit un azil de bătrâni, unde au fost aduși cu forța 122 de persoane. 11 dintre ei au murit și au fost înmormântați în cimitirul din Affaltrach, restul au fost deportați în lagărul de la Theresienstadt, de unde s-a întors o singură persoană, toți ceilalți au fost uciși.La început ei aveau o casă de rugăciune, unde se adunau de șabat și de sărbători. Unul din locuitorii mai înstăriți ai satului a donat comunității nu numai propriul său teren de casă, dar a făcut și o contribuție financiară importantă. Astfel a fost inițiată construcția unei sinagogi de țară, care a fost inagurată în 1851.Read more…
După 28 de ani simt că mi-am încheiat toate răfuielile cu el. Că în sfârșit m-a acceptat și că și eu îl cred al meu. M-am mutat la Cluj înainte să împlinesc 18 ani și primul contact a fost rece. Peste măsură. După verile calde și luminoase de la Brăila am nimerit în plină toamnă clujeană, cu frig, ploi nesfârșite și ceață. Frig în cămin și frig în clădirea mohorâtă de pe Horea, la Filologie. Umblam zgribulită pe străzile din centru care mi se păreau toate la fel și prin care mă rătăceam invariabil în primele săptămâni. Crescută la câmpie, dealul pe care-l aveam de urcat în fiecare zi până la căminul din Hașdeu era prea abrupt, pus în calea mea special să-mi scoată sufletul. Tăiețeii cu nucă și supa de gulii de la cantină erau de neînghițit. Iar pe stradă nu întâlneam niciodată pe nimeni cunoscut. Read more…
Facultatea m-a înzestrat cu o bază teoretică solidă, care mă ajută până astăzi să înțeleg în profunzime fenomenele medicale. Îmi lipsea însă practica. Nu văzusem destule cazuri urgente și mai ales nu eu eram cel care trebuia să le rezolve. Sistemul din Israel este mai practic, fiindcă un an de stagiu îl petreci la spital, unde înveți multă practică medicală, fiind sub supraveghere permanentă, ca să ți se corecteze eventualele greșeli, pe când în România de atunci stagiul se făcea de obicei la țară, singur pe “câmpul de luptă”, învățând de la cine apucai: sanitar, felcer, moașă, etc. Presupun că sistemul s-a schimbat între timp și în România. Mai era și neîndemânarea medicilor începători. În România, procedeele manuale, cum ar fi inserția de infuzii intravenoase sau cusutul unei plăgi, erau efectuate de surori. În vacanța de după anul cinci am făcut o lună de practică medicală la Uivar, o comună din apropierea Timișorii. De când am venit și până la sfârșitul lunii, medicul local nu și-a mai făcut apariția, așa că eu eram medicul “atotputernic” (fără diplomă) peste toată comuna. Am învățat multe de la un felcer neamț mai în vârstă. Comuna avea un mic spital-sanatoriu, unde am devenit un apreciat spălător de cerumen / destupător de urechi. Read more…
Ochiurile din farfurie par prinse într-un dans. Se apropie, se îndepărtează, se leagănă, se rotesc. Am pus un miez de pâine în mijlocul gălbenușului, dar n-am putere să întind mâna și să-l bag în gură. Durerea de gât de ieri seară a devenit insuportabilă. Nu pot înghiți deloc și mă simt sfârșită. Sunt convinsă că de la Vecinu’ Costică mi se trage. El mi-a dat ieri o bucățică de covrig uscat, care m-a zgâriat pe gât. Zgârietura aia e de vină. Tot pe masă în fața mea e cocoșul jumulit de pene și pârlit la flacăra gazierei. Așteaptă să fie băgat în oală la fiert. Cu el așteaptă și Tanti Neculina să termin de mâncat. Mă tot îndeamnă să mestec mai repede, dar vocea ei ajunge la mine ca un murmur îndepărtat. Nu-mi place să stau la Tanti Neculina, deși din când în când ai mei mă îndeamnă să dorm la ea o noapte sau două ca să-i țin de urât. Când se deschide ușa și în bucătărie intră Bunică-mea, un val de căldură recunoscătoare mă cuprinde. Îmi spun că atâta o să plâng și o să jelesc până când o să i se facă milă și-o să mă ia acasă. Read more…
Tatăl Simonei lucra în construcții undeva pe afară. În Libia, dacă nu mă înșel. Venea foarte rar acasă, cam o dată pe an, dar atunci era sărbătoare. Aducea tot felul de bunătăți, ciocolată, napolitane cu cremă de cafea, bomboane mari și mici, dar parcă de nimic nu ne bucuram mai tare ca de gumele de mestecat cu suprize, Tipi Tip. Tipi Tip era un pitic năsos și cu ochelari a cărui limbă nu o înțelegeam, dar asta conta prea puțin. Desfăceam tacticos ambalajul, cu grijă să nu îl rupem cumva, și ne uitam cu un soi de evlavie la pătrățica de gumă, care avea niște șanțuri adânci imprimate pe o parte. Surprizele erau de regulă benzi desenate cu texte pe care nu le știam citi. Dar erau atât de colorate și frumoase, că petreceam ore în șir analizându-le. Și încercând să ghicim ce-și spun Tipi Tip și nevasta lui, o doamnă cu ochelari rotunzi și gura pungă, exprimând o veșnică acreală. Momentul când în sfârșit te simțeai pregătit să bagi guma de mestecat în gură era amânat multă vreme, pentru ca plăcerea să nu se termine cu una cu două.Read more…
Actualmente trăim o pandemie a infecției cu un virus care până acum nu l-am băgat în seamă, nici măcar după epidemia de SARS. Viața modernă, globalizarea, ușurința cu care ne deplasăm dintr-o țară în alta, de pe un continent pe altul, a dus la realitatea de azi: Nu trăim doar în țara noastră, trăim pe întreg globul pământesc. La început problema epidemiei actuale a fost doar a chinezilor, dar în scurtă vreme ea a devenit problema noastră, a tuturor celor care trăim pe această planetă. Mii de oameni se îmbolnăvesc zilnic, multe vieți umane sunt pierdute. Este o criză economică asemănătoare celei din 2008. Mulți oameni își pierd slujbele, numărul șomerilor crește mai rapid ca numărul celor infectați. Își va reveni oare economia mondială? Omenirea a mai trecut prin crize economice de acest fel și și-a revenit mai devreme sau mai târziu. Nu uitați însă că nu sunteți singuri, milioane de oameni sunt în aceeași situație. Spiritual nu sunteți izolați.Read more…
Tata nu m-a bătut decât o singură dată în viaţă, în anul acela, de Pesah, adică de Paştile evreieşti. În fiecare an, de Pesah, primeam câte o rochiţă nouă. În anul acela, 1936, mătuşă-mea Frida îmi cususe un hălăţel de glott negru, lucios, cu guleraş alb, pe care mama îl brodase cu fir roşu. Aveam funde roşii în cosiţe, pantofi de lac şi şosete albe. Toată înaintea de masă mă plimbasem, aşa frumos gătită, cu prietenele mele din colonie. După amiaza am plecat cu tata, în vizită la bunica dinspre mama şi celelalte rude. Toată lumea mă lăuda ce frumos eram îmbrăcată şi mă îmbiau să mănânc azimă şi hremzli. Când am pornit către casă începea să se întunece şi era răcoare. Tata grăbise pasul, probabil că se temea că mama avea să ne certe pentru întârziere. Eu aveam chef de joacă şi ajungând pe teritoriul coloniei am ţâşnit de lângă tata şi am început să sar într-un picior pe traversele de la calea ferată îngustă. Tata îmi striga să mă opresc pentru că am să mă împiedic şi am să cad, dar eu nu-l ascultam. La un moment dat am întors capul către el, m-am poticnit şi am căzut. Read more…
La jumătatea lunii decembrie 2019 am lansat o revistă științifică despre sustenabilitate. Întrebarea majoră adresată în articole ar fi, cum să-și satisfacă omenirea necesitățile de consum, atât în materie de bunuri cât și cele alimentare, fără a periclita viitorul generațiilor următoare? La mai puțin de două săptămâni de la mediatizarea noului for științific, la Wuhan a apărut o epidemie de origine necunoscută, care avea să devină pandemie. În scurt timp lumea a devenit complet nesustenabilă, economia, viața culturală, inclusiv cea familială. Am schimbat conținutul editorialului, conferindu-i titlul Tolstoian de Virus și pace. Mă conformez recomandării unui virolog american și de o lună zile stau în izolare completă. Un prieten mai tânăr, purtând mască de protecție, mă aprovizionează cu cele necesare. I-am cerut alimente în cantități limitate, întrucât dispun de spații de depozitare restrânse, iar frigiderul meu este doar de mărime mijlocie. Locuința fiind închiriată, mă bucur că este utilată cu mașini casnice și nu mă pot plânge de mărimea frigiderului. Timp de doi ani s-a dovedit suficient de încăpător, întrucât aici, în centrul Budapestei, la distanță de o șchioapă de stația de metro Astoria, funcționeză nu mai puțin de cinci magazine alimentare, la numai de cinci minute pe jos. ..Read more…
Din cele relatate de media, aleg o pagină numită Burisma. Acesta este numele unei companii ucrainene de explorare și producție a gazelor . Guvernul ucrainean luptând împotriva corupției a avut în vizor și această companie. Interesul prioritar al guvernului american este ca țările care primesc ajutor american să lupte împotriva corupției locale, iar Ucraina beneficiază de ajutor. Fireşte, procurorul general al Ucrainei a început anchetarea activității acestei mari companii. Pentru un neavizat, intervenția vicepreședintelui american Joe Biden, înainte de reîntoarcerea din Ucraina pare ciudată. Acesta a declarat, în fața camerelor de luat vederi : “aveți șase ore până la plecarea mea. În acest interval doresc demiterea procurorului general. Condiționez de asta primirea ajutorului american “. Următoarele detalii sunt relevante: Hunter Biden, fiul vicepreşedintelui – fără a avea studii sau experienţă în domeniu – făcea parte din consiliul de administraţie a companiei, fiind plătit cu milioane de dolari. De altfel, acesta recunoștea cu sinceritate că poziția respectivă o primise datorită numelui pe care-l poartăRead more…
După Conrad Schick.
Dezvoltarea orașului_ Precum spuneam, acum 50 de ani deșertul stâncos ajungea până la zidurile cetății. Spre nord mai era o livadă de măslini, spre vest erau câțiva copaci, nu mulți, mai erau câțiva pe Muntele Măslinilor și în Grădina Ghetsimani, dar asta era tot. Erau numai stânci printre care caprele și oile pășteau în voie. În zilele noastre parcelele sunt îngrădite și pământul este cultivat până la 2-3 km în afara cetății. S-au plantat mulți copaci, casele noi au grădini, s-a făcut chiar un parc irigat, cu un chioșc pentru fanfară. În toate direcțiile s-au deschis drumuri carosabile, care trebuie stropite, altfel se ridică de pe ele nori de praf. Orașul se întinde tot mai mult pe culmile din vest și din nord. Și pe coastele Muntelui Măslinilor s-au construit case. În curând se va împlini proorocirea lui Ieremia: Toată valea unde se aruncă trupurile moarte şi cenuşa şi toate ogoarele până la pârâul Chedron, până la unghiul porţii cailor la răsărit vor fi închinate Domnului şi nu vor mai fi niciodată nici surpate, nici nimicite. (Ier. 31: 40). Fumul de pe coșurile fabricilor, casele noi care apar deasupra zidurilor cetății, copacii decorativi au schimbat cu totul aspectul orașului. Ar fi de așteptat ca un asemenea avânt să ducă și la o anumită bunăstare, dar din păcate nu este așa…Read more…
În zilele grele pe care le trăim, turismul este un lux după care putem doar să tânjim, să facem plimbări virtuale, sau să ne plimbăm printre amintiri… Și precum am mai spus, nu cunosc niciun alt loc în lume unde mă plimb cu mai multă plăcere decât la Praga. Tot timpul sunt cu ochii în sus, mă fascinează arhitectura. Într-o toamnă am petrecut câteva zile la Praga împreună cu o prietenă din copilărie. Ea a observat: „Ce frumoase sunt trotuarele la Praga!” La început nici nu mi-am dat seama, dar avea dreptate: trotuarele nu sunt asfaltate, ca în multe alte orașe, ci sunt mozaicuri făcute din pietre de pavaj albe și cenușii, cu modele variate. Ce frumos! Dar acum am avut parte de încă o surpriză. Nu demult a demarat un proiect de reamenajare a Pieței Wenceslas, una din piețele centrale ale capitalei cehe. Read more…
Am început să lucrez în prima luni din mai 1993. Departamentul de anestezie și terapie intensivă era al patrulea că mărime din SUA, cu 140 de anesteziști (80 de specialiști și 60 de rezidenți). De departament aparținea și clinica de tratament al durerilor cronice și camerele hiperbarice. Anual se specializau câte 30 de medici. După specializare și până ce treceau examenele, mulți dintre noii absolvenți treceau la practica privată, mai bine plătită. Aproape fiecare avea de restituit taxele de studii, care se ridicau la $200,000-300,000. După ce își plăteau datoriile, mulți reveneau la spitalele universitare. Între timp secprimeau medici străini, cu salarii mai mici, dar totuși bune față de cele din Israel. Cea mai importantă era expunerea la o cazuistică uriașă și o tehnologie avansată. Cele 30 de săli operative (față de opt la spitalul meu Kaplan din Israel) erau tot timpul active, de la operații simple și până la transplanturi, operații cardiovasculare complicate, neurochirurgie și traumatisme complexe. Lângă sala de operații era o pistă de aterizare pentru elicoptere, care îi aduceau pe bolnavii în stare critică…În prima zi eram într-o sală cu un rezident începător. Anestezie știam, dar nu cunoșteam mediul Cealaltă sală pe care trebuia s-o acopăr era goală, pregătită pentru accidente sau urgențe. La un moment dat mi-a sunat beeperul, dar nu găseam numărul pe listă. Peste câteva minute a apărut Steve și m-a muștruluit că nu am răspuns chemării – în cealaltă sală fusese adus un rănit în șoc hemoragic, cu un glonț în ficat. Read more…
În mulțimea de evenimente, cu prea desele schimbări de priorități, iată că o știre mi-a trezit amintiri. Știrea este despre exploatarea lignitului, mineritul de suprafață din Bazinul Olteniei. Acolo sunt cariere din care se extrage un cărbune de o calitate care nu prea justifică continuarea exploatării. Se repune problema oportunității acestui minerit, pentru care costurile sunt mari față de calitatea cărbunelui. Să nu mai vorbim despre costurile reconstrucției ecologice care se impune în aceste situații, ca să nu rămână acolo un teren sterp, cu aspect selenar. De fapt nu asta mi-a zgâriat auzul, ci ”vânturarea” ideii că minerii vor veni la București, eventual încolonați, ca să ”rezolve” problema. Această parte mi-a amintit despre o mineriadă din anii 90. Întâmplarea a făcut să mă nimeresc tocmai în trenul cu care minerii au venit la București. Este o poveste care mi-a rămas vie în minte și nu o voi uita niciodată. Este vorba despre Mineriada din septembrie 1991 și un tren al groazei. Despre această întâmplare nu am povestit până acum, dar o fac aici, pornind de la ce am scris mai sus. Read more…
Era într-o seară de iunie. Afară era plăcut, liniște. În parcul public câțiva boschetari se culcaseră. Unii aveau saci de dormit, alții doar o pătură. Mă întorceam acasă după o zi de muncă. Pe neașteptate un om înalt, cu barbă roșie, s-a ridicat din sacul lui de dormit și s-a apropiat de mine. – Dă-mi, te rog, o țigară, m-a rugat omul.
În prima clipă m-am speriat. Pe vremea aceea eram și eu fumător, așa că i-am întins două țigări. – De ce îmi dai două? – m-a întrebat omul cu barbă roșie. – Nu știu, i-am răspuns. De fapt mă gândeam să-i las întregul pachet. Nu eram prea obosit, timp aveam berechet, așa că am intrat în vorbă cu el.
– De unde ești? – l-am întrebat
– De aici, din oraș. Mă numesc Șai și am cinzeci și cinci de ani, continuă interlocutorul meu.
Am tăcut o vreme, mă întrebam cum să continui conversația, sau poate să-mi văd de drum. Între timp, văzându-l pe Șai că fumează, s-au mai adunat și alți colegi de „dormitor”. Le-am oferit lor pachetul de țigări.
– Ai lucrat vreodată undeva? – l-am întrebat pe noul meu cunoscut. – Am fost șofer de autobuz timp de douăzeci și opt de ani…Read more…
Cu un cuvânt: nu avem dreptul să ne plângem! E drept, situația e cu totul anormală, dar aș dori ca cineva să mă ajute să definesc noțiunea de ”situație normală”. E adevărat, umblăm cu mască pe față, nu ne mai întindem mâna unul altuia, ne ținem prietenii și rudele mai la distanță, călătorim mult mai puțin, iar cât despre zboruri în străinătate, ce să mai vorbim! Și uite așa, deodată nu mai am nevoie de agenda mea zilnică. Mă bucur că pot ține minte puținele date de care am nevoie, cum ar fi un mers la bancă sau un zoom cu cei cu care trebuia să mă întâlnesc pe undeva pe mapamondul care azi pare fiecăruia de neatins. Cercul vicios e cel care-ți conduce viața: nu pleci la congres, deci nu trebuie să pregătești diapozitive. Nu ai întâlniri pentru proiecte deja începute, deci nu e cazul să pui la punct documente care în mod normal ar trebui distribuite peste mări și țări. Și atunci cum îți umpli timpul? Read more…
În 30 iunie s-au împlinit 72 de ani de la unica execuție a unui evreu în statul Israel. Acest fapt s-a petrecut la numai șase săptămâni de la proclamarea statului. Ea a lăsat o amprentă adâncă în memoria poporului. Această pată în istoria Israelului este comemorată în fiecare an, iar la împlinirea a 68 de ani, la locul execuției a fost fixată o placă memorială. Acest eveniment tragic este cunoscut drept „afacerea Tobianski”. La începutul Războiului de Independență forțele arabe au atacat noul stat din toate direcțiile. Situația era foarte gravă mai ales la Ierusalim. În primăvara anului 1948 orașul era asediat și bombardat fără încetare. Armata iordaniană știa cu precizie unde se află țintele de bombardat. Israelienii aveau suspiciuni că în rândurile lor se află un trădător. Suspiciunile au dus la un ofițer care lucra ca inginer la societatea de electricitate din Ierusalim, Meir Toviansky. Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
