Fiecare om este suma tuturor evenimentelor pe care le-a trăit, a locurilor pe care le-a văzut și, mai ales, a oamenilor pe care i-a cunoscut. Acestea sunt cuvintele unei bune prietene și eu tind să-i dau dreptate. Cine mă cunoaște a observat, desigur, că folosesc o serie de expresii caracteristice, unele ciudate, unele nostime, unele pur și simplu absurde, pe care le-am cules de-a lungul anilor de la tot felul de oameni: familie, prieteni, colegi. Nu o fac intenționat, nu le caut, ele vin singure, au devenit o parte din mine. Am început o colecție. Și cum am trăit între diverse culturi, ele vin într-o sumedenie de limbi; voi încerca, pe cât posibil, să le traduc / să le explic. Mama: Lang soll er leben und an der Wand soll er kleben! (Germană: Mulți ani trăiască și de pereți să se lipească!) Așa îi cânta fiecăruia din familie de ziua lui. Schwere Wissenschaft! (Germană: Ce știință grea!) Putea să se refere în aceeași măsură la o teorie complicată sau la o carte groasă: păzea, să nu-ți cadă pe picior!Read more…
Ca cititor fidel al revistei Baabel și autor ocazional, m-am obișnuit să mă confrunt cu problemele politico-socio-culturale ale prezentului – adesea dintr-o perspectivă evreiască, româno-maghiară, destul de specifică. Să-mi fie iertat dacă le rezum, cu o notă de autoironie, prin formula „țores transilvanica”. (צורעס, țóres în idiș = griji). Totuși, nu strică să facem din când în când un mic zoom out – să atașăm un obiectiv cu unghi larg și să ne aplecăm asupra unei întrebări aproape galactice: ce se va alege din omenire pe termen lung? Nu mă refer doar la atitudinea umană, pacea mondială sau viitorul ecologic al planetei, ci – cu un pas și mai îndrăzneț înapoi – la însăși existența noastră în univers. Iar pentru cei care cred că întrebarea e prea largă, promit să rămân, cel puțin în teorie, în interiorul galaxiei noastre, Calea Lactee. Această întrebare fundamentală a fost formulată de nimeni altul decât laureatul Premiului Nobel pentru Fizică, Enrico Fermi (1901–1954), care, în 1949, în timpul unui prânz cu colegii săi din Los Alamos, a întrebat simplu: „Unde sunt toți?” Această întrebare avea să devină cunoscută drept „Paradoxul lui Fermi”.Read more…
Multe țări din lume au o politică duală, dar puține sprijină financiar grupări teroriste. Una dintre acestea este Qatar, unul dintre emiratele Golfului Persic. Fotografia de mai sus reprezintă chintesența comportamentului politico-economic dual al Qatarului: pe de o parte sprijinul financiar al teroriștilor Hamas, iar pe de altă parte negociator în războiul dintre Israel și Hamas. Această țară este considerată o monarhie ereditară(1), cu o suprafață cam cât jumătate din cea a Israelului și în care trăiesc aproape trei milioane de locuitori, aar numai puțin peste 10% sunt cetățeni al emiratului, iar restul muncitori străini. Între 1916-1971 Qatar a fost protectorat britanic. Țara era săracă și locuitorii ei se ocupau cu pescuitul de perle și extracția unor cantități mici de petrol. Timbru britanic din 1957, folosit în Qatar.
În 1995, Emirul Hamad bin Khalifa Al Thani l-a detronat pe tatăl său. El a început o oarecare modernizare a emiratului, printre care și acordarea dreptului de vot femeilor la alegerile municipale. În 2013, Emirul Hamad a fost urmat la conducerea statului de fiul său, Tamim bin Hamad Al Thani. Îmbogățirea rapidă a statului s-a datorat descoperirii unor zăcăminte uriașe de gaze naturale, Qatar devenind a treia mare producătoare de gaz din lume, după Rusia și Iran.Read more…
Fiind inginer-șef la o firmă modestă din New Jersey, mă tot jucam cu ideea de a pleca la o companie mai mare, cu vizibilitate mai bună și șansa de a participa la proiecte mai prestigioase. Deși am făcut pasul mult mai târziu, ani la rând m-a ținut pe loc un avantaj irezistibil: călătoriile în străinătate, pe cheltuiala companiei. Pentru cineva care își petrecuse jumătate de viață dincolo de Cortina de Fier, perspectiva era prea bună ca să o ratez. Dintre numeroasele călătorii pe care le-am făcut, una e mai deosebită. În 1988, cu pașaportul în mână, am pornit spre Uniunea Sovietică (va rămâne „Uniune” încă patru ani). Compania mea obținuse un contract pentru livrarea unuia dintre produsele mele, iar eu mă alăturam unei echipe de ingineri de la firma principală contractantă. Cunoscând varianta românească de comunism, eram dornic să văd, în sfârșit, modelul original și nu am fost dezamăgit.Read more…
Alma Deutscher a apărut deja în Baabel, Hava Oren a scris despre ea articolul intitulat „O fetiță cu codițe”. Pe atunci mai purta, într-adevăr, codițe și avea fața și ochii luminați de bucuria de a cânta la pian, la vioară, de a compune și de a improviza. Ea cânta încă dinainte de a vorbi, talentul ei pentru muzică este cu totul ieșit din comun, un adevărat copil-minune. Când ajung la maturitate, mulți copii-minune stagnează sau chiar regresează, dar nu Alma! De aceea aș dori să continui povestea ei după vârsta de 15 ani, unde se oprește povestea Havei Oren, îndrăgostită la fel ca mine de Alma și de muzică. Compozițiile ei amintesc într-un fel de cele de acum 200 de ani, este o muzică frumoasă, plăcută, în contrast deplin cu o mare parte a muzicii moderne și acest lucru nu a trecut neobservat.Read more…
Să începem cu sfârșitul: am găsit o lume întreagă! Dar asta încă nu știam în 2006, atunci când s-a născut ideea nebunească de a face scufundări în Marea Moartă. A durat trei ani până când visul îndrăzneț a devenit realitate și de atunci m-am scufundat în apele verzi ale lacului de aproape 150 de ori. Dorința mea de a face scufundări în Marea Moartă a pornit de la povestea biblică a prăbușirii Sodomei și Gomorei, două orașe plasate de arheologi în zona Mării Moarte. Patru mii de ani mai târziu, Michael Sanders, un căutător de comori, cercetător biblic și arheolog amator, a adus un submarin (galben!) și a pornit să caute ruinele celor două orașe pe fundul Mării Moarte. Iată o documentare a acelei expediții (deși unele lucruri trebuie privite cu rezerve). Submarinul a oferit o ocazie unică geologilor Zvi Ben Avraham și Michael Lazar să observe fundul Mării Moarte de aproape, nu doar cu sonare de la suprafață, și ei au descoperit ceva neașteptat: pe fundalul alb și sărat erau pete mari, roșii, la adâncimi de până la 200 m.Read more…
La mijlocul anilor 1960, echipa de lupte greco-romane a Marghitei, pe atunci o comună în județul Bihor, era în prima ligă a României. József Moka era campionul României la categoria semi-grea. Asistam la toate meciurile echipei. Dar ce legătură au luptele greco-romane cu deturnarea unui avion? József era fratele lui Béla (Adalbert) Moka, cel care a organizat deturnarea unui avion în 1971, în plină eră ceaușistă. În România a avut loc unicul caz de deturnare a unui avion aflat la sol, întrucât toate aceste acţiuni aveau loc după decolare. În 1971 eram student la Timișoara. Despre deturnare am aflat când am revenit la Marghita în vacanță, fiindcă știrea se transmitea numai în șoaptă, din gură în gură. Moka era, la fel ca mine, din Marghita. Era mecanic de profesie. La vârstă de 18 ani l-a călcat un tractor, abia a scapăt cu viață, dar a pierdut un picior, avea o proteză. Multă vreme a plănuit să fugă din România. A încercat prin toate mijloacele legale, s-a înscris pentru vizite la Istanbul, Roma, Iugoslavia (cu gândul să nu se întoarcă), dar a fost refuzat. Apoi s-a gândit să traverseze înot lacul Fertő, din Ungaria în Austria, dar nici în Ungaria nu putea pleca. Să încerce să treacă Dunărea înot?Read more…
De curând, un articol din Baabel[1] a stârnit o controversă ceva mai furtunoasă şi, printre altele, s-a reproşat redacţiei că a publicat textul în cauză. „Articolul nu trebuia publicat.”, verdictul câtorva comentatori care au ridicat obiecţii atât asupra subiectului, cât şi asupra conţinutului, mi-a inspirat gândurile de faţă. Atunci când, împreună cu Eva Galambos, am lansat revista Baabel (iulie 2012) ne-am imaginat-o ca pe un spaţiu al diversităţii de idei menite să înlesnească cunoaşterea şi acceptarea Celuilalt, aşa cum am formulat în articolul de pornire:” Dorim ca această publicaţie să fie un loc generos şi prietenos destinat cunoaşterii Celuilalt – apropiat sau îndepărtat, vorbitor de altă limbă, împărtăşind altă credinţă, respectând alte obiceiuri şi tradiţii, ciudat, marginalizat, stigmatizat sau pur şi simplu altfel – şi cunoaşterii fiecăruia dintre noi care suntem Celălalt pentru Alţii. Căutăm să reunim în paginile revistei Baabel ştiri percutante, realităţi dure, amintiri impresionante, întâmplări inedite, poveşti duioase, imagini îndrăzneţe, savori îmbietoare menite să reflecte cât mai cuprinzător această lume a Oamenilor care, în noianul de informaţie care ne împresoară, ni se arată tot mai mult ca un iureş agresiv …” Au trecut anii şi – datorită componenţei majoritare a autorilor (peste o sută de semnatari în 13 ani), dar şi ponderii subiectelor abordate – revista a fost percepută drept una “evreiască”, devenind şi o sursă de referinţe în acest sens. Precizez că Baabel nu a avut şi nu are nicio agendă…Read more…
Piața de vechituri din Jaffa este una din atracțiile turistice ale orașului. Nu o cunoșteam, așa că la invitația lui Ițhak, prietenul meu octogenar, am pornit la drum. Talciocul din Cluj îl știam mai ales din perioada de înaintea emigrării mele în Israel. Ce căutam acolo? Mai făceam niscaiva bani de care aveam nevoie înainte de plecare, mă delectam cu lucrurile văzute… Am și cumpărat câte ceva, de exemplu o pereche de ochelari de soare artizanali, care ulterior i-au distrat pe mulți vânzători din Beer Șeva – din când în când, lentilele pur și simplu săreau din ramă. Eram nou în țară, aveam o indemnizație mai mult decât modestă, nu-mi puteam permitea ochelari noi. Piața de vechituri din Jaffa e cu totul altfel ca cea din Cluj, seamănă mai mult cu un magazin de consignație în aer liber. Obiectele expuse sunt legate de istoria acestui colț al Orientului Apropiat și nu numai. Am văzut diverse obiecte pe care oamenii le moșteniseră de la strămoșii lor veniți din toate colțurile lumii unde trăiau sau trăiseră evrei; bineînțeles că erau și obiecte ale populației arabe. În mijlocul talciocului trona un pian negru al unei firme din Budapesta care fusese premiat la Expoziția Universală de la Paris din anul 1900.Read more…
În numărul trecut al revistei Baabel am scris despre avantajele și riscurile inteligenței artificiale. În medicină, IA analizează date complicate și îl ajută pe medic să stabilească mai rapid diagnosticul și tratamentul. IA este folosită și în medicina profilactică. Facultățile de medicină din SUA au început să introducă treptat IA, începând cu familiarizarea personalului universitar. Programele IA pot fi folosite în diagnostice, protocoale de tratament, în fazele experimentale ale preparării unor medicamente noi, monitorizarea pacientului, interpretarea examenelor radiologice (în ilustrație, IA arată vârsta fiecărui os al mâinii – informație utilă în diagnosticarea problemelor de creștere la copii), precum și medicina personalizată. În viitor, IA va putea ajuta în depistarea timpurie a bolilor și în dezvoltarea unor medicamente noi. Printre aplicațiile IA în medicină se numără și diagnosticele complicate și chiar prezicerea unor boli cum ar fi boala Alzheimer, cu avantajul că diagnosticul este pus rapid și la un număr mare de pacienți. Ajutorul dat de IA poate fi critic în secțiile de urgențe, mai ales prin crearea unor algoritmi care ajută la un diagnostic mai rapid și un tratament eficace, mai ales noaptea, când medicii de gardă sunt de obicei tineri și cu mai puțină experiență, iar deciziile lor pot fi cruciale. IA poate sprijini practic fiecare domeniu al medicinei clinice. În plus, IA poate ajuta în organizarea muncii din spitale, de exemplu programarea optimă a operațiilor.Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. Traducerea din limba germană îmi aparține. Versiunea română este publicată aproape simultan cu cea originală, cu aprobarea editurii. “5 Ianuarie. VIOLET Deasupra râului totul era cenușiu și mohorât și poate tocmai de aceea mi s-a întipărit în minte ciripitul vesel al coloniei de papagali de la capătul podului. Mama cu părul roșu ca focul și fetița care ședea în spatele ei pe bicicletă s-au oprit în fața copacului cu papagali să privească spectacolul…”Read more…
Totul a venit deodată. Și pregătirile pentru Revelion și discuțiile fără sfârșit despre măsurile de prevenire a gripei (de parcă n-ar mai fi fost gripă pe lume) și a COVID-ului (de parcă nu ne despărțiserăm de el doar acum câțiva ani), totul îndreptându-se ca un act de acuzare împotriva noastră a ”pașoptiștilor” (și a celor născuți chiar înainte de ’48). Și, colac peste pupăză, a apărut în poșta mea electronică un eseu, în ebraică, inițiat probabil de cineva apropiat de vârsta mea, în care autorul face apologia vremurilor în care generația mea a crescut, s-a dezvoltat și s-a educat. Eseul nu a rămas fără comentarii și unul din ele, mai ascuțit și mai înfuriat decât altele, se încheie cu: ”noi suntem ultima generație care a ascultat de părinți și prima care e nevoită să-și ia în serios copiii”. De aici cititorul va înțelege cu ușurință de ce nu am găsit puterea necesară să pun deoparte materialul și să-l uit, așa cum uit acțiunea unui film. Cele ce urmează sunt un răspuns (necerut), adresat acelora care au contribuit la materialul amintit… Titlul textului de față poate înșela, dar voi încerca să-l explic pe măsura posibilităților.Read more…
Vorbesc despre linia roșie ca limita maximă pe care nu o poți depăși fără să afectezi politic, economic, militar sau moral legislația sau securitatea unei țări, o persoană, o acțiune politică și multe altele. A trece peste linia roșie se face numai în cazuri extreme. Întâi atragi atenția adversarului ce înseamnă pentru tine linia roșie. De pildă, în relațiile lumii cu Iranul, linia roșie a fost crearea unor capacități tehnice pentru realizarea programului său nuclear, pentru Rusia – atacul mișelesc și agresiv împotriva Ucrainei. Deosebit de gravă trebuie să fie situația când se procedează la amestecul în treburile interne ale unui stat. De obicei, un lider politic se ferește să depășească linia roșie, conștient fiind de consecințe. Dacă nu-și dă seama că a ajuns la acea limită, este avertizat de către consilierii săi, de specialiști sau chiar de către cei vizați. Liderul poate să-i asculte sau nu, în funcție de personalitatea lui. De când Donald Trump este președintele Statelor Unite, m-am întrebat adesea dacă pentru el există noțiunea de linie roșie pe care nu ar trebui să o depășească. Probabil, când este vorba de alții împotriva Statele Unite. Altfel, pur și simplu, nu-i pasă și se poate afirma că uneori a și abuzat de situație. Din această atitudine au luat naștere toate tulburările pe plan global care au dat peste cap ordinea mondială postbelică, acordurile care au reglementat relațiile dintre state și ne-au ferit de un al treilea război mondial.Read more…
În urmă cu peste o sută de ani, în cartierul Hadar HaCarmel, au fost puse bazele educației muzicale instituționalizate din orașul Haifa. Aici a fost fondată prima școală de muzică din oraș, cea care avea să devină conservatorul orașului și să poarte numele Gitei Dunie-Weizmann, muziciană şi pedagog muzical, sora lui Chaim Weizmann, primul președinte al Statului Israel. Școala de muzică a fost fondată în decembrie 1924, la inițiativa pianistei Gita Dunie-Weizmann, alături de un grup de profesori de muzică activi în oraș. A fost prima școală din Haifa care a oferit studii muzicale sistematice și profesioniste. În primii ani, cursurile se desfășurau în locuințele profesorilor și în spații temporare din cartier. Odată cu extinderea activității și creșterea numărului de elevi, în anul 1934 școala a fost redenumită „Institutul de Muzică”.Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele de joi, la o clinică de psihiatrie în celălalt capăt al orașului Köln, i-a venit o idee: să consemneze, timp de un an, întâmplările mărunte din zilele de joi, scenele inedite la care a fost martor, impresiile, ideile, stările de spirit… Așa s-a născut culegerea de proză scurtă intitulată Donnerstags [Joi], apărută în decembrie 2025 la editura Parasitenpresse. Versiunea română o publicăm în foileton în Revista Baabel cu aprobarea editurii.Read more…
De câțiva ani buni primesc în mod regulat semne de viață de la Dr. N.C., un vechi prieten și coleg de pe vremea studenției, stabilit de zeci de ani în străinătate și cu care m-am văzut doar o singură dată în ultimii 70 ani. Ne scriem de-ajuns de des și de fiecare dată descopăr cât de apropiate sunt opiniile noastre în diverse subiecte care, până la urmă, afectează într-o măsură mai mare sau mai mică pe fiecare din noi. Menționez că prietenul meu este fiul unuia din cei mai reușiți umaniști de care am auzit și pe care i-am cunoscut. Și, cum se spune, așchia nu sare departe de trunchi. Unul dintre materialele recente primite de la amicul meu se intitulează Europeni cretini! Mi-am luat libertatea să-l reproduc aici, doar parțial, și apoi să fac anumite comentarii. Nu pun mâna-n foc că lucrurile stau exact așa cum sunt descrise mai jos, nu am timpul, energia și răbdarea să verific toate amănuntele. Dar, după părerea mea, chiar dacă luăm povestea doar ca pe un inventar, ea merită digerată și discutată…Read more…
Cu șase ani înainte de accidentul de la Cernobîl a avut loc cel de la Three Mile Island, în SUA. Blocarea unui robinet de evacuare a dus la formarea unei bule de hidrogen în reactorul numărul doi. Atunci s-a eliberat în atmosferă o cantitate imensă de gaze radioactive. Administrația Carter a mușamalizat amploarea dezastrului și nu s-au studiat consecințele pe termen lung ale radiațiilor asupra oamenilor și a mediului. Trebuie menționat că președintele Jimmy Carter fusese inginer nuclear în marina USA. Oare acest accident a fost studiat în URSS? Nu cred. În aceste zile, când se comemorează 40 ani de la catastrofa de la Cernobîl, vreau să vă povestesc unele amintiri personale. Eram un tânăr absolvent de facultate care visa să fie parte integrantă a noului program nuclear al României, concretizat în Centrala Nucleară de la Cernavodă. De cum am luat repartiția, Tovarășul Director ne-a explicat: – Aveți nevoie în primul rând de cunoștințe și pricepere și doar apoi de puțină îndrumare. Nu avem pentru voi locuințe, nici paturi la cămin. Trebuie să vă prezentați la serviciu dimineața la ora 7. Mi-am început activitatea de inginer navetist. După o scurtă discuție, șeful proiectărilor m-a anunțat că am fost respins de la grupa nucleară. Mă cam așteptam eu la așa ceva, doar aveam rude în străinătate (adică în Israel).Read more…
Încă din copilărie îmi place să călătoresc cu trenul. Ca să evit ambuteiajele, folosesc acest mijloc de transport atunci când mă duc la Tel Aviv sau în nordul țării. Aveam drum la Haifa și, cu un ziar și o sacoșă, m-am urcat în tren. N-am avut spor la citit, am preferat să mă uit pe geam. La Tel Aviv, pe locul din fața mea s-a așezat un om cam de vârsta mea, cu o șapcă cu cozoroc. Și-a pus valijoara alături, s-a asigurat că nu deranjează pe după care a răsuflat ușurat. După un timp m-a întrebat ceva pe rusește, dar cu rusa mea precară nu am reușit să înțeleg. – Ne gavariu po ruski (nu vorbesc rusește), i-am spus. – Eu vorbesc germană și română, mi-a spus omul cu șapca cu cozoroc. – Perfect, eu sunt din Cluj, putem vorbi românește. De unde știi limba? – M-am născut la Chișinău și am învățat românește de la prietenii de joacă. Prin anii șaizeci părinții mei s-au mutat la Kiev. – Ce faci în Israel? – l-am întrebat.Read more…
Adeseori, înainte de a mă apuca de scris un articol pentru Baabel (şi nu numai) mă cuprinde îndoiala privitor la ce scriu, de ce scriu, pentru cine scriu? Dacă are rost să mai scriu? Oare scriu pentru mine sau pentru alţii? Scriu din nevoia imperioasă de a mă exprima şi de a fi citită sau din dorinţa de a împărtăşi experienţa şi trăirile mele pentru a îndrepta, a ajuta, a sprijini, a avertiza? Sau toate aceste obiective sunt amestecate şi oricât mă străduiesc nu le voi putea separa? Pentru a-mi limpezi gândurile am făcut o incursiune în trecut, în etapele prin care au trecut scrisul meu şi eu: „cea care scrie.” Dacă stau să mă gândesc, scriu de foarte multă vreme, chiar dinainte de a şti să citesc. Totul a început în iulie 1958, la Sovata, unde îmi petreceam vacanţa cu părinţii, şi tata mi-a dăruit un caiet cu pătrăţele, cartonat, de culoare albastru închis, pe care-l adusese de la Moscova (unde-şi făcea aspirantura la Universitatea Tehnică Bauman) şi mi-a spus: „Acesta va fi jurnalul tău în care îţi vei scrie de acum încolo impresiile.” Eu i-am răspuns nedumerită: „Dar eu nu ştiu să scriu” însă tata a continuat fără să-mi ia în seamă argumentul: „Până când vei merge la şcoală şi vei învăţa să scrii, o să scrii în jurnal prin mijlocirea noastră. Tu ne vei dicta şi noi vom scrie în caiet.” Şi aşa s-au şi petrecut lucrurile. Mai păstrez şi azi caietul cartonat pe care scrie ОБЩАЯ ТЕТРАДЬ (caiet general) şi a fost fabricat în 1957, în anul celei de-a 40-a aniversări a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie, lucru menţionat şi pe coperta superioară. Foile uşor îngălbenite stau dovadă seriozităţii, conştiinciozităţii şi exactităţii cu care tata şi mama transcriau impresiile pe care le dictam aproape zilnic. De-abia în vacanţa dintre clasa întâia şi a doua am început să completez jurnalul singură, moment în care am schimbat şi limba, trecând de la maghiară (limba mea maternă) la română (limba în care învăţam la şcoală). În anii de gimnaziu simţeam nevoia imperioasă de a scrie şi scriam pentru mine, deşi uneori îmi imaginam cum ar fi fost dacă cele scrise de mine ar fi fost citite şi din acest motiv eram atentă şi la „stil”. Totuşi, nu pot spune că îmi doream un public cititor. Lucrurile s-au schimbat atunci când am scris prima poezie… Read more…
În primele articole ale acestei serii am văzut Europa medievală prin ochii unui chinez, am călătorit în Imperiul Incaș și în Insula Paștelui, iar acum mi-am propus să ajung în Antarctica și chiar mai departe… Adică cum, un lac în Antarctica!? La –80oC? Ar trebui să fie înghețat bocnă! Așa și este, acoperit de o „pojghiță” de gheață groasă de 4 km, dar dedesubt e un lac adevărat, cu apă lichidă, și încă de dimensiuni respectabile, al șaselea ca mărime din lume! Cum poate exista apă lichidă pe gerul din Antarctica? Ar fi mai multe explicații. Presiunea favorizează starea lichidă și atât de multă gheață generează o presiune enormă. Apoi stratul de gheață acționează ca o „plapumă” și izolează lacul. Poate că acesta primește căldură geotermică sau izvoare termale… Multă vreme existența lacului nici măcar nu a fost bănuită. Ea a fost postulată în 1964 de Andrei Kapița, după ce a participat la mai multe expediții în Antarctica. Rușii aveau o bază de cercetare în interiorul Antarcticii, numită Vostok (Răsărit) și pentru că lacul se află exact dedesubt, a primit același nume. (Vostok a fost și numele corabiei rusești care a descoperit Antarctica în 1820.) Read more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
