Nu mai este cazul să atragem atenția asupra ceea ce se întâmplă în lume, mai ales după 7 octombrie 2023, deoarece constatăm concret: antisemitismul a reizbucnit cu o intensitate nemaivăzută, la vechile narative adăugându-se acum sprijinul acordat mișcărilor palestiniene, indiferent dacă ele sunt teroriste sau nu. Ar trebui să salutăm toate inițiativele, formele, intențiile venite din diferite direcții și medii care își propun combaterea antisemitismului. Dar oare această aserțiune este adevărată? Nu cred și această neîncredere izvorăște din parcurgerea unor liste cu numele unor persoane pe care cu greu le-aș considera iubitoare de evrei. M-a uluit sau, ca să folosesc o expresie la care am făcut apel când am scris ultimul articol în Baabel, am rămas perplexă, acum trei ani, când am aflat că guvernul israelian l-a însărcinat pe ambasadorul de atunci din România să încerce o apropiere de George Simion, șeful partidului AUR, care s-a situat în categoria celor care negau Holocaustul.Read more…
În dimineaţa zilei de 13 decembrie am avut două zboruri cu o escală de numai 45 de minute la Chicago, așa că am solicitat din nou asistenţă. Am aterizat Washington D.C. după-amiază. Conferinţa urma să înceapă a doua zi. Am luat un taxi spre hotelul Marriott Marquis, unde urma să aibă loc conferinţa și unde am locuit. Pe drum m-am uitat tot timpul pe geam, ca să pot distinge ceva din spiritul orașului aflat sub vraja Crăciunului: lumini, culori, și zgârie nori, la al căror vârf nu puteam ajunge cu privirea prin geamul taxiului; o varietate urbană greu de distins în întunericul serii. Hotelul era uriaş și gălăgios, la intrare aşteptau nenumărate persoane, căutători de taxiuri, valeți ai hotelului dornici de un mic câştig sau, pur și simplu, gură-cască. De îndată ce am ieşit din taxi, bagajele mi-au fost puse pe un cărucior şi am fost condusă spre recepție. Intrarea în hotel părea uriaşă, chiar neobişnuită pentru un lobby de hotel. După ce mi-a fost repartizată camera, m-am grăbit către biroul conferinţei, unde se ofereau materialele pentru zilele următoare. Din păcate, în timp ce așteptam la recepție, mi-a căzut haina și a dispărut. Am observat abia cu două zile mai târziu, la plecare. A fost probabil furată. Deci se poate întâmpla și la un hotel super-luxos din Washington! Primele momente petrecute în lobby m-au zăpăcit cu decoraţiile care îți luau ochii și cu mulţimea de oameni eleganţi, mergând probabil la o serbare de Crăciun. Canadiana împrumutată de la o prietenă nu a mai fost găsită, deși camerele de supraveghere arătau că intrasem cu ea în hotel.Read more…
La câteva ore după ce ayatollahul Khamenei a fost lichidat, propaganda iraniană încă mai anunța că acesta va ține un mare discurs în fața națiunii. Khamenei nu a apărut atunci, din motive obiective… Însă, în mod surprinzător, el a apărut peste câteva zile la televiziunea israeliană, în cadrul programului satiric Ereț Nehederet (O țară minunată), unde și-a ținut, într-adevăr, discursul de adio. Uneori mesajele sunt cu atât mai profunde, cu cât sunt ambalate într-un înveliș parodic. Și deși umorul nu este articolul preferențial în aceste zile, acest ultim discurs al lui Khamenei este tăios ca un ger finlandez. Adresându-i-se publicului israelian din locul unde se află acum, “Khamenei” le-a spus: “– Tot respectul pentru lovitura pe care mi-ați dat-o. Vă admir tehnologia și talentul, dar vreau să vă spun ceva. Știți, odată a fost și aici ca la voi, aveam o țară dezvoltată, cu tradiție, cu infrastructură. Dar atunci am venit noi și am răsturnat totul…”Read more…
M-am născut în martie 1944, în plin război în România. Când am crescut, mama ne-a povestit, mie si surorii mele, că veșnic erau alarme și atunci ne ducea în pivniță, adăpostul din acea vreme. Era frig în România în acel martie și mama nu avea lapte. Bunica, o femeie curajoasă, ieșea în timpul bombardamentelor să procure lapte de la o femeie care avea o vacă. Tata era temporar în Transnistria, ca medic. Bagajele erau pregătite în eventualitatea că vom fi deportați şi noi. Mama își cam închipuia care va fi soarta ei și a noastră în acest caz. Nu au apucat să ne deporteze. Dar oare ce au simțit părinții și bunicii noștri? Și de ce, auzind alarmele de acum, reînvie în fața mea acea pivniță și grija celor din jur? Și dacă pe atunci eu nu înțelegeam nimic, oare ce simt supraviețuitorii lagărelor naziste când aud alarma? Oare chiar există fenomenul eternal return care presupune că fiecare eveniment în viața unei persoane, fiecare bucurie, durere, gând și moment se va repeta mereu, iar și iar? Acum, la bătrânețe, nu ne mai sperie alarma, chiar dacă ne mișcăm mai greu și avem nevoie de ajutor. Copiii și nepoții noștri lucrează, uneori de acasă, uneori merg la locul de muncă. Dacă îi întrebăm ce fac, ei ne răspund: „Ce să fie? Totul e în regulă.”Read more…
Peter Rosenthal a mai publicat sporadic în revista Baabel, cel mai recent fiind romanul autobiografic În capcana timpului, apărut în foileton în 2022. Peter este „medicul-condeier” prin excelență. Și când a primit un post, o dată pe săptămână, în zilele deRead more…
L-am cunoscut pe profesorul Ber Kotlerman, de la Universitatea Bar-Ilan, cu prilejul Şcolii Internaţionale de Iarnă de Limbă Idiş pentru Avansaţi, organizată în februarie 2026 de Institutul de Studii iudaice şi Istorie Evreiască din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai. Toate expunerile au fost prezentate în limba idiş, nu am înţeles ceea ce le-a spus profesorul Kotlerman cursanţilor, dar am remarcat atmosfera destinsă şi carisma vorbitorului care a ştiut să stârnească interesul auditoriului şi să instaleze buna dispoziţie punctată cu hohote de râs. Știam de pe Internet că profesorul copilărise în Birobidjan şi, după interviul luat pentru emisiunea TV, l-am rugat să-mi acorde unul pentru revista Baabel. Despre Birobidjan s-a mai scris în revista noastră, dar niciodată nu am avut ocazia să discutăm cu un nativ. Peste câteva zile ne-am întâlnit la biblioteca Institutului de Studii Iudaice. Discuţia a început, firesc, despre familie şi copilărie.Read more…
Recent m-am întors din România și, ca de obicei, de la un congres: cel mai mare congres anual organizat în specialitatea mea în țara în care m-am născut, unul din cele mai cunoscute și mai reușite congrese naționale din Europa în domeniul anesteziei și terapiei intensive. Avea peste o mie de participanți și aproape 200 conferențiari din 30 țări. Atât pentru mine, cât și pentru ceilalți conferențiari israelieni (peste douăzeci la număr) acest congres are o importanță deosebită, întrucât el găzduiește și simpozionul anual româno-israelian în domeniu. De aceea nu e de mirare că israelienii aduc o contribuție importantă la programul științific. Ion Pribeagu scria despre Israel: „țară mică, junglă mare”. Parafrazându-l, aș spune: „țară mică, medicină serioasă”. Cu toată lipsa mea de obiectivitate, susțin că israelienii aduc la acest congres informații serioase în mai toate domeniile specialității, iar în ultimii ani, la temele legate de anestezie, terapie intensivă, tratamentul durerii etc. s-a adăugat și cel al inteligenței artificiale, folosite nu numai în organizarea sălilor de operații și a unităților de terapie intensivă, dar și în procesul de obiectivizare a examenelor de specialitate. Subiectul fierbinte al programului științific a fost altul și în jurul lui toți cei prezenți, participanți și conferențiari, s-au împărțit în două grupuri, cumplit de inegale. Conferențiarii israelieni și ucraineni alcătuiau prima tabără și toți ceilalți… Nu e nevoie să explic criteriul împărțirii. Cum scria Tolstoi? Război și pace!Read more…
Pentru miile de angajați care intră zilnic pe porțile MATAM, podul de deasupra străzii Andrei Saharov face parte din rutina cotidiană. Pentru Haifa, acest pod a devenit unul din simbolurile orașului tehnologic care a luat naștere în partea sa sudică – un oraș al companiilor bazate pe cunoaștere și al centrelor de cercetare și dezvoltare, supranumit „Valea Siliconului din Haifa”. Originile parcului MATAM (Centrul Industriilor Științifice și Tehnologice) se afla în viziunea primarului Haifei, Aba Huși, și a lui Uzia Galil, inginer de origine română, fondatorul companiei Elron și unul din pionierii industriei high-tech din Israel. Împreună cu Ministerul Comerțului și Industriei, la sfârșitul anilor 1960 cei doi au promovat înființarea primului parc al industriilor științifice din Israel. Proiectul urmărea să creeze o legătură între cercetarea academică desfășurată la Technion – Institutul Tehnologic al Israelului – și industriile avansate ale viitorului. Primele clădiri au fost ocupate la începutul anilor 1970, iar MATAM a devenit astfel primul parc high-tech din Israel. De-a lungul anilor, complexul s-a extins și s-a transformat în cel mai mare centru de ocupare a forței de muncă de acest tip din nordul țării. Compania Gav-Yam Ltd. a avut un rol central în dezvoltarea și administrarea sa timp de decenii. Centrul de dezvoltare din Haifa a fost primul centru pe care compania Intel l-a înființat în afara Statelor Unite (1974), devenind o piatră de hotar în relațiile dintre companie și Israel. De-a lungul anilor, Intel a investit miliarde de dolari în centre de dezvoltare și de producție din țară și a devenit una dintre cele mai influente companii tehnologice străine din economia israeliană. Alegerea Haifei nu a fost întâmplătoare. Apropierea de Technion a oferit companiei o sursă excelentă de ingineri și cercetători, iar parcul MATAM a pus la dispoziție un mediu de lucru avansat, inovator pentru vremea sa.Read more…
După o călătorie de neuitat, o expediție spirituală și nu numai, întreprinsă anul trecut în Nepal, iată că mi-am văzut un alt vis împlinit: să ajung în Bhutan, să calc pe pământul acesta unic, locuit de oameni deosebiți pe care să încerc să-i cunosc, să le intuiesc dinamica vieții, să-i admir încercând să înțeleg semnificația fericirii așa cum o simt și cum o înțeleg ei, care au și un minister care se ocupă de acest aspect al vieții (incredibil, nu-i așa?). Fericirea după care alergăm toată viața, pe care o căutăm în noi și în afara noastră, cu o abordare și un dinamism determinate de acumulările individuale, de educație și cunoaștere, este total diferită de experiența mea trăită în Bhutan. În această țară mică, străbătută de lanțul copleșitor al munților Himalaia, împânzită de râuri, păduri și peisaje care îți taie respirația, am întâlnit doar oameni care emană liniște, împăcare, empatie și un extraordinar simț al loialității colective. Bhutan este singura țară care măsoară progresul nu doar prin economie, ci și prin Gross National Happiness (Fericirea Națională Brută).Read more…
Articolul publicat de curând în Revista Baabel despre Podul MATAM m-a inspirat să depăn amintirile legate de acest loc unde am petrecut anii cei mai semnificativi ai vieții mele profesionale din Israel. Am lucrat în trei companii distincte, fiecare reprezentând o provocare. Apoi am părăsit MATAM pentru aproape un deceniu, trecând prin alte locuri, cunoscând alte lumi, iar pendularea aceasta între ce aș fi dorit și ce s-a întâmplat în realitate a continuat să mă urmărească, făcându-mă adeseori să mă gândesc dacă alegerea făcută la terminarea școlii, la București, a fost una reușită pentru viitorul meu care, începând din toamna lui 1975 s-a desfășurat în Israel. Ceea ce urmează este prima parte a unor reflecții asupra acelor timpuri ale adolescenței și tinereții care m-au determinat să aleg Israelul drept țară de adopție. Am ales Matematica. Alegerea Facultății de Matematică a fost un moment definitoriu în 1970, ultimul an de liceu, secţia reală, când – datorită educației și atmosferei specifice multor elevi evrei din generația mea – m-am orientat spre o facultate cu profil tehnic care oferea o profesie „universală”… După unele ezitări, am dat admiterea la Facultatea de Matematică din București…. Nici înainte de admitere şi nici în timpul facultății, nu ţin minte să-mi fi pus cu adevărat întrebarea: „Ce voi face în viitor, ca absolventă a Facultății de Matematică?”… În 19 august 1969, tatăl meu a fost eliberat din închisoarea comunistă, după o condamnare de 15 ani și o detenție de peste 8, în urma sentinței din Procesul Românoexport. Între 1961 şi 1965, până la judecarea procesului, a fost închis la Malmaison (casa de retenţie a Securităţii din Calea Plevnei), apoi a fost transferat la închisoarea Aiud, unde a rămas până în 1969. După suferința de lungă durată care a urmat arestării și încarcerării tatălui meu, precum și demiterii mamei din învățământ, ca urmare a aceluiași eveniment, vedeam emigrarea ca unica soluție pentru viitorul meu, deși nu fusesem crescută în spiritul valorilor iudaice. Nu m-am gândit vreodată la alt „tărâm” decât cel israelian, mai ales că din familia tatălui meu nu mai existau urmași, cu toţii pieriseră la Auschwitz, iar familia mamei se afla în Israel încă din anii ’70.Read more…
În România secolului XX găsim destule familii evreieşti ale căror membri au urmat drumuri surprinzător de diferite. Aşa s-a întâmplat şi cu familia Kahána care a dat un medic reputat, un ideolog al comunismului transilvănean şi un important proprietar de ziar din Transilvania. Destinele lor au reflectat trei lumi distincte: medicina, politica şi presa. Familia Kahána era originară din Piatra Neamţ – Bicazu Ardelean. Mendel şi Gizella au avut unsprezece copii dintre care zece au ajuns la vârsta maturităţii. Mendel își câştiga pâinea ca fotograf ambulant. Mergea din sat în sat şi le făcea sătenilor fotografii de familie pe care ei le înrămau şi le expuneau pe pereţii camerei „curate”. Ernö (Ernest) Kahána a fost cel mai mare dintre fiii lui Mendel. Absolvent al Facultăţii de Medicină din Viena, Ernö a devenit asistent la Clinica de Neuropsihiatrie din Cluj, ocupându-se în special de psihoterapie. A criticat teoriile lui Freud şi a devenit un adept al şcolii psihiatrice adleriene. Dornic să cunoască necesitătile medicale ale poporului, a devenit medic de circumscripţie la Miercurea Ciuc, în secuimie, apoi a deschis o clinică psihiatrică la Braşov. Read more…
În inima Coloniei Germane, pe bulevardul Ben-Gurion nr. 28, se află astăzi Hotelul Colony. Puțini oaspeți știu că, în urmă cu aproximativ 90 de ani, aceeași clădire, cunoscută ca Hotelul Appinger, a găzduit personalități importante pentru istoria Palestinei. Clădirea a fost construită în 1905 de familia Appinger, una din vechile familii din Colonia Germană, întemeiată în 1868 de membrii comunității religioase a Templerilor. Alături de atelierul familiei, aici a funcționat inițial o mică pensiune, transformată treptat în hotel. Clădirea a fost extinsă în 1929 și 1933, după planurile arhitectului elvețian Moeller. Hotelul, administrat de surorile Helena și Ernestina Appinger, era cunoscut pentru serviciile sale și atmosfera familială. În perioada mandatului britanic, Hotelul Appinger era frecventat de ofițeri și funcționari britanici și se număra printre locurile de cazare de renume din Haifa.Read more…
Istoria supravieţuiri a lui Pierre Massart şi Marcel Brugnon a ajuns în paginile revistei noaastreprintr-o întâmplare fastă. George Dehut, un francez emigrat în Australia, a găsit pe internet amintirile Palmei Stern publicate în Baabel cu câţiva ani în urmă[1]. Numele ei îi era cunoscut din poveștile bunicului său, Perre Massart, care era unul dintre cei doi francezi cu care Palma a trecut ilegal frontiera României, pentru a se salva de deportarea la Auschwitz. Georges a reconstituit biografia bunicului său decedat, bazându-se pe însemnările care au rămas în urma lui, pe amintirile din familie şi, mai ales, pe o serie de discuții cu fostul său camarad de arme, Marcel Brugnon, celălalt francez care apărea în memoriile Palmei. În continuare vom publica în foileton povestea supravieţuirii celor doi militari francezi evadaţi. 1. Lagărul picăturii de apă și al morții lente – 25 iunie 1942. La intrarea în lagăr era o poartă masivă de fier. Trecând prin ea, sub privirea unui ofițer german, am observat lagărul: patru clădiri solide, două încă neterminate, un fost grajd al armatei sovietice, barăci din lemn, totul înconjurat de sârmă ghimpată și turnuri de pază. Câțiva prizonieri, atrași de sosirea convoiului nostru, se îndreaptă spre noi. Poartă uniforme vechi și saboți sau sandale de lemn în picioarele goale. Alții, scheletici și epuizați, ies din clădirile de cărămidă, sperând fără îndoială să recunoască vreun camarad. Un ofițer se răstește la noi: e interzis să vorbim cu ei înainte de percheziție. Ne duc pe un teren viran, unde așteptăm câteva ore să ne vină rândul. Apoi ne îndrumă spre grajdul din centrul lagărului, unde vom fi cazați. Pe jos era pământ gol, fără lumină și fără ventilație. De-a lungul unor coridoare înguste se înșirau priciuri supraetajate pe trei nivele, pentru prizonieri. Fără paie, fără pături. Dormeam direct pe scânduri și înghețam. Ca să ne mai încălzim, ne îngrămădeam unii lângă alții și când unul se întorcea, cei din jur trebuiau să se întoarcă și ei. Majoritatea eram francezi, dar erau și câțiva belgieniRead more…
Povestea cumplită a încercărilor acestei supravieţuitoare a ghetoului din Ismail şi a lagărelor de la Domanovka, Bogdanovka şi Golta am ascultat-o într-o după-amiază de septembrie, într-un apartament din Bucureşti, cu atenţia încordată la maximum. Lida Burihovici Havas, o femeie fragilă, aproape nonagenară, mi-a relatat grozăviile trăite, învingând efortul de a rosti cuvintele şi violenţa acceselor de tuse care o întrerupea. Se oprea, bea puțin lapte şi apoi continua, cu tenacitatea celei care are de îndeplinit o îndatorire majoră. „Am datoria să spun prin ce am trecut, pentru că sunt prea multe voci care neagă Holocaustul din România” mi-a spus ea, atunci când am rugat-o să ne oprim, să nu-şi mai tortureze trupul firav scuturat de tuse şi sufletul zbuciumat de amintirile cumplite. „Nu am dreptul să tac, trebuie să se afle” a mai adăugat cu glasul aproape şoptit. înainte de a continua. Datoria mea este să transcriu depoziţia ei despre pătimirile evreilor în iadul numit Transnistria – trecut sub tăcere în regimul comunist şi contestat de negaţioniştii zilelor noastre. “Ultimele zile senine. M-am născut în 22 ianuarie 1921 la Galaţi. Tatăl meu, Srul Mihalovici era originar din Basarabia, din Ismail, iar mama, Malca Mihalovici, din Galaţi. Bunicul meu dinspre mamă avea la Galaţi trei prăvălii şi multe apartamente şi făcea parte din „lumea bună” a oraşului. Bunicul adusese pentru fetele lui un pian de la Viena. Mama făcuse o mezalianţă, familia tatei era foarte săracă, însă s-au iubit foarte mult şi tata s-a străduit să câştige bani ca să o ducem cât mai bine. Am locuit la Galaţi până în 1940. La 17 ani am făcut o pasiune pentru un tânăr. Ne iubeam mai mult ca Romeo şi Julieta! Era Mondi Waldingher, un tânăr frumos și bun care mă iubea. Nici nu ne puteam imagina viitorul unul fără celălalt. Mondi absolvise liceul israelit din Galaţi şi se înscrisese la medicină, la Bucureşti. Mai târziu a fost exmatriculat, ca toţi studenţii evrei, dar a fost recrutat în armată.”Read more…
Expoziţia: “Ierusalim – un diagnostic medical” este deschisă în cadrul Muzeului de Istorie al Ierusalimului din Turnul lui David. Am intrat prin Poarta Yaffo – una din principalele porţi de intrare în oraşul vechi, câţiva paşişi în dreapta este muzeul. Urci şi cobori o mulţime de scări în vechea citadelă şi găseşti expoziţia căutată care e prezentă în două galerii: prima întitulată “Miracol şi Ciumă” şi a doua “Înţelepciunea medicilor”. Există şi o parte specială care prezintă remediile tradiţionale şi mirodeniile folosite în tratamentele medicale…Read more…
De nenumărate ori am purtat un dialog cu mine însămi şi am încercat să-mi clarific câteva noţiuni de care m-am izbit fără să vreau. Este vorba despre diferenţa dintre a te comporta orgolios sau de a dovedi demnitate. Demnitatea esteRead more…
Şi a fost Pesach. au fost sărbătorile pascale la catolici și protestanți de toate denominațiunile (și sunt multe..). Sfântul Părinte, Papa Francisc a spus obișnuitele cuvântări ”urbi et orbi” dar cu aluzii mai apăsătoare căci situația e complicată și curgeRead more…
Începutul anului 1968 fusese de bun augur pentru noi . Aveam deja un bebeluş adorabil în vârstă peste un an şi primisem un apartament nou cu două camere, în blocul din apropierea intrepriderii unde lucram. Soţia era medic la oRead more…
Este o seară frumoasă din luna mai 2015. Pe vremuri aş fi spus că stau în faţa unei coli albe de hârtie în aşteptarea inspiraţiei pentru subiectul pe care vreau să-l aştern pe hârtie. Parcă m-aş uita la peniţa stilouluiRead more…
În 1944 evreii români deportați în Transnistria au fost aduși înapoi (cei care au supraviețuit condițiilor inumane în care a trebuit să trăiască în lagărele de acolo), dar deportarea evreilor din alte țări nu a încetat chiar dacă aliații debarcaserăRead more…
Site-ul baabel.ro foloseste cookies pentru a oferi un maxim de performanta experientei tale aici. Cookie-urile sunt pentru autentificare, statistici trafic Pentru a continua te rugam sa dai click pe ACCEPT, in caz negativ pe REFUZ
